Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU – 70

Unde eşti, copilărie...

Dumitru BLAJINU

Alte articole de
Dumitru BLAJINU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

În primăvara anului 1945 – pe când erau taţii noştri la război – înainte de Sf. Paşti, mama mea Elena a hotărât să mă înnoiască cu o cămaşă din lână de tort. A luat un sul de pânză, m-a luat pe mine de mânuţă şi-mi zice:
– Să mergem la lelea Dochiţa (mama lui Gr. Vieru) să-ţi coase o cămăşuţă pe de Paşti...
Eu bucuros:
– Mergem!
Am ajuns la lelea Dochiţa... (care, în afară de faptul că lucra cu toate femeile la câmp, mai ştia şi să coase la maşină, era unica croitoreasă în satul nostru Pererâta). Cu toate că era mare sărăcie, banii nu aveau nici o valoare şi femeile se răsplăteau pentru cusut cu făină, oloi, ouă, găini etc. Intrând în casă, mama lui Grig, ţin minte, cosea la maşină, Grigore îşi făcea lecţiile pe cuptor sus. Ambii fiind ocupaţi, nici n-au observat că a intrat cineva în casă, ba nu... mama le-a dat bineţe şi a urat spor la cusut. Lelea Dochiţa a răspuns la salutul mamei fără să ridice capul. Îi zise mamei:
– Aşezaţi-vă, Lenuţă, iaca termin aicea de cusut şi vom sta de vorbă...
Ne-am aşezat, în casă s-a lăsat o linişte apăsătoare, numai ţârâitul acului de la maşină se auzea. Grigore scria aplecat cu nasul în caiet, nici capul n-a ridicat să vadă cine a intrat în casă. Eu mă uitam vrăjit la maşină şi ascultam cum cântă acul... Pentru mine era ceva misterios, mi se părea că lucrează o uzină întreagă nu o maşină. Eu cu mama tăceam chitic ca să nu le încurcăm la cusut, la scris... Mi-am concentrat privirea asupra maşinii şi mă gândeam ce-o fi oare acolo înlăuntrul ei? Cum ar fi cu putinţă de văzut? Îmi plănuiam în gândurile mele ca într-o zi să vin la Grigore când nu va fi lelea Dochiţa acasă şi s-o desfacem binişor, ca să aflăm ce-i acolo înlăuntru, cam câte roticele are, de coase aşa de repede?... Dar aşa şi nu s-au împlinit năzuinţele mele, fiindcă mă întâlneam cu Grig răruţ, casele noastre erau departe una de alta, eu trăiam în centrul satului lângă şcoală, iar casa lui Grigore era cam la margine, în partea de nord a satului. Şi totuşi în zilele libere ne întâlneam.
Pe noi ne-au unit mult trei pomi, mititei ca şi noi, dar foarte roditori. La Grigore, într-un colţ de grădină, era un pom cu perje rotunde de culoare alb-gălbui şi dulci ca nectarul, iar la noi în ogradă lângă fântână erau doi meri, unul îmbrăţişat cu altul de parcă erau doi fraţi-gemeni, şi făceau nişte mere lungăreţe, galbene şi dulci-dulci ca mierea, iar aroma lor puternică parcă venea din rai... Aceşti trei pomi care ne-au îndulcit copilăria erau pentru mine şi Grig cea mai mare bogăţie şi fericire.
După război, tatăl meu Nicolae s-a întors acasă rănit la picior, însă tatăl lui Grig nu s-a mai întors... Peste un timp, taraful din sat, format din două familii: Vieru Ion – vioara-ntâi şi cu tatăl său, Istrate – bracist, conducătorul tarafului, tatăl meu Nicolae – contrabas, fratele meu Ion – ţambalist, şi peste un an am intrat şi eu în componenţa tarafului – ca viorist. Sâmbăta la noi acasă se adunau lăutarii pentru repetiţii: îmbogăţeau repertoriul pentru serbări, nunţi, cumetrii etc. care durau până seara târziu, iar eu cu Grig ne aşezam într-un ungheraş, cu buzunarele pline de mere dulci şi mirositoare, şi ascultam cu sufletul la gură ore în şir melodiile populare care se îmbinau cu mirozna merelor. Era ceva feeric pentru noi. Câteodată, ascultând muzica până târziu, Grigore rămânea la noi să doarmă, iar lelea Dochiţa îl căuta prin sat îngrijorată... unde s-o fi rătăcit?...
Şi aşa zi de zi, an de an, prin focul războiului care a trecut şi prin satul nostru – Pererâta, – prin foametea cea groaznică... şi dacă am avut zile – Dumnezeu ne-a scos din gura morţii şi iată-ne ajunşi la 70 de ani de viaţă, slavă Domnului!
Grigore a devenit poet mare în ţară şi peste hotare, iar eu muzician. Am făcut şi noi ceea ce n-au putut face alţii.
În anul 1968 Grigore mi-a dăruit o cărţulie de poezii care se numeşte Numele tău. Citind-o, am dat şi de poezia Cântec cu acul pe care am citit-o cu lacrimi în ochi, întorcându-mă în copilăria noastră plină de chinuri şi visuri neîmplinite... Aşa am fost martorul ocular al miracolului acela în care se urzea firul poeziei la ţârâitul acului care i-a fost cântec de leagăn şi de trezire, dar şi izvorul vieţii poetului Grigore Vieru.
Dragă verişorule, îţi urez multă sănătate şi să te bucuri din plin de munca ta – tot aşa cum ne-am bucurat şi în copilăria noastră de dulceaţa prunului şi a acelor doi meri cu miroznă ca din rai!
Dumnezeu să te păzească la plecare şi la întoarcere.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog