Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU – 70

Întâlniri la miezul nopţii

Alecu Ion GHILIA

Alte articole de
Alecu Ion GHILIA
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

Printr-o împrejurare specială, am fost primul scriitor român care a vizitat Chişinăul şi am trăit o săptămână printre colegii de breaslă şi artiştii plastici de peste Prut, într-o vreme neagră pentru acel loc geografic, devenit roşu prin ruperea lui samavolnică din matca de obârşie şi devenit cu anasâna supusă şi umilă gubernie bolşevică. Mai multe răsturnări istorice ne despart de atunci. Mai multe generaţii pierdute, sacrificate şi terfelite în malaxorul dogmei politice. Un întreg cimitir de umbre. Un întreg sobor de martiri ştiuţi şi mai ales neştiuţi.
Dădeam curs unei invitaţii a Uniunii Scriitorilor din Moscova şi eram în acelaşi compartiment cu regretatul poet şi traducător de poezie rusă Victor Tulbure, când trenul opri spre miezul nopţii pentru un răgaz de câteva minute în gara Chişinău. Pe peron mă întâmpina, cu zâmbetul lui luminos-smerit, Grigore Vieru, însoţit de Liviu Damian, marele poet dispărut între timp, de regizorul, devenit celebru şi adormit şi el întru Domnul, Emil Loteanu, legendarul Emil Loteanu, alături de criticul şi istoricul literaturii române ostracizate pe atunci, Mihai Cimpoi, academicianul de acum, şi alţi oameni de creaţie, deveniţi dragi, ulterior, inimii mele, printre care scriitorul Spiridon Vangheli şi dramaturgul Andrei Strâmbeanu, ce avea să joace un rol decisiv în hotărârea aventuros-romantică şi sentimentală, plină de mari riscuri pe moment, cu multiple consecinţe neplăcute în viitorul apropiat mai ales pentru Strâmbeanu. Anume: o răsucire, un puseu emoţional cu neputinţă de reprimat în faţa ochilor încărcaţi de dragoste, suferinţă şi iluminări parcă ale poruncii destinului. La rugămintea lui Grigore Vieru de a rămâne oaspetele lor, am luat, intempestiv, una dintre cele mai inconştient-eroice hotărâri, nepermise pentru acele draconice legi şi normative ce funcţionau inflexibil în acel regim carceral.
„Coane Victore, i-am spus colegului de cuşetă şi de călătorie, dă-mi valiza pe geam. Du-te matale singur la Moscova. Matale n-ai nici o răspundere. Preiai matale sarcinile delegaţiei, tot ştii perfect ruseşte. Sunt convins c-o să te descurci mai bine decât cu mine.”
Cum la hotel, unde m-au dus noii mei prieteni şi fraţi de suflet, nu eram primit, deoarece nu aveam decât viză pentru Moscova, nu şi pentru Chişinău, situaţia devenea dramatică. Andrei Strâmbeanu şi-a luat întreaga răspundere, spunând că dimineaţă, la prima oră, va aduce ucazul special şi-mi va clarifica situaţia telefonând la Moscova etc. După un ceas de discuţii aprinse şi de argumente cu cărţile mele traduse la Moscova, Leningrad şi Kiev, am căpătat învoirea de a fi găzduit. Odată instalat în „redută”, am coborât cu toţii în restaurantul hotelului, şi, cu toate că şi aici funcţionau restricţii orare, prin împământenita şperţuială, am sărbătorit victoria până în zori. Din ziua aceea, mai bine zis, din miezul nopţii acelei prime zile petrecute la Chişinău şi până în noaptea plecării Grigore Vieru mi-a fost gazdă delicată şi ghid nedespărţit. Ziua nu mai pridideam să fac faţă invitaţiilor prietenilor, care-şi deschideau casele, inimile. Beciurile cu belşuguri de vinuri şi bucatele dezlegau limbile. Spre miezul nopţii, când marele oraş se scufunda în somn şi autorităţile vigilente ne pierdeau din ochi, Grigore apărea ca un conspirator. Mă lua să mă iniţieze în istoriile ce nu se puteau povesti la lumina zilei, purtându-mi paşii pe urmele legendarului Pan Halippa, arătându-mi locurile legate de existenţa celui care avea să dea literaturii române ciclul de romane În preajma revoluţiei, fixând primele magnifice descrieri ale Siberiei şi primele pagini din dramatismul gulagului, cu mult înainte de Soljeniţân. Din acele nopţi, văzând cu ochii sufletului şi ai imaginaţiei, s-a născut în mine dorinţa să mă implic în aceste poveşti tenebroase, de suferinţă şi dragoste de neam, de libertate, credinţă şi limbă românească, visând la himera unei femei frumoase şi a unui bărbat puternic şi chinuit. Negostina şi Elizei, romanul unei iubiri, care stă să apară abia acum la Editura Artemis, atunci s-a născut. I-l dedic, metaforic, dragului Grig la aniversarea lui, în amintirea acelor nopţi petrecute la Chişinău.
A doua întâlnire de la miezul nopţii a avut loc la Bucureşti, când ne-am pierdut unul de altul, rătăcind în tenebrele cimitirului Bellu.
Cum era şi firesc, primul lucru la întoarcerea în ţară a fost să mă duc la Preşedintele Uniunii Scriitorilor, să mă spovedesc, căutându-mi, în suprema lui autoritate, scutul de apărare, vorbindu-i în aşa fel de personalitatea delicatului poet care se distinge dintre toate talentele Basarabiei, încât să-l conving să facă tot ce-i stă în putinţă să-l invite la Bucureşti. Visul lui Grig, mărturisit în nopţile noastre de peregrinaj prin ceţurile şi întunecimile trecutului care l-au lipsit de Eminescu şi pe care-l trăia, atunci, retrospectiv, cu o mistuitoare pasiune şi un mare dor, visul lui era să ajungă la Ipoteşti şi să aprindă o lumânare la mormântul lui Eminescu. Zaharia Stancu a fost tulburat de rugămintea tânărului şi necunoscutului confrate basarabean. În stratagema pe care a ticluit-o, în prima echipă de scriitori sovietici, poftiţi să ne viziteze în cadrul acordurilor culturale, pe lângă alţi patru de diferite naţii, l-a introdus pe listă şi pe Grigore Vieru.
Primul lucru pe care mi l-a cerut Grig, când l-am întâmpinat la aeroport, trăgându-mă mai deoparte, a fost: cum facem să ajungă să-şi împlinească visul. „Simplu, am spus, te conduc la Bellu. Mâine, azi... când vrei tu.” „Numai că, vezi, mi-a spus el, nu trebuie să ştie nimeni din delegaţie. Nu mă pot desprinde de grup.” „Atunci, la noapte, am zis eu, amintindu-mi de plimbările noastre prin Chişinău.” „La asta m-am gândit şi eu. Aşteaptă-mă pe la unsprezece şi jumătate, douăsprezece, în stradă, lângă hotel. Nu în faţa hotelului, să nu te vadă portarul. Pe mine dacă mă vede, nu ştie unde merg şi cu cine mă întâlnesc. Eu cobor după ce mă încredinţez că toţi delegaţii s-au culcat. Bine?”
Erau găzduiţi la Athénée Palace. L-am aşteptat ascuns în întunericul de după colonadele de la Atheneul Român. Ne-am întâlnit pe la douăsprezece fără un sfert. Am luat un taxi şi-am ieşit în bulevard. Grig era teribil de tensionat. Îl fascina tot ce vedea: luminile, vitrinele, clădirile. Se bucura ca un copil. Îl simţeam cum freamătă, dar, în acelaşi timp, îngrozit de spaimele pe care le târa cu el ca într-un interminabil coşmar, se chinuia să se stăpânească, să nu-l simtă şoferul. Ba, la un moment dat, ce i s-o fi părut, mi-a făcut semn să coborâm. Abia trecusem de Palatul Sutzu. Am coborât şi am luat alt taxi. Până la Bellu am mai schimbat unul. La Bellu problema era să nu fie poarta închisă. Era. Ne-am frământat în toate felurile cum să facem. Până la urmă am bătut în poartă până a venit portarul. I-am bolmojit o întreagă poveste, rugându-ne să ne lase, că frate-meu vine din fundul Moldovei, era prea mic să fie la înmormântarea tatălui nostru, mort într-un spital bucureştean, dar acum vine să-şi facă şi el datoria de suflet creştin, să aprindă o lumânare şi pleacă tot în noaptea asta. De aceea am şi întârziat atâta, să-i caut o gazdă. N-am găsit. Nu avem bani de hotel, suntem băieţi săraci. Uite! Atâta avem. Şi i-am vârât în palmă un şumuiag de bancnote boţite. Convins mai mult de ce băgase în buzunar decât de bolmojelile mele, s-a oferit să ne conducă până la mormânt, luminându-ne drumul cu lanterna. Am zis să ne lase lângă mormântul lui Eminescu. Să-i arăt lui frate-meu şi mormântul lui Eminescu. Pe urmă ne descurcăm noi singuri, eu ştiu cum să ajung şi pe unde să mă întorc să ieşim pe poartă, c-am fost de multe ori şi mormântul tatei e-n apropiere de mormântul lui Eminescu. Uite, chiar acela din fund, de lângă gard. Du-te şi te culcă, bădie, liniştit. Nu ne temem de morţi şi n-o să facem nici un rău în cimitir. Dacă vrei, îţi las şi buletinul meu, numai c-o să te trezim când plecăm. Dacă nici aşa n-ai încredere, stai cu noi, să aprindem o lumânare la mormântul ăsta şi pe urmă altă lumânare la tata şi gata.
Somnul care-l dobora sau figurile noastre nevinovate, neaducând a spărgători şi jefuitori de morminte, l-a convins să dispară. Ne-a lăsat lângă mormântul lui Eminescu. Grigore a îngenuncheat. Eu i-am întins lumânarea pregătită, am aprins lumânarea adusă şi pentru mine şi, fără a spune o vorbă, ne-am făcut cruce speriaţi mai mult de întunericul îngrămădit în jurul nostru şi de foşnetele vântului care ne făcea uneori să ni se pară că simţim şi mişcări de făpturi ce se apropiau sau se depărtau, urmărindu-ne din întuneric. Concentrându-ne fiecare în felul lui să ne reculegem, am urmărit la flacăra lumânărilor paloarea obrazului său supt, mistuit ca de boală, cu fruntea mare părând că-i striveşte faţa. Niciodată, cât îi studiasem expresia schimbătoare a chipului său marcat de-o remarcabilă frumuseţe interioară dată de sensibilitatea lui, nu mi s-a arătat mai poet, mai însufleţit şi demn de versurile pe care începu să i le şoptească lui Eminescu, de parcă le rostea prima dată, înfiorat de o prezenţă ca şi vie a celui pe care-l avea în minte şi-l simţea acum cu tot sufletul în faţa sa. Poezia, apărută şi citită mai târziu într-o gazetă din Botoşani, nu mai avea să mă impresioneze ca cea auzită din gura lui la mormântul lui Eminescu, aşa cum aveam să trăiesc, tulburat, acelaşi sentiment de straniu şi de mister al creaţiei, al geniului care-şi iese din sine, când l-am auzit pe Labiş, cu glasul lui de copil, dulce-moldovenesc, citindu-ne prima dată, într-o spălătorie din podul casei lui Ştefan Luca, mie, lui Ion Cârje de la Contemporanul şi lui Pişta Luca, Moartea Căprioarei. Dacă Grig s-ar fi mulţumit cu acel recital dat pe întuneric, la lumina lumânărilor şi-n plin mister al cimitirului adormit, şi am fi plecat ţinându-ne de mână, ar fi fost ca o ieşire dintr-o biserică în plină sărbătoare, dar ne-ar fi lipsit de acel prisos de spaimă şi tensiune mentală pe care ţi-o dă însuşi misterul provocat. Grig a vrut să găsim şi mormântul lui Labiş. Se bizuia pe spusele mele c-am mai fost şi la mormântul lui Labiş şi i-am aprins câte o lumânare. Bine, dar eu fusesem ziua. Pe lumină poate m-aş fi descurcat repede. Acum însă, bâjbâind prin întuneric, înfricoşat fără să vreau, nu numai că nu găseam mormântul căutat, dar m-am rătăcit şi de Grig. Mi-am dat seama deodată că sunt singur. Grig nu mai era lângă mine. Am început să-l strig. Grig! Grig! Nu vă descriu groaza care mă stăpânea. Grig nu răspundea. În cele din urmă, după o veşnicie, ca dintr-un cavou spart, l-am auzit şi pe Grig, strigându-mă: Alecu! Alecu! Ne-am regăsit într-un târziu după strigăte, ne-am luat de mână şi am ieşit fugind din cimitir, goniţi ca de strigoi. Portarul ne aştepta cu poarta deschisă, râzând de spaima noastră, de care, scăpând dincolo de poartă, în lumina străzii, am început să râdem şi noi.
A treia întâlnire la miezul nopţii cu Grig s-a petrecut la Moscova. Eram cu doctorul – fie iertat şi el, că se află acum în împărăţia cerului – Florin Tuţă Popescu, medic psihiatru şi pictor peisagist, în tentativa noastră eşuată de a deschide o mare expoziţie la Moscova. Eu profitasem de o invitaţie oficială pe care o aveam de la Uniunea Scriitorilor, ca să iau cu mine un vagon de tablouri mari cu Răstigniri şi suplicii martirice, cu chipul Mântuitorului glorificat în manieră apăsat expresionistă, să-i zgudui pe ruşii pravoslavnici, pe care-i ştiam atât de mari iubitori de artă, imaginându-mi cu naivitate cum aveau ei să răspundă acelui şoc provocator, în plin realism socialist, din care figura Creatorului era înlocuită cu creaturile marxism-leninismului. Cum aveau să răspundă moscoviţii provocării mele făcând coadă să-mi vadă Răstignirile.
Nebunia mea când mi-am imaginat că-i posibil să forţez imposibilul – unde? tocmai în Metropola ateismului agresiv – se baza pe faptul că Stalin era depus de mult în Mauzoleu, că demascarea „cultului” făcută de Hruşciov mai descreţise minţile în artă, pe urmă – aveam curajul necesar înfruntărilor după experienţa unei expoziţii deschise în cealaltă Metropolă a lumii, aflată în plină concurenţă cu Moscova, în New York, unde arta, sfidând politicul şi conjunctura, se eterniza umilind efemerul. În plus, ca dovadă că nu eram chiar un „Don Quijote” al himericei iluzii şi aveam un suport moral, real, mă bazam pe faptul că „aveam sală”. Prietenul nostru comun, marele nostru prieten şi personaj legendar la Moscova, mai ales după ce făcuse „Anna Pavlova”, încântându-i pe ruşi cu geniala lor balerină, regizorul Emil Loteanu, devenise Preşedintele Casei filmului din Moscova. Ne promisese la ultima lui vizită la Bucureşti că ne pune la dispoziţie sălile noii Case a filmului, cu spaţii generoase, aflată în centrul capitalei. Noaptea de care vorbesc era a patra de când sosisem la Moscova şi noi, eu cu prietenul Florin, cazaţi amândoi în aceeaşi cameră de hotel destinată mie prin Uniunea Scriitorilor, încă nu dădusem de Loteanu. Era ca şi dispărut din Moscova, deşi aflam ştiri de la diverse persoane demne de încredere că „nu-i plecat” şi se „ascunde de noi”. Ceea ce mă exaspera pe mine şi-l speria destul de rău şi pe prietenul pe care-l mai cărasem după mine cu tablourile lui era faptul că amândoi, nici eu, nici el, cu toate zbaterile punând în mişcare o întreagă lume, nu ajungeam la ele. Nu ştiam nici la ce punct de vamă ajunseseră, nici în ce magazie fuseseră depozitate şi-n ce condiţii. Trebuie să spun că isprava noastră se desfăşura în plină iarnă rusească, cu geruri aspre şi cu ninsori, altminteri, feerice, Moscova fiind un vis mirific sub aceste minunate ninsori ce transformau întreg oraşul într-un decor de basm. Nopţile într-o astfel de stare nervoasă, când ne simţeam ca nişte lei în cuşcă, închişi într-o cămăruţă cu un singur pat, un singur scaun, o singură masă şi o singură baie la dispoziţia noastră, care nu ne-am fi simţit în largul nostru nici într-un apartament de protocol, de grija tablourilor, ieşeam să ne plimbăm pe străzi, la nimereală, frumuseţea iernii şi frumuseţea vechilor palate, străzi şi grădini ninse, troienite siberian, ne încălzeau sufletele ca mantaua cea nouă a bietului Akaki Akakievici, amăgindu-ne cu gândul că-n cele din urmă Emil va apărea ca eroul cel bun, alinătorul tuturor necazurilor şi, o dată cu el, singurul care avea dreptul la vamă să preia tablourile, vor apărea şi ele, bietele făpturi nevinovate, ce-şi aşteptau împlinirea destinului prin expunere. Ei, bine, chiar ca-n filme, în cea de a patra noapte de zbucium, aşteptare şi căutare, pe la miezul nopţii, cum stăteam cu Florin în Piaţa Roşie, dinaintea vestitei Biserici cu turnurile ei aurite şi ascultam clopotele Kremlinului bătând miezul nopţii, dinspre strada Gorki am auzit strigătul moale, îndulcit de surpriza bucuriei: „Alecu! Alecu! Frate Alecu!”. M-am trezit cu fantoma lui Grig Vieru, înaintând spre noi încotoşmănit în zăpezi ca un urs polar. „Grig! Fantastic, măi băiete, să ne întâlnim aici! Cum ai apărut!? De unde-ai apărut!?” „Am venit de la Chişinău la o consfătuire. Am aflat de voi de la Uniune. Se vorbeşte de aventura voastră în tot restaurantul scriitorilor din Casa Tolstoi, v-am căutat la hotel, nu v-am găsit şi mi-am închipuit, unde să fiţi? decât în Piaţa Roşie?” „Da, prietene, i-am spus. Uite, asta şi asta, uite ce-am păţit! Poate ştii tu cum să dai de urmele lui Emil?” „O să apară, ne-a liniştit Grig. O să căpătaţi şi tablourile. Tezaurul nu ştiu dacă o să se mai întoarcă vreodată în România, dar voi când o să vă întoarceţi la Bucureşti, o să puteţi lua cu voi, la vagonul de bagaje, cum le-aţi adus, şi tablourile.” „Nici nu ştim unde sunt, dacă au ajuns! Ce-i cu ele?” „Stau bine unde stau. Hai să ne încălzim la un birt, să vă spun mai multe. Din cauza Criştilor tăi, Alecule. Din cauza Răstignirilor. Nu-ţi dai seama? Tablourile au şi fost văzute şi fotografiate de cine trebuia să le vadă. De asta s-a dat la fund şi Emil Loteanu. I s-a spus că nu-i voie. Ce poate să facă? S-o fi scuzat că n-a ştiut. De ruşine, nu ştie cum să mai dea ochii cu voi. Voi l-aţi luat drept general aicea, dar să ştiţi că generalului îi pot zbura imediat galoanele dacă mişcă în front.” „Am înţeles. Am înţeles, Grig. În mâna puterii suntem şi noi, acasă, dar parcă nu chiar ca voi, aici, în acest imperiu fără sfârşit, în care nici jocul de-a hazardul n-are capăt.”
Acum, ajuns la rotundul unei vârste de aur, Grig ştie câte capete are viaţa, câte capete au imperiile, puterile, balaurii răului, ca şi aripile de zbor ale Binelui şi Frumosului. Glasul lui nu se mai aude noaptea strigându-şi spaima sau prietenii prin cimitire. A devenit mai înţelept în zarva vremii căzute-n pragmatismul celor năbădăioşi să urce, aşteptând să-şi facă lucrarea cât mai desăvârşit şi astfel să ajungă la capătul sau la cel dintâi început al Fericirilor. Te îmbrăţişez Grig! 21-22 noiembrie 2004, la o lună de zile înainte de 21-22 decembrie care ne va aminti întruna, cât vom trăi, cum ţara asta a noastră a ajuns să aibă dreptul să nădăjduiască, în sfârşit, puţină tihnă şi fericire.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog