Un poet al nobleţei sufleteşti*
Pentru tipar;)
Este deosebit de impresionantă celebrarea aniversării de 70 de ani ai poetului Grigore Vieru şi conferirea, cu această ocazie, a titlului onorific de Doctor Honoris Causa al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”.
Momentul este cu atât mai semnificativ, cu cât Grigore Vieru a absolvit această instituţie şi are ceva crengian în firea lui: cântă în poezia sa copiii, mama, viaţa, moartea. Vlad Ciubucciu, reconstituind arborele genealogic al poetului, ajunge la concluzia că „Grigore Vieru este copilul cel mare al neamului”, adică un frate al copilului din noi, fără de care am fi lipsiţi de inocenţă, de candoare şi de lumină. Aici, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, tânărul poet şi-a cristalizat gândurile, de aici i-a venit inspiraţia, ca să o strecoare, mai apoi, în inimile copiilor ca şi marele povestitor din Humuleşti. Atâta doar că Nică al lui Ştefan a Petrei citea ceaslovul liber, iar Grigore Vieru, ca şi colegii săi de generaţie, îi citea pe Eminescu, Creangă sau Coşbuc printre „crăpăturile băncilor de brad” (S. Vangheli), publicistica lui Eminescu fiindu-i, după propria-i mărturisire, primul tratat de istorie a românilor.
Pentru noi, crengiştii, Grigore Vieru este pedagogul spiritualităţii naţionale. Am crescut şi ne-am maturizat cu cărţile lui: de la Alarma, Muzicuţe, Făguraş sau Albinuţa la Numele tău, Fiindcă iubesc, Taina care mă apără, Rădăcina de foc, Strigat-am către Tine. Prin ele trăim cele mai profunde sentimente omeneşti: fiorul copilăriei, dragostea maternă, iubirea. Grigore Vieru este, cum s-a spus, poate unicul poet din literatura română care a cântat, cu atâta ardoare, mama. Mama în poezia lui Gr. Vieru este chipul emblematic al universalităţii sau, cum zice poetul:
Iarba ştie cum te cheamă
Steaua ştie ce gândeşti...
Grigore Vieru a fost acuzat de naţionalism, tradiţionalism, sămănătorism, mioritism etc. Cazul ne aminteşte de T. Arghezi, care, după ce fusese recunoscut drept un al doilea Eminescu, „luminând ca un bolid” (G. Călinescu), tot atât de repede fusese acuzat de orice. Opera însă a rezistat pentru că era inedită. Poezia lui Grigore Vieru, simplă şi accesibilă, are, de asemenea, tainele ei inepuizabile. Mare parte din aceste taine, „partea de aisberg”, se află sub apele ingenuităţii, în lirismul de tip (anti)bacovian, într-o cultură a sensibilităţii ce-şi are sorgintea în aforistica populară. Indefinibilă este totuşi metafizica lui Grigore Vieru. Poetul refuză atmosfera apocaliptică bacoviană, dar nici nu condamnă moartea ca T. Arghezi. El o umileşte ori o umanizează. Gândirea poetică a lui Gr. Vieru este una interogativă. În cartea Strigat-am către Tine întâlnim următoarea întrebare: „Cine ştie dacă moartea este sau nu partea noastră de cer şi lumină; cine ştie dacă sufletul nostru nu este şi el muşchiul verzui de pe cruce”.
Mircea Eliade vorbea despre hierofanie, despre coincidentia oppositorum, despre cele două timpuri – sacru şi profan. Ca să trăieşti fiorul sacralităţii în această viaţă, ca să nu rămâi cu speranţa de a-l cunoaşte doar dincolo de moarte, trebuie, intuia gânditorul, să dai dovadă de talent. Grigore Vieru pare să aibă premoniţia dantescă a începutului edenic. Poezia lui izvorăşte dintr-o undă vibratoare a unei trăiri specifice ce are caracterul unui surâs primar de prunc, de unde şi titlul uneia dintre poeziile sale – Ca prima oară, în care trăim, împreună cu autorul, sentimentul irepetabilităţii: Merg pe pământ / Şi sun ca vioara. / Toate îmi par că sânt / Prima oară. / Ca un copil / Aştept dimineaţa, / Până la lacrimi / Mi-e dragă viaţa. // Orice splendoare / Mă doare, / Mă doare această floare / Şi frumuseţea ta, / Şi frumuseţea ta! / Şi această zi / Ce mâine nu va mai fi, / Nu va mai fi. // Înfiorat spun mamă şi tată / De parcă-mi văd părinţii / Prima dată. / Ca un copil / Aştept dimineaţa, / Până la lacrimi / Mi-e dragă viaţa.
Prin taina luminătoare de cuget a poeziei, Grigore Vieru promovează un adevărat cult al frumuseţii sufletului. El a făcut din lirica sa un mod de existenţă. E un merit care se înscrie atât de frumos în pagina sărbătoririi de astăzi. Cu acest prilej, dorim poetului mulţi ani înainte, inspiraţie şi noi întâlniri cu iubitorii de poezie.
* Cuvânt de omagiere, rostit pe 14 februarie 2005 la solemnitatea de conferire a titlului onorific de Doctor Honoris Causa poetului Grigore Vieru.