Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU – 70

A tăcea în limba neamului

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

„În artă, ca şi în război – spune Grigore Vieru –, trebuie să mergi pe drumul tău ca să învingi”1. Aşa că, în capătul tuturor bătăliilor (care nu s-au încheiat), Grigore Vieru poate să spună liniştit că a mers pe un drum numai al său, cu numeroase vecinătăţi (pe care criticii le-au înregistrat cu sârguinţă), dar pe cărările cărora poetul niciodată nu s-a rătăcit sau împotmolit. Şi asta din pricină că adevăraţii săi magiştri, folclorul românesc şi Eminescu, au exercitat asupra lui o influenţă catalitică, iar nu una modelatoare (în limbajul lui Blaga). Apoi, deşi nimic din fiinţa lui nu a fost bacovian, a înţeles, ca puţini alţii, ce lecţie superbă, în prelungirea celor doi maeştri pomeniţi, ne-a dat G. Bacovia. E grăitor că între tradiţionalişti (sămănătorişti) şi modernişti Vieru îl preferă pe Bacovia, dovadă că a intuit singularitatea acestuia în raport cu cele două tendinţe dominante în cultura poetică românească: „Sămănătoriştii au pudrat cuvintele, moderniştii le-au scos măduva: a venit Bacovia şi a salvat ce a mai rămas viu şi curat în ele”2.
Aprecierea aceasta poate să vorbească despre sine însuşi şi ar fi bine să o luăm în seamă în încercarea noastră de a-i găsi o etichetă care să-l exprime. Poetul nu se simte nici sămănătorist, dar nici un neomodernist din speţa generaţiei din Ţară, cea a „necuvintelor” nichitastănesciene, prin care Nichita Stănescu se revendica, în primul rând, din ermetismul sintactic al lui Ion Barbu. Reperul-cheie în dorinţa de autodefinire rămâne tot cuvântul, dar strâns legat de soarta Limbii Române în ansamblu. Grigore Vieru priveşte, ca printr-o fulgerătură, la forţa de recuperare a geniului limbii de către Bacovia, care a reuşit să-i păstreze cuvântului intactă naturaleţea, mai mult decât toţi poeţii posteminescieni, deşi mulţi dintre ei l-au depăşit în meşteşugul potrivirii calofile a cuvintelor. Bacovia mărturisea că scrie precum vorbeşte şi că nu e vina lui dacă cele aşternute pe hârtie sunt considerate poezie. Dar aşa a gândit şi geniul anonim, întotdeauna creator cu mijloace lingvistice minime. E adevărat că Bacovia scria precum vorbea, numai că, în autismul lui binecunoscut, el vorbea fundamental din necesităţi existenţiale. A vorbi fundamental înseamnă a folosi extrem de puţine cuvinte, or, exigenţa aceasta, între toţi marii poeţi posteminescieni, a îndeplinit-o cu asupra de măsură G. Bacovia. Pentru asta îl preţuieşte Grigore Vieru pe Bacovia, cel care a scris, practic, în aproape 60 de ani, o singură carte. „Din trei sute de cuvinte – observă Vieru – poate ţâşni un geniu ca Bacovia, şi treizeci de mii de cuvinte nu pot acoperi goliciunea unei mediocrităţi”3.
De fapt, Bacovia a practicat o estetică a tăcerii, când nu a fost a strigătului. Grigore Vieru ştie că marile dureri, ca şi marile bucurii, sunt tăcute. Pălăvrăgeala, comună oamenilor, îi este străină. Preferă „logosul” florilor şi al pomilor: De ce-ai dat, Doamne, grai la om, / Iar nu la floare şi la pom?! (De ce-ai dat, Doamne?!).
Poate că aici se ascunde adevărata poetică viereană – în puterea de a tăcea în limba neamului. Tăcerea în limba ta pare să fie şi singura postură a superiorităţii cuvântului în faţa muzicii. E aici o veche intuiţie shakespeariană, căci „divinul brit” a spus că dincolo de muzică e tăcerea. Iar dacă poetul reuşeşte să tacă în limba lui, s-ar putea ca să-şi ia o revanşă în faţa muzicianului care se tăinuieşte în fiinţa lui Grigore Vieru. Dacă mă gândesc bine, tăcerea şi muzica se intercondiţionează, se ajută una pe cealaltă şi de aici, în faptă, rezultă poezia viereană. Dintr-o maximă tăcere a limbii, o economisire care i-ar permite să facă muzică doar cu două cuvinte, dar acele două cuvinte devin, inevitabil, poezie. Şi o face de nevoie, din puţinătatea limbii care a mai rămas în Basarabia. O mărturie a lui Grigore Vieru mi se pare nu numai singulară printre poeţi, dar deosebit de tulburătoare: după Biblie, cartea asupra căreia el zăboveşte cel mai mult, este Dicţionarul limbii române. E condamnat să tacă purtându-şi ochii pe dicţionar, spre a-l învăţa ca pe Cartea Sfântă. De fapt, el, deschizând dicţionarul, intră în Cartea Sfântă a neamului, căci dicţionarul este creaţia lui colectivă, un templu al Limbii Române, unde poetul se reculege şi se roagă. De aceea, cea mai mare bucurie pentru poet e să se zidească de viu în Templul Limbii Române, iar într-un templu se tace: Doamne, poate că / n-am fost nici sfânt, nici oştean, / Pur şi simplu, ziditu-m-am de viu / În templul Limbii române. / Iar în biserică / N-ai cum să fii curajos – / în biserică să fii / Drept şi cinstit (Templul).
E de prevăzut că, deşi forţa verbului său nu este una de amploare, părând oarecum monotonă şi, unora, prea „domestică”, opera lui, cu toată inegalitatea ei estetică, e una dintre cele care nu se vor perima, cum se-ntâmplă cu foarte multe experimente zgomotoase, mult lăudate de critică, la un moment dat. Prospeţimea lacrimii şi a rouăi s-a transmis miraculos în expresie, fiindcă bucuria Duminicii Mari vine de departe, din suferinţele de două veacuri ale Basarabiei şi ale neamului românesc, în genere, parte a umanităţii universale.
 
Note
1 Nişte gânduri, loc. cit.
2 Grigore Vieru, Strigat-am..., p. 396.
3 Ibidem, p. 397.
 
 
* * *
Faptul că Theodor Codreanu s-a apropiat de opera şi personalitatea lui Grigore Vieru, care constituie, indiscutabil, un fenomen, este firesc din moment ce ţine în câmpul atenţiei procesele (politic, social, cultural) ce au loc în Basarabia; mai este însă un dedesubt care ni se pare de asemenea foarte semnificativ: scrie despre poetul basarabean după ce a publicat câteva cărţi fundamentale despre Eminescu, Bacovia şi Cezar Ivănescu, important poet contemporan al repetiţiilor obsedante, „trubadur” orfic rătăcit şi „tâlcuitor” de doine.
Theodor Codreanu face în Duminica mare a lui Grigore Vieru un periplu exegetic destul de lung, urmărind în oglinzi paralele ce au scris alţi critici pentru a determina propriile obiective ale analizei spre a-şi găsi astfel „declicul” hermeneutic, cheia deschizătoare a căilor de acces, spre a polemiza din mers şi a contura – în consens sau în disensiune cu alţii – portretul paradigmatic al poetului: „...Grigore Vieru ne poate apărea ca un Bacovia de semn întors, un Bacovia à rebours, chiar de la nivelul sociologiei succesului. E cel dintâi izbitor contrast dintre cei doi poeţi cu o structură antropologică asemănătoare”.
 
Mihai CIMPOI


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog