Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU – 70

Un arheu al Basarabiei

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

Grigore Vieru a meritat cu asupra de măsură efortul să-i dedic o carte. Se va vedea că Duminica Mare a lui Grigore Vieru nu-i nicidecum carte de complezenţă, una de primă importanţă în bibliografia mea. Căci există cu adevărat un fenomen Grigore Vieru. Apariţia lui în cultura basarabeană ţine de ordinul miracolelor. Unii vor fi zâmbit când Dan Zamfirescu făcea comparaţia între ivirea lui în Basarabia şi ivirea Papei Ioan Paul al II-lea în spiritualitatea şi în destinul european postbelic, având drept punct terminus căderea sistemului comunist şi renaşterea naţiunilor central şi est-europene. Semnificaţia ontologică şi urmările sunt similare, în ciuda disproporţiilor dintre Europa, în ansamblul ei, şi Basarabia. Fireşte, în renaşterea naţională a spaţiului dintre Prut şi Nistru, Grigore Vieru n-a fost singur. Dacă ar fi fost singur, nimic nu s-ar fi petrecut. Dar i-a fost dat lui să întrupeze arheul, în sens profund eminescian, puritatea şi vigoarea sufletului românesc care zăcea ascuns, sufocat peste multe lespezi grele ale unei istorii barbare, fără speranţă. Pe Vieru l-au crezut toţi românii (exceptându-i pe mankurţi şi secăturile de pe ambele maluri ale Prutului) tocmai de aceea, că i-a fost dat să întrupeze puritatea originară a romanităţii, că în el Dumnezeu a pus arheul nostru pe care Eminescu îl identificase în eroul din basmul popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Veţi vedea că Grigore Vieru a rămas tânăr şi pur, Copilul cel mare al neamului, cum inspirat l-a numit Vlad Ciubucciu, în pofida celor şaptezeci de ani ai săi. Într-o zi, desigur, el se va măsura într-o ultimă confruntare cu Moartea (cu care nu are nici azi nimic de împărţit!), iar de-l va birui trupeşte, făcându-l scrum în câteva clipe ca pe Făt-Frumos, arheul din el va dura în mit cât poporul român. Căci marea enigmă Vieru este şi va rămâne puritatea fiinţei sale care pogoară peste impuritatea noastră.Este Duminica Mare a lui Grigore Vieru, acea dimineaţă pecare tot el a numit-o duminica zilei. Parcă Vladimir Jakelevitch a scris special pentru Grigore Vieru aceste cuvinte: „Este «prima dimineaţă a lumii», după cum spunea poetul Charles van Lerberghe şi compozitorul său, Gabriel Faure; din zori şi până la amiază, este marea dimineaţă cosmogonică, dimineaţa unei lumi fără memorie şi fără preexistenţă. Cea mai candidă lumină a fost, pesemne, lumina acelei dimineţi. Soarele reînnoirii succede tuturor primăverilor care l-au precedat: dar soarele acestei copilării nou-nouţe este un soare fără precedent” (Pur si impur, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 23).
Un strop de lumină a adus peste impuritatea noastră Grigore Vieru. Fără el, Basarabia de după 1988 n-ar fi existat. N-ar fi existat (nici măcar aceia copleşiţi azi de o altă grea impuritate şi care vor să conserve „ordinea” lor antinaţională sugrumându-l pe Grigore Vieru prin batjocură, atentate, lovituri sub centură împotriva fiilor săi. Trădătorii de neam îl acuză de trădare. Aceasta e, de fapt, moartea căreia el i-a spus că nu are cu dânsa nimic, nici măcar nu o urăşte. N-o urăşte el, dar îl urăşte Moartea. Asta arată ce tărie ascunde fragilitatea fiinţei lumeşti a lui Grigore Vieru. La cei 70 de ani, Poetul nu are motive de bucurie. Întors într-o Basarabie pe care o luminase, el s-a pomenit într-o ţară a Marelui Inchizitor dostoievskian. Într-un astfel de tărâm, nu mai este dorit nici Mântuitorul. Căci Marele Inchizitor i se adresează astfel: „De ce ai venit să ne tulburi? Căci ai venit ca să ne tulburi, o ştii prea bine. Dar ştii tu, oare, ce se va întâmpla mâine? Eu nu ştiu cine eşti şi nici măcar nu vreau să ştiu dacă într-adevăr eşti tu sau e doar o sosie de-a Ta. Mâine am să vă judec şi am să te ard pe rug ca pe cel mai periculos eretic, iar acelaşi popor care ţi-a sărutat deunăzi picioarele va sări mâine, la un semn al meu, să azvârle cărbuni pe rugul tău”.
Un asemenea „eretic” este pentru ai săi Grigore Vieru. Cinismul ajuns la grotesc! În toată goliciunea şi slăbiciunea lui peste care biruie cei şaptezeci ani ai Poetului.
La mulţi ani, Grigore Vieru!
 
Huşi, România


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog