Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Moartea academicianului Haris

Ioan MÂNĂSCURTĂ

Alte articole de
Ioan MÂNĂSCURTĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

Istoria asta ar putea să pară neverosimilă, dacă, bineînţeles, s-ar fi întâmplat la noi. Aşa însă acţiunea povestirii se desfăşoară pe o planetă îndepărtată, iar şi mai exact – pe o planetuţă amărâtă de la periferia Căii Lactee. Ca să ajungi acolo, trebuie să mergi cu autobuzul până la staţia terminus, unde faci în mâna stângă şi o întinzi pe jos cam o unitate astronomică. După asta te uiţi primprejur şi, dacă zăreşti luminile barului Cadavrul vesel, înseamnă că ţi-a mers. Barul este situat pe asteroidul care se roteşte în jurul Grandei...
Ah, da, uitasem să vă spun că tocmai ăsta este numele amărâtei de planetuţe de la periferia Căii Lactee. Pentru noi, fireşte, faptul n-are nici o importanţă. Din punctul meu de vedere, planetuţa poate să se numească oricum – Granda, Tanda sau chiar Manda... Vorba ceea: ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda!
Important, în primul rând, este că am ajuns la destinaţie. Acum, având această strălucită ocazie, ar fi o adevărată nelegiuire să trecem pe lângă bar şi să nu ne înnobilăm cu o ţuică bătrână. Ăştia de pe asteroid sunt nişte ţuicari nemaipomeniţi. Fac ţuică şi din oase de dinozaur, dar tot a prune miroase. Prin urmare, vă recomand să fim deştepţi şi să nu scăpăm ocazia!
Cu toate că era o somitate galactică, academicianul Haris intra întotdeauna pe la Cadavrul Vesel. De, ca omul, să se mai încălzească, să-şi mai odihnească picioarele, să mai schimbe o vorbă... Şi fiindcă nu era săptămână ca el să nu plece sau să nu se întoarcă de undeva, îl aflai acolo la orice oră de zi şi de noapte. Nu-i de mirare deci că muşteriii îi ziceau barului, cu îndreptăţită mândrie, Academicianul Vesel, iar când se înduioşau până la lacrimi, gângureau simplu: Aca-Ve, ceea ce tot Academician Vesel trebuia să însemne.
Dar pentru noi nici faptul acesta n-are importanţă. Şi atunci ce are? La drept vorbind, habar n-am...
Important este că anume pe astfel de planete poate să se întâmple orice. Asta-i una la mână.
Dar mai este şi a doua. Poate fi şi a treia, şi a patra, şi naiba ştie a mai câta... Oricum, istoria pe care binevoiesc să v-o relatez nu putea să se întâmple la noi, pentru că pur şi simplu nu putea să se întâmple, şi voi încerca să vă explic de ce.
Să luăm un exemplu elementar: toate fiinţele din Cosmosul cunoscut sunt muritoare. Unele trăiesc mai mult, altele mai puţin, dar până la urmă toate dau ortul popii. Ptiu, să nu vorbesc într-un ceas rău! Toate, şi nu chiar... Pentru că şmecherii de pe Granda s-au învârtit numai ei ştiu cum şi pe unde – asta-i treaba lor – şi au obţinut nemurirea. Şi nu un fleac de nemurire de tipul „amintirea luminoasă a lui cutărică va trăi etern în memoria poporului”... Fac eu un lucru şi pe amintirea luminoasă, şi pe memoria poporului... Aborigenii de pe Granda se pricopsiseră cu nemurire veritabilă şi trăiau câtu-i hăul.
Printre altele fie spus, punând ei mâna pe nemurire, îşi rezolvaseră o mulţime de probleme. În primul rând, n-aveau nevoie de cimitire şi, prin urmare, nu scoteau nici un centimetru de pământ din circuitul agricol, ceea ce nu-i deloc puţin, dacă ne gândim că cimitirele din lumea întreagă ocupă o suprafaţă egală cu teritoriul a trei ţări ca... În fine, nu contează... Şi nici n-aş vrea să se creadă că-mi poate veni ideea să prefac în cimitir măcar un singur stat suveran, dar mite trei!... Deşi, la drept vorbind, dacă ni s-ar permite să anexăm toate cimitirile din lume, vă imaginaţi ce republicoi am avea!...
Dar dacă abordăm problema la scara Universului?! Te apucă groaza cât pământ se pierde... Unde mai pui că cimitirele sunt pline de cruci şi monumente funerare de tot felul şi de toate mărimile. Iar asta ce înseamnă? Ce să însemne? Înseamnă că irosim cantităţi uriaşe de materiale deficitare: metal, granit, marmură, piatră de Cosăuţi... Dar dacă mai punem la socoteală lemnul pentru sicrie, hainele, încălţămintea, toate de cea mai bună calitate, apoi coroanele, florile, lumânările, tămâia şi altele asemenea pe care le papă o simplă înmormântare... Acum să ne mai imaginăm că moare un faraon, deoarece au şi ei năravul acesta. Doamne, păzeşte! Măcar ia şi te desfă în patru, măcar ia şi te împuşcă, dar fă-i piramidă! Piramida însă-i floare la ureche în comparaţie cu ceea ce urmează. Statistica ne spune că la înălţarea fiecărei piramide mor câteva sute de mii de oameni. Prin urmare, iarăşi cheltuieli, iarăşi probleme, deşi – ca să fim sinceri până la capăt – cu ăştia, cu sutele de mii, e mai simplu şi te ţine mai ieftin. Totuşi... În primul rând, nici o dată nu poţi şti câte vor fi aceste sute de mii, uneori pot fi două, alteori nouă, şi trebuie să recunoaştem că e o oarecare diferenţă între aceste cifre. Aşa că, după părerea mea, nemurirea este mult mai progresistă şi, în mod cert, mult mai rentabilă.
De ce, mă veţi întreba. Răspunsul este foarte simplu, ca să nu zic genial. Dacă oamenii nu mor, înseamnă că nici să se nască nu trebuie. Aţi priceput! Nici tu maternităţi, nici tu creşe, nici tu spitale, nici tu şcoli, nici... atâtea alte instituţii inutile şi costisitoare. Şi tot în felul acesta pe Granda erau excluse orice conflicte între generaţii. Ei – povestea ceea anapoda cu părinţii şi copiii, care la o anumită etapă a vieţii familiale încep a-şi da cu parul în cap... Deci, pe Granda exista o societate stabilă, în toate domnea ordinea şi disciplina de fier, adică armonia.
În general, dacă-i să facem o comparaţie, la noi e mare harababură. Vrei – mori, nu vrei – nu mori, fiecare face ce-i trăsneşte prin cap.
Să luăm, de exemplu, cazul acela când unul a fost înmormântat, iar a treia zi dumnealui a luat şi a înviat. Spuneţi-mi, nu-i asta curată obrăznicie? Rudele, prietenii şi restul populaţiei s-au cheltuit şi l-au înmormântat, poate nu vedeau lumea printre şiroaiele de lacrimi, poate se pregăteau de praznic, iar dumnealui, mortul, scuipă pe toate şi învie! A avut noroc însă că a părăsit rapid planeta natală, altfel era băgat înapoi în mormânt, a doua oară, iar dacă trebuia – şi a treia, şi a patra, şi a cincea, şi a şasea, şi a suta oară. Cu chestii din astea nu se glumeşte! Dar dacă într-o bună zi le abate şi altora să învie? De-o vorbă, celor care au lucrat la înălţarea piramidelor, la tăierea pădurilor, la săparea canalurilor ori s-au îmbrăţişat creştineşte cu urşii polari... Păi, ăştia, dacă se ridică din mormânt, ar putea să-ţi povestească atâtea, încât ai umbla toată viaţa cu părul vâlvoi, iar coafura asta nu-l prinde bine pe un om serios... Cred că amănuntele sunt de prisos şi nu în zadar se spune: viii cu viii, iar ceilalţi...
Deşi nu văd vreo legătură cu cele povestite mai înainte, pot să vă relatez că odată, după ce vizitasem mai multe localuri, cred că vreo douăzeci (sau poate că la douăzeci m-a plictisit număratul), era cât pe ce să înviu într-o ţară africană. Noroc că mi-am amintit la timp de crema de ghete pe care, întâmplător şi fără vreo intenţie criminală, o uitasem acasă. Fără vacs însă, după cum se ştie, n-ai ce căuta în nici o africă. Puteam, al naibii, să stârnesc vreun tărăboi internaţional şi nu era cazul. Negrii ceia, dacă mă vedeau în halul în care eram, alb la faţă şi şifonat de cât zăcusem în sicriu, puteau insinua că venisem să-i colonizez sau să fac vreo altă trăsnaie. Negrilor întotdeauna le vin în cap felurite prostii. Adevărul este că-i dădusem taxistului o adresă greşită.
Pe scurt, graţie nemuririi, Granda îşi rezolvase toate acele probleme şi problemuţe pe care noi, zbătându-ne ca peştele pe uscat, nu numai că nu le rezolvăm, ci izbutim să le încâlcim şi mai tare.
Iar acum să mergem mai departe, dar nu înainte de a vă reaminti că istoria povestită nu putea să se întâmple şi nici nu s-a întâmplat la noi. Recunosc cu această ocazie că şi academicienii de la noi sunt numiţi nemuritori, dar detaliul acesta este prea puţin important, deoarece, comparativ cu nemuritorii noştri, grandenii sunt de o sută şi de o mie de ori mai nemuritori. Poţi să-i dai cu capul de pereţi – nemuritori, poţi să-i tai bucăţele – nemuritori, poţi face orice, eventual să te pişi pe dânşii – tot nemuritori, fire-ar să fie... Şi apoi, unde aţi văzut prin părţile noastre academicieni de-alde academicianul Haris? Academicienii noştri sunt graşi şi frumoşi, unii cu beretă, alţii cu pălărie, nici nu se compară cu prăpăditul de academician Haris de pe amărâta de planetuţă Granda de la periferia Căii Lactee...
Dracu’ să-i ia, eu nu cunosc chiar toate obiceiurile de pe amărâta de Granda, dar se zvoneşte că mă-sa l-ar fi făcut – pe academicianul Haris, evident – în glumă sau, poate, doar în bătaie de joc. Mă rog, pe alte planete distracţiile pot să se deosebească completamente de ale noastre, cu care ne-am obişnuit din fragedă copilărie şi care, vorba academicianului Haris, fac parte din fiinţa naţională. De pildă, o femeie poate să nască în şagă cine ştie ce pocitanie şi concetăţenii – grandenii, fireşte – să considere progenitura drept o glumă foarte reuşită, ceea ce le oferă nesperatul prilej şi chiar le dă dreptul legitim să se strice de râs. Nu întâmplător grandenii au zămislit acest superb şi democratic proverb: câte bordeie, atâtea obiceie.
Anume în felul acesta, judecând după unele legende, originea cărora se pierde în negura timpului, se născuse academicianul Haris, care pe atunci nu era academician, ci aşa, un fel de glumă, banc, scamatorie, anecdotă care se spune şi se arată când nu sunt muieri şi copii de faţă.
Fireşte, există şi alte versiuni şi, judecând de astă dată după aspectul fizic al academicianului, una ar putea fi destul de aproape de adevăr.
Se presupune că mă-sa, care era o femeie cuminte şi cucernică, rămăsese gravidă de la un turist destrăbălat cu care intrase în contact absolut întâmplător, mai mult din pură curiozitate femeiască, să zicem, fără să-şi dea seama ce face. Femeilor cică li se întâmplă uneori aşa, dar eu nu le am în vedere pe femeile noastre, ci în exclusivitate pe cele de pe amărâta de planetuţă de la periferia Căii Lactee.
Fiind ea totuşi o femeie de treabă şi cuminte, n-a vrut să-l adauge şi pe academicianul Haris la copiii făcuţi cu soţul legitim, căruia îi era credincioasă şi pe care îl iubea nespus. Ce-i rămânea deci bietei femei? Dacă era o toantă isterică, s-ar fi sinucis cu ani în urmă, pentru că i se mai întâmplaseră şi în alte rânduri cazuri de inconştienţă, când nu-şi dădea seama ce face şi pe ce lume se află, deşi, la drept vorbind, nu mai rămânea ea chiar după fiecare acces însărcinată. Acum însă, probabil, accesul fusese destul de puternic şi uite că se întâmplase pozna.
Bun, şi ce-i de făcut totuşi? Cred că în cazuri similare orice om deştept este în drept să-şi pună această întrebare. Mă-sa şi-o puse şi hotărî să-l avorteze pe academicianul Haris, ca să nu ducă în casa soţului iubit consecinţele păcatului săvârşit în stare de inconştienţă. Slavă Domnului, nu sunt specialist şi nu-mi prea imaginez cum s-au petrecut lucrurile, dar se aude că, după ce păcatul fusese extras de pe unde se pitise, nu ştiu cărui deştept de medic, un dobitoc zăpăcit, în definitiv, i-a venit ideea să-l pună pe academicianul Haris într-o cratiţă cu apă caldă. Sper că nu intenţiona să-l fiarbă, deşi, am mai spus-o, pe Granda te poţi aştepta la orice şi chiar la mai mult...
Ziceam că ăsta, dobitocul de medic, l-a pus – zăpăcit – în cratiţa cu apă caldă şi a uitat de dânsul. Mă rog, se mai întâmplă. Peste vreo două sau trei-patru zile dobitocul de medic se chiorî întâmplător în cratiţa cu apă caldă şi ce văzu?! Aolică! Academicianul Haris mişca! Ptiu! Mda... Cred că printre voi, cei care citesc aceste rânduri, sunt şi oameni dezgheţaţi, care îşi dau seama că în epoca despre care vă povestesc academicianul Haris nu era academicianul Haris, ci... aşa, un fel de nimic, cel mult – un mormoloc.
Va să zică, dobitocul de medic se uită zăpăcit în cratiţa cu apă caldă şi vede că nimicul din ea mişcă. Aha, se îngândură deşteptul, să vedem ce iese? Că, dacă a intrat, este musai să iasă, aşa spune medicina de pe Granda. Ei, şi ce a ieşit, ştie toată lumea civilizată. Coşcogea academician Haris!
Acestea şi altele, fireşte, ar putea fi simple palavre, deoarece oamenii noştri s-au deprins să iscodească pentru fiecare celebritate origini cât mai bizare ori chiar deocheate de-a binelea. Aşa-i lumea, ce să-i faci!..
Nici până în ziua de azi nu-şi pot imagina că preşedintele unei ţări sau un pârlit de academician ar putea să se nască într-o familie de ţărani din satul lor. Dacă-i academician, ar fi bine să fie din altă parte, din cealaltă parte, fireşte, a globului, iar dacă-i preşedinte...
Ei, ăsta în general trebuie să pice din Lună şi, fără a-şi număra cucuiele, să se apuce să săvârşească fapte eroice şi să împartă dreptate. (De exemplu, în momentul când se scutură de colb, asupra ţărişoarei năvălesc duşmanii înarmaţi până-n dinţi. Viitorul preşedinte se enervează şi îi ia la palme. Poc-jap-văleleu!.. Vrăjmaşii fug îngroziţi, iar poporul recunoscător îi înmânează steaua de erou. După asta viitorul preşedinte demască clica militaristă şi coruptă aflată la putere, condamnă regimul totalitarist, împuşcă singurul opozant plus două prostituate bătrâne ş.a.m.d.. Poporul, fireşte, îl roagă în genunchi să ia puterea în mâinile sale... viitorul cârmaci cere două zile de gândire... Poporul aşteaptă cu sufletul la gură, nu lucrează, nu doarme şi bea de stinge... Peste două zile, după lungi consultaţii şi grele frământări, prinţul căzut din Lună apare în faţa mulţimii şi, dând din mână a pagubă, zice:
– Bun, mă popor, accept să-ţi fiu preşedinte.)
Orice s-ar spune, eu rămân la părerea că academicianul Haris a ieşit din sânul poporului pe care l-a iubit până la sacrificiu şi într-o zi i-a descoperit originile nobile. Dar asta-i altă poveste... El însuşi, aflându-se la panoul de comandă al facultăţii de litere şi cifre impare, i-a apostrofat pe nişte studenţi destrăbălaţi (N.B.: studenţii întotdeauna sunt destrăbălaţi):
– Bă dobitocilor, poate n-o să mă credeţi, dar io în copilărie am păscut porcii!
La care întreaga asistenţă a răcnit plină de entuziasm:
– Ba credem, credem! – demonstrând astfel că recunosc originea democratică a iubitului şi neuitatului profesor.
La urma urmei, detaliile acestea sunt prea puţin importante şi bănuiesc că nici nu merită efortul înşiruirii; în cazul nostru sau, mai bine zis, al academicianului Haris ne interesează contribuţia maestrului la prosperarea ştiinţei.
Printre lucrările deosebit de valoroase aş putea menţiona studiul fundamental Rolul înjurăturilor în procesul de valorificare a spaţiului cosmic şi în lupta contra dogmelor religioase. Opera aceasta a făcut epocă şi tezele principale sunt cunoscute până şi de cei mai tâmpiţi grandeni. De exemplu, în studiu este descifrată şi comentată o întâmplare dramatică de la cosmodromul de pe amărâta de planetuţă. Văzând că lansarea navetei spaţiale care, între noi fie vorba, avea o mare importanţă economică şi ştiinţifică, dar nu şi militară, atârnă de un fir de păr, brigadierul răcnise:
– Dumnezeul mamelor voastre, dacă nu lansăm naveta astăzi, vă bag la toţi dracii!
Şi ce credeţi? La auzul cumplitei înjurături, toţi acei de care depindea lansarea şi-au mobilizat forţele şi i-au făcut vânt navetei pe orbită. Drept că nu în ziua în care au fost înjuraţi, ci în următoarea, după ce au fost condamnaţi la moarte şi au fost aliniaţi în faţa plutonului de execuţie. Oricum, cert este că valorificarea spaţiului cosmic şi-a urmat cursul firesc. Asta-i una la mână. Alta-i că brigadierul promisese să-i trimită la toţi dracii pe tehnicieni şi pe ceilalţi bandiţi. De ce n-o făcuse? În primul rând, pentru că nu-i stătea în puteri! Şi în felul acesta demonstrăm că draci nu există, iar dacă nu există draci, nu există nici Dumnezeu.
Formidabil! Aţi mai întâlnit în altă parte atâta eleganţă în gândire, atâta forţă de generalizare a faptelor? Răspunsul poate fi unul singur: nu!
S-ar putea zice că amărâta de planetuţă de la periferia Căii Lactee a ajuns cunoscută în lume anume datorită lucrărilor ieşite de sub pana inoxidabilă a academicianului Haris. Timp de câteva secole el a reprezentat amărâta de planetuţă în toate forurile internaţionale şi interplanetare. Uneori, ce-i drept, nu era înţeles şi anumiţi tipi retrograzi de pe nişte planete fudule şi îndoctrinate supuneau criticii teoriile ilustrului academician. Pretinşii exegeţi, de exemplu, puneau la îndoială teza academicianului Haris cu privire la originea limbii de pe amărâta de planetuţă, dar acesta nu era decât un moft pseudoştiinţific şi, în definitiv, o diversiune ideologică. Poate că altcineva nici n-ar fi luat în seamă aceste rânjete reacţionare, dar nu este şi cazul academicianului Haris, pentru că acesta n-a făcut parte niciodată din tagma conformiştilor. Nu ne interesează originea limbii, zicea el, trebuie să ai ce pune pe limbă, în sensul că, dacă era preparată bine (cu mujdei, piper, ghimbir şi oţet) şi stropită din belşug cu ţuică de la Cadavrul Vesel, originea limbii chiar că n-avea nici o importanţă – putea fi de ovină, de bovină, de porcină, de privighetoare, de rechin sau de altă dihanie păroasă.
Adevărul ştiinţific era mai presus ca orice. În astfel de cazuri, dar şi în altele, el revenea pe planeta natală, trăgea direct la Cadavrul Vesel şi se deda cugetărilor. Gigantul gândirii şi părintele tuturor ştiinţelor grandene părea, în această perioadă care dura, domnilor, şi două, şi trei săptămâni, absolut inconsolabil. Uneori disperarea îl făcea, literalmente, să se dea cu capul de pereţi sau să se izoleze sub masă, dar de cele mai multe ori academicianul îşi stimula gândirea lătrând jalnic şi muşcându-şi amicii de urechi. Ăştia, amicii cu urechi, erau gata să suporte orice – de exemplu, să rămână cu fragmente de urechi sau fără urechi – doar să-l vadă mulţumit.
După ce îşi solicita la limită capacităţile intelectuale şi tot ce mai trebuia acolo, academicianul se avânta ca un bivol în luptă, făcându-i de râs pe toţi reacţionarii străini şi dându-le lovituri zdrobitoare în presa locală. În aceste zile minunate la Cadavrul Vesel toţi triumfau, se îmbrăţişau, tropăiau, chiuiau şi asteroidul descria cele mai năstruşnice bucle în cerul senin al Grandei.
Văzând acest fenomen astronomic, grandenii ignoranţi şi superstiţioşi îşi strângeau în tăcere mâinile, se îmbrăţişau, îşi cereau iertare unii de la alţii, făceau sex neprotejat şi aşteptau smeriţi sfârşitul lumii. Fireşte, dacă sfârşitul lumii ar fi la cheremul mitocanilor, demult dispăreau toate planetele civilizate din Univers, iar o dată cu ele şi istoriile planetare, rămânând noi în final cu o singură istorie integrată (unii ziceau că integrată în absolut, iar alţii că în aia a mă-sii)...
Existau însă, subliniem – din fericire – şi o mulţime de planete progresiste şi democratice pe care tezele academicianului de la Cadavrul Vesel găseau sol fertil, iar metoda lui ştiinţifică era aplicată pe larg.
Printre altele, de un succes deosebit se bucura pe aceste planete monografia intitulată sugestiv Despre incompatibilitatea muzicii şi a religiei – carte de căpătâi pentru toţi ateiştii şi prietenii intimi ai acestora. În cazuri izolate, lucrarea era înţeleasă ca o excepţională operă umoristică şi vreo trei planete, în timpul lecturilor, fireşte, pur şi simplu se tăvăleau de râs (se zice că una chiar a murit de râs), fapt care demonstrează cât de variată este lumea şi ce perversităţi bântuie aceste lumi.
După cum era de aşteptat (drept că nu ştiu de cine), capodopera academicianului Haris a rămas neterminată. Aşa se întâmplă întotdeauna: cele mai geniale opere rămân numaidecât neterminate şi ar fi fost de mirare dacă tocmai academicianul Haris ajungea să-şi finiseze capodopera. În cazul acesta răuvoitorii de toate speţele ar fi avut nas (tăierea nasului, cu părere de rău, fusese suspendată pe Granda cu câţiva ani în urmă) să trâmbiţeze pe la toate răscrucile şi să scrie pe toate gardurile că nu... nu este genială. Or, însuşi faptul că nu fusese dusă la bun sfârşit, ba chiar s-ar putea spune că nici nu fusese începută, constituie argumentul genialităţii. Cu toate că are un caracter fragmentar (opera, fireşte), ea cucereşte astăzi noi spaţii în galaxia natală, mai ales datorită faptului că nici n-are nevoie de vreun spaţiu.
De obicei, academicianul Haris, pornind de la realităţi şi probleme locale, aparent lipsite de importanţă, minore, s-ar putea zice, ajungea la nebănuite culmi de generalizare, cuprindea cu gându-i întregul Univers... Ceea ce se întâmpla într-un prăpădit de cătun de pe amărâta de planetuţă Granda, orice fenomen, orice întâmplare, putea fi valabil şi pentru un întreg sistem solar, şi pentru o galaxie. La urma urmei, un om dotat cu fantezie, deştept, educat, poate oricând admite că planetele cutărui sistem solar sunt aceleaşi case, grajduri, acareturi din prăpăditul de cătun, iar astrul – primăria, bufetul sau sediul partidului... Simplu, genial şi pe înţelesul tuturor!
Aşa, de exemplu, într-o zi academicianul Haris a remarcat următorul detaliu: deşi într-o anumită epocă, o epocă glorioasă, fuseseră închise toate locaşurile zise sfinte – biserici, schituri, mânăstiri, sinagogi, minarete, case de rugăciuni şi altele asemenea, deşi fuseseră interzise toate sărbătorile şi ceremoniile religioase, deşi fuseseră împuşcaţi, spânzuraţi, traşi în ţeapă, otrăviţi, electrocutaţi, înecaţi, lăsaţi (din milă) să moară de foame, deportaţi sau puşi să se căiască public toţi slujitorii cultelor, religia nu dispăruse şi – pe alocuri şi în cazuri izolate, desigur – continua să prospere. Altul ar fi strâns din umeri a nedumerire şi cu atâta ar fi rămas, dar – iarăşi – numai nu academicianul Haris. Academicianul Haris a înţeles, spre seară, că există o sursă secretă care alimentează credinţa în Dumnezeu şi în alte prostii, ca, de pildă, extratereştrii, fantomele şi „farfuriile zburătoare”. Acestea din urmă cică ar fi fost nave venite de pe alte planete. Ei, asta chiar că era curată nerozie! Doar vulgul de pe amărâta de planetuţă n-avea de unde şti despre existenţa altor civilizaţii, aşa că zvonurile cu privire la „farfuriile zburătoare” erau absolut neîntemeiate şi trebuiau curmate în modul cel mai hotărât. Vorba ceea: dacă ţi s-a spus „nu”, de ce naiba vrei „da”? În privinţa lui Dumnezeu era şi mai simplu, deoarece se ştie la sigur că Dumnezeu nu există, nu va exista şi nici măcar n-a existat. Aşa sau altfel, arheologii de pe Granda n-au descoperit nici o probă materială, nici un oscior, care ar confirma că Dumnezeu ar fi existat vreodată.
Mulţi s-au zbătut să înţeleagă fenomenul, specialiştii în materie au lansat teoriile cele mai neroade, dar, fireşte, taina a putut fi descifrată numai şi numai de academicianul Haris. În timp ce toţi ceilalţi căutau sursa în trecutul neguros (de altfel, sunt şi deştepţi care pun la îndoială faptul că trecutul este întotdeauna şi pretutindeni neguros!), adică în aria tradiţională, academicianul şi-a dat seama cât de gravă este situaţia şi ce urmări imprevizibile poate avea. Pentru că nu mai putea fi vorba de indivizi dubioşi ce-şi asumă periodic rolul de misionari, nici de superstiţii, nici de altele, rămânea o singură explicaţie – amărâta de palnetuţă Granda era victima unui complot extrem de subtil, pus la cale de sabotori conspiraţi cu o abilitate diavolească şi dirijaţi de centre ale imperialismului interplanetar. Evident, doar o minte ascuţită ca un brici putea să-i demaşte. Şi academicianul Haris a făcut uluitoarea şi geniala sa descoperire.
Ca să înţelegeţi în ce constă ea, trebuie să vă reamintesc un truc al făcătorilor de reclamă. Ăştia, pentru a băga pe gâtul proştilor cine ştie ce marfă, montează în filme cadre pe care ochiul nu le receptează, dar pe care le înregistrează subconştientul. De pildă, o inscripţie aparent nevinovată: Beţi Coca-Cola! Şi tâmpitul de consumator, fără a realiza că este purtat ca o marionetă, se ridică şi bea porcăria de Coca-Cola sau altceva mai substanţial, dar care tot trebuie procurat la dugheană, făcând astfel jocul şmecheroilor de capitalişti, pe care, fireşte, n-are ochi să-i vadă. (Eu, de exemplu, beau Coca-Cola şi, în mod special, ceva mai substanţial, dar o fac conştient, ca orice om liber, nu forţat de reclama strecurată de ştim noi cine. Dar asta-i altă poveste.)
Să revenim. Ceva asemănător se întâmpla şi pe amărâta de planetuţă de ale cărei bunăstare şi prestigiu interplanetar se îngrijea corifeul nostru. După cum am mai spus sau poate încă n-am spus, fiind ghidaţi de centrele subversive de peste hotare, poeţii de pe amărâta de planetuţă foloseau frecvent în scrierile lor o mulţime de cuvinte religioase: altar, icoană, sanctuar, milostivenie, strană, păcat, sfântă, domn, fecioară, magica cifra „trei” şi altele. La prima vedere, nimic condamnabil. Dar numai la prima vedere, deoarece în lumea asta toate au un caracter subversiv şi nu degeaba se spune că duşmanul e perfid. Anume în felul arătat, adică dirijând mâna iresponsabilă a scribilor locali, duşmanul submina orânduirea socială de pe Granda, care era atât de progresistă, încât nu mai putea fi schimbată în nici un fel. Totuşi, asemeni nevăzutului cadru, cuvintele pătrundeau ca viermii în subconştientul maselor şi îşi făceau acolo neagra lucrare...
Academicianul Haris a dejucat complotul şi a dat lovitura zdrobitoare imperialismului galactic. Nu ne rămâne decât să regretăm că lucrarea a rămas neterminată şi să ne mângâiem cu speranţa că numeroşii discipoli vor continua cauza maestrului, ducând mai departe şi înălţând pe culmi nebănuite stindardul adevărului ştiinţific şi social-politic.
În viaţa sa titanul gândirii a avut şi o sumedenie de duşmani, lucru firesc, şi aceşti duşmani, mai ales pe la conferinţele interplanetare, au încercat să-l fluiere, demonstrând că n-au pic de cultură şi că sunt – să le spunem pe nume fără teamă – va să zică, sunt bădărani înveteraţi, lichele politice şi nulităţi sociale. Ăştia puteau fi băgaţi, scoşi şi trimişi – ştim noi unde – de un milion de ori, dacă treaba asta nu te plictisea şi-ţi aducea o cât de mică bucurie.
Dar maestrul avea duşmani nu numai pe arena interplanetară, ci şi – ceea ce este cu totul regretabil – în propria casă. Şi nu la figurat, ci la propriu. Da, da, este vorba de Mimi...
Ah, Mimi! Bună bucăţică şi asta şi trebuie să menţionez cu mahnă că biata femeie a fost victima unor intrigi murdare. Asta-i părerea mea neclintită, deoarece până atunci îşi iubise soţul – ei, ce să mai vorbim! – poate nu chiar cu înfocare, cu pupături în faţa lumii şi alte fandoseli, ci echilibrat, sobru, taman cum îi stă mai bine unei soţii de academician.
Gurile rele vorbesc că academicianul şi-o făcuse soţie – pe Mimi, fireşte – cu momeli şi cu şoşeli, ca apoi s-o folosească în calitate de arhitect al propriei cariere. Ei şi? Gura lumii – valul mării!
De altfel, în mod firesc, Mimi a intervenit energic, categoric chiar în destinul academicianului. Dar nimeni n-a trebuit s-o împingă de spate sau să-i smulgă sutienul sau altele şi mai gogonate. Ca orice altă femeie deşteaptă, ea înţelegea că nu trebuie să aştepţi daruri de la natură, pentru că asta, natura, în esenţă ei este inconştientă. Poţi să aştepţi mult şi bine, ca prostul, să-ţi pice para mălăiaţă în gură şi para să rămână în pom sau să umple gura altuia, mai prost şi, prin definiţie, mai norocos decât tine. Se cuvenea deci să smulgi darurile de la neghioaba de natură, să apuci, după cum ne învaţă înţelepciunea populară de pe Granda, taurul de coarne. Aşa că Mimi a intervenit diplomatic pe lângă Academicianul Mare şi acesta l-a luat sub înalta-i protecţie pe pricăjitul de academician Haris, care pe atunci încă nu era academician, dar avea toate calităţile să fie.
Mimi avea dezvoltat, într-o măsură mai mare ca la alte femei, sentimentul autosacrificiului şi întotdeauna a pus mai presus de interesele personale pe cele ale familiei, ale societăţii de fapt, dacă ne amintim că familia este celula societăţii, iar societatea seamănă cu un ştiubei în care fiecare muscă îşi ştie locul.
Am putea afirma, aşadar, că Mimi s-a sacrificat în numele prosperării ştiinţei şi ar merita, poate, un monument sau barem o fotografie pe panoul de onoare. Şi apoi, ce mai tura-vura, dacă nici Academicianul Mare nu era de lăsat, ba chiar era un bărbat bine în toate privinţele, nu se compara cu pipernicitul de academician Haris căruia aproape că nu-i simţeai greutatea. Colaborarea lui Mimi cu Academicianul Mare a durat ani de zile şi în estimp academicianul Haris s-a spetit adunând titluri, medalii şi alte flecuşteţe zornăitoare după care bărbaţii din toate timpurile se dau în vânt. Ceea ce-l făcea pe exeget să sufere era faptul că nu putea transporta cu sine (la congresele interplanetare, de exemplu) toate medaliile, insignele, diplomele, acele de cravată, tichiile, tiubiteicile, prosoapele, caii de rasă, statuetele, eşarfele, suvenirele şi celelalte bogăţii adunate în lunga-i viaţă de academician. C-o fi, că n-o fi, naiba ştie, dar se povesteşte că odată academicianul nostru îşi cususe un veston cu umere largi şi, asistat de trei discipoli, îşi agăţase puzderia de medalii (pe cuvânt, parcă era un pom de Crăciun). În clipa când îndrăzni să facă un pas, se prăbuşi şi doar printr-o minune a fost salvat de sub mormanul de fierăraie de cei trei asistenţi curajoşi. Când îşi mai reveni, academicianul Haris făcu totalurile aventurii şi constată că lipsesc exact trei insigne de laureat şi şase medalii, drept care îi expedie pe cei trei discipoli nerecunoscători la muncile agricole.
Toate însă sunt trecătoare pe amărâta de planetuţă, ca şi în alte lumi, fireşte. Deşi colaborarea debutase splendid, tumultuos, ca un râu într-o primăvară însorită, într-o bună zi Academicianul Mare o concedie pe Mimi... Pe dracu’ o concedie, îi dădu pur şi simplu un formidabil şut în fund. Şi nu din cauza calităţilor profesionale sau fiindcă se plictisise de ea... Vinovată era o ţoapă, o târâtură, o lepră, o nespălată, una care trebuia să proptească gardurile, adică – ce să mai ocolim? – o târfă ordinară.
Ca să vezi, imbecila vroia şi ea soţ-academician.
Păi, n-avea decât!
Dar şi tontul de Academician Mare s-a lăsat dus ca un viţel de curmei de sclivisita ceea...
Bun! Acum, ce credeţi?
Asistăm, împreună cu întreaga obşte ştiinţifică de pe Granda, la un grandios spectacol al depravării, desfrâului, sfidării tuturor normelor morale. Soţul asteia, al curviştinei cu doar douăzeci şi şapte de ani mai tânără decât Mimi, se afla mereu în călătorii de serviciu, pe la congresele şi conferinţele interplanetare la care îl expedia zilnic Academicianul Mare, iar în propria-i casă se întâmplau lucruri... Nu cred că-i cazul să le descriem, deoarece ele depăşesc în mod cert tot ce ne putem imagina. Vorbesc despre fantezia noastră oloagă, deoarece în cazul dat şi foarte concret Mimi nu trebuia să-şi traumeze facultăţile mintale prin suprasolicitare...
– Fleacuri, a zis Mimi, că n-o fi Academicianul Mare mare mahăr sau buricul înfloritoarei noastre planetuţe!
La urma urmei, n-avea de ce să regrete sau să-şi smulgă părul din cap ca o disperată. Făcuse, deocamdată, tot ce putuse pentru familie şi, mai ales, pentru ştiinţă. Acum, fiindcă îşi recăpătase libertatea, putea să-i acorde mai multă atenţie iubitului academician Haris sau să facă vreo altă prostie.
Şi o s-o facă, fiţi pe pace...
Nu sunt sigur, dar se zice că relaţiile dintre ei aveau o temelie mult mai trainică şi mai sofisticată decât părea la prima vedere. Cert este că toţi alde gură-cască şi târâie-brâu îi invidiau. Ei, cum să vă explic ca să înţelegeţi?...
Am putea afirma, fără a greşi în contra adevărului, că relaţiile lor se bazau pe respectul reciproc şi acesta era respectul dintre doi inşi care şi-au cooperat capitalul şi au făcut o afacere bună. Pe amândoi îi satisfăcea rolul de soţ al celuilalt. Mimi, de-o vorbă, era invidiată că avusese atâta minte şi pusese mâna tocmai pe academicianul Haris, căci şi cântecul zice frumos:
Of, sărmanul omul prost,
Bun odor la casă-o fost...
Se ştie că într-o societate civilizată doar proştii se căsătoresc din dragoste. Sentimentul acesta atavic, o dată satisfăcut, se spulberă ca roua dimineţii şi proştii prind imediat la minte, dar treaba asta este ca un fel de pocăinţă după moarte. Prostul vede că aleasa inimii lui este o muiere ca toate muierile şi chiar niţel mai toantă, ar fi gata să-şi ia lumea în cap, dacă ar avea capul acesta, ar fi gata să-şi uite iubirea la prima gară, dar mii de fire îl leagă de ea şi prostul trebuie să înghită în sec şi să se mângâie cu gândul că nu este un specimen rarisim în natură. Uneori prostul are noroc şi soţia unui amic îi declară pătimaş că îl iubeşte cu înflăcărare din clipa când l-a văzut. Viaţa devine mult mai interesantă, prostul începe să se simtă tare pe piaţă, se umflă în pene, bate din pinteni, umblă fudul nevoie mare, iar între timp toanta lui de soţie, asta pe care doar din neatenţie n-o uitase în prima gară, îi pune frumuşel trei perechi de coarne... Tema aceasta ar putea fi dezbătută mult şi bine, dacă n-am şti că în actuala situaţie politică trebuie să dăm dovadă de seriozitate şi să nu-i zădărâm pe familiştii orgolioşi.
Cât despre academicianul Haris, acesta era invidiat pentru că-şi luase de nevastă una dintre cele mai frumoase femei de pe amărâta de planetuţă. Asta, chiar dacă-ţi punea coarne, era o adevărată plăcere să le porţi, şi academicianul Haris le purta întotdeauna cu destoinicie, ca un bătrân şi nobil cerb.
Într-un cuvânt, Mimi şi academicianul Haris alcătuiau o pereche minunată şi, indiscutabil, fericită.
De fapt, academicianul Haris visase, la începuturi doar, când era cumplit de naiv, să creeze un nou echilibru în natură, ceea ce este firesc pentru modul său de a aborda problemele. În lumile cunoscute nu există cupluri mai potrivite decât cele alcătuite dintr-o femeie frumoasă şi un bărbat deştept. Aşa se făcuse că academicianul Haris a visat mult timp la o nouă minune a lumii şi minunea aceasta trebuia să fie o fiinţă de sex masculin care să-i semene ca aspect fizic lui Mimi şi să aibă minte de academician. Mimi însă, ca orice muiere proastă, după cum se va vedea şi în continuare, se temea că ipotetica fiinţă ar putea să-i semene în toate academicianului şi nu era sigură că se va găsi şi pentru dânsa, pentru fiinţă, o femeie de treabă care să-l scoată în lume. Ah, acest orgoliu al femeilor, care-şi dau întotdeauna valoare de unicat...
Însăşi natura tinde spre echilibru şi faptul acesta poate fi demonstrat cu uşurinţă.
Se ştie că pe toate planetele (iar Granda – n-aţi uitat? – este planetă) cantitatea sumară a proştilor şi deştepţilor este aproximativ egală. Atâta doar că proştii sunt mult mai numeroşi, ceea ce este absolut explicabil. Dacă un ins deştept are, să zicem, cinci kile de creier, ca să menţii echilibrul îţi trebuiesc trei-patru, ba chiar cinci-şase tâmpiţi, cu leaca lor de minte (deşi, după părerea mea şi a altor specialişti, ar fi suficient şi un singur nătărău pentru a-i băga minţile în cap sau, din contra, pentru a-i scoate gărgăunii din cap oricărui deştept).
Chestia asta e ca şi democraţia şi încă nu s-a văzut băţ să nu aibă două capete. Democraţia, fireşte, este un lucru minunat şi toate planetele trebuie să aibă în mod obligatoriu regimuri democratice. Dar – atenţiune! – dacă un capăt al băţului nu se află într-o mână viguroasă, la celălalt capăt – al băţului, desigur – începe anarhia. Fiecare spune ce-i trăsneşte prin cap şi fiecăruia i se năzare că-i mai breaz decât toţi ceilalţi. Păi, nu-i asta curată anarhie? Şi dacă se continuă aşa, unde agungem, fraţilor?
Iată însă că într-o luni academicianul Haris a lansat celebrul său aforism, dilema a fost rezolvată şi nodul gordian făcut harcea-parcea. Aforismul sună precum urmează:
– Să fim liberali în limita permisă!
Altul, desigur, pentru a formula acest gând genial, această înţeleasă de toţi regulă, ar fi scris tomuri întregi, ar fi moţăit prin toate prezidiurile şi în general s-ar fi îmbătat criţă şi poate ar fi nimerit la poliţie sau în alt oraş, într-un oraş ciudat în care partea opusă a străzii este întotdeauna cea pe care ai abandonat-o adineauri, sfătuit, fireşte, de un imbecil. Pe partea asta, care trebuia să fie opusă, alt imbecil îţi spune că partea opusă este cealaltă, dar care nu poate fi opusă, fiindcă... Ei, şi aşa mai departe, până te ţicneşti umblând de colo-colo.
Academicianul Haris, va să zică, a urcat la tribună şi, în maniera-i lejeră, parcă fără a depune nici un efort, în glumă, dacă vreţi, a lansat aforismul:
– Să fim liberali în limita permisă!
Şi în scurt timp acesta (am în vedere aforismul, nu academicianul) a făcut ocolul planetuţei, bucurând nespus oamenii muncii, care intuiau că trebuie să fie cumva cu nevoia asta de democraţie, dar încă nu ştiau cum anume. Nu-i decât un exemplu. Contribuţia academicianului Haris la dezvoltarea gândirii poate fi depistată în cele mai neaşteptate domenii. Cred că lucrul acesta ar trebui să fie clar pentru toţi şi doar un derbedeu înveterat ar putea să-l pună la îndoială.
Slavă Domnului, şi pe amărâta de planetuţă Granda, şi în alte locuri mai puţin cunoscute sunt derbedei câtă frunză şi iarbă, dacă n-or fi fiind şi mai mulţi. Dar o societate civilizată de aceea este civilizată ca să aibă grijă de derbedeii săi. Oricum, nu pot fi lăsaţi în voia sorţii şi nici n-ar fi frumos. În cazul acesta societatea seamănă cu o dădacă grijulie. Dimineaţa, îl trezeşte pe drăguţul de derbedeu, îl duce la closet, îi serveşte ceaiul, îl scoate la plimbare, îi şterge nasul, îl învaţă diferite cuvinte frumoase şi lucruri folositoare... ei, şi aşa mai departe, până se face noapte, când îl trimite pe derbedeu la culcare. Derbedeul, fireşte, deprins cu nărav, nu vrea să facă nani, vrea eventual la fete sau la băieţi, şi atunci dădaca îi spune poveşti despre viitorul luminos sau altele şi mai gogonate sau îi îngână cântece revoluţionare de leagăn.
Uneori şi în cazuri izolate, când derbedeul se dezlănţuie şi devine indirijabil, dădaca poate, şi chiar este obligată, să-l îndrepte cu forţa pe calea dreaptă: îl pune la colţ, nu-i dă apă, de mâncare – nici atâta, îi aplică diferite pedepse corporale, cea mai blândă fiind spânzuratul cu capul în jos, îl lasă să doarmă afară la cincizeci de grade sub zero, îi suspendează distracţiile, – dar întotdeauna face lucrul acesta cu mare părere de rău şi adesea cu lacrimi în ochi.
Nu făcea excepţie în această privinţă nici Granda, ba s-ar putea spune că pe anumite direcţii se afla în fruntea tuturor, detaşându-se net de concurenţi. Pe amărâta de planetuţă exista o întreagă reţea de instituţii corecţionale, scopul suprem al cărora era reabilitarea psihică şi fizică a derbedeilor, întoarcerea lor pe calea dreaptă a respectului faţă de societate şi de valorile societăţii lateral dezvoltate.
Iar scopul, la urma urmei, scuză mijloacele. N-am spus-o eu, luaţi aminte, dar metoda îşi păstrează valabilitatea de sute, de mii de ani.
Derbedeul poate să ţipe:
– Nu vreau!
Societatea însă îi face un reverans: Scuză, adică, iubitule, şi îl dă la brazdă.
Derbedeul se revoltă, face trimitere la constituţie, legi naţionale şi internaţionale, tribunalul de la Haga, Naţiunile Unite (vorbă să fie – Unite!), insistă să i se livreze un avocat, aiurează, într-un cuvânt, cum îl duce capul, că de aia i-a dat statul cap, dar instituţia corecţională îl ia cu binişorul:
– Spune întâi cine ţi-s părinţii, buneii, copiii şi nepoţii, ai rude peste hotare, cine ţi-s complicii, cu câte servicii speciale colaborezi, ai legături cu teroriştii şi separatiştii, de câte ori ţi-ai schimbat soţia, de câte ori ai fost beat, în ce poziţie faci dragoste, de obicei, şi cu nevasta, în particular, iubeşti credinciosul prieten patruped sau îl tratezi cu şuturi în fundul protejat de coadă etc.?
Nu constituie un secret faptul că natura are o influenţă binefăcătoare asupra sufletului omenesc în general şi asupra sufletului de derbedeu în particular. Deci nu-i de mirare că în cele mai pitoreşti locuri de pe amărâta de planetuţă fuseseră construite tabere speciale de reabilitare. Aici, muncind cu sârg în sânul naturii – la tăiat pădure, la săpat canaluri, la extragerea aurului şi a altor minereuri utile –, derbedeii îşi fortificau sănătatea fizică şi spirituală şi erau redaţi societăţii natale.
Evident, nu chiar toţi. Existau şi excepţii regretabile.
Unii, nimerind pentru prima dată în mediul natural nealterat şi dându-şi brusc seama în ce murdărie trăiseră până atunci, sufereau un şoc atât de puternic, încât mureau imediat şi de bună voie. Alţii însă rezistau, tăinuiau în sufletul lor meschin de derbedeu ura faţă de tot ce era sfânt şi statornic pe amărâta de planetuţă şi, când se vedeau liberi, începeau iarăşi să comploteze. V-o spun cu toată responsabilitatea că n-a existat şi nu va exista pădure fără uscături. Oricât de ingrată ar părea treaba asta, societatea se vedea constrânsă să ia măsuri radicale.
Întregul este mai valoros decât orice parte a lui, aşa că, pentru a salva organismul, extirpăm dintele bolnav sau amputăm membrul atins de cangrenă, chit că ar putea fi vorba de cel mai valoros membru pe care îl are un bărbat. Dar şi asta-i altă poveste...
Ne apropiem vertiginos de sfârşitul tragic şi prematur al academicianului Haris şi, în acest moment dramatic, ar fi o impietate să ne ocupăm de probleme minore cum ar fi, de exemplu, soarta derbedeilor.
Aici ar fi de menţionat că francezii ştiau ei ce ştiau când au zis că în orice afacere delicată sau numai dubioasă trebuie să fie amestecată numaidecât femeia. Caută muierea, zic ei, deşi mult mai corect, din punctul meu de vedere, ar fi: cercetează muierea!
Nimeni nu mai pune astăzi la îndoială faptul că academicianul Haris a fost victima unui complot foarte subtil. În mod cert, la organizarea lui au contribuit serviciile secrete de pe alte planete.
(Ştim noi cum se fac astfel de lucruri, că doar nu suntem făcuţi cu degetul! Vin bandiţii din alte lumi, o fac pe turiştii, pe amatorii de exotică, pe beţivii şi pe curvarii, dar, dacă i-ai sfârteca, de exemplu, ai vedea că sunt bâcşiţi cu armament, aparate, otrăvuri, foi volante, literatură subversivă şi altele asemenea, adică tot tacâmul necesar pentru a pune la cale o diversiune interplanetară.)
În dimineaţa fatală academicianul Haris s-a trezit devreme şi s-a apucat imediat de lucru. Trebuia să termine un raport către guvern şi faptul acesta îi provoca satisfacţia pe care bărbaţii o au, de obicei, în timpul ejaculării.
În raport erau indicate clar tendinţele negative pe care academicianul nostru le dibuise recent în operele unor scriitori destrăbălaţi şi lipsiţi de importanţă. Ca să nu lungim vorba, menţionez că scriitoraşii aceştia făceau diferite aluzii nesănătoase la realitatea de pe amărâta de planetuţă de la periferia Căii Lactee. Iată un caz tipic: eroul unei povestiri se duce la o fată care, la rândul ei, este eroină a aceleiaşi povestiri, deoarece eroul, oricât de şmecher, nu s-ar fi putut duce la o fată dintr-o altă povestire. Eroina îl aşteaptă pe erou în nişte tufari, având asupra ei şi o plapumă. Până aici totul bine şi frumos. Tânărul şi tânăra simbolizează potenţialul creator al societăţii, elanul tineresc. Tufarii, indiscutabil, arată că ne aflăm pe o planetuţă înecată în verdeaţă, că grandenii ştiu să protejeze natura. Plapuma, la rândul ei (observaţi că pe Granda toate au o ordine de precădere), sugerează fin că pe amărâta de planetuţă nopţile sunt reci. Ei, şi aşa mai departe... La un moment dat însă autorul o ia razna, începe să halucineze şi pretinde că ea, adică eroina, sărută cu ochii luna, iar dumnealui, adică eroul, sărută cu buzele pământul. Curată aberaţie! Admitem că dumnealui, eroul, stă într-o poziţie, cam incomodă, ce-i drept, care-i permite să sărute glia strămoşească. Dar ea, tipa cu plapuma, cum sărută ea – cu ochii! – luna? Sărutatul, după cum se ştie, este o acţiune fizică ce se realizează prin lipirea buzelor a doi indivizi (am în vedere un individ şi o individă), aşa că autorul n-ar trebui s-o facă pe deşteptul, crezând că nimeni nu va pricepe mesajul ascuns al respectivei scriituri.
Pe scurt, academicianul Haris termină raportul, care-i provocă satisfacţia de care v-am spus, îşi frecă mulţumit palmele, ca nimeni să nu bănuiască cu ce s-a ocupat, şi intră în dormitorul lui Mimi.
Aşadar, academicianul Haris a intrat în dormitorul lui Mimi...
Mimi era tolănită în patul lor conjugal, mare cât un stadion, în care puteai practica orice probă sportivă, ca să zicem aşa, de la fotbal, atletică grea, uşoară şi uşurică, gimnastică artistică, trântă, lupte libere şi strict reglementate sau pur şi simplu să te dedai unor jocuri fanteziste care nici nume nu au, dar oricum există şi sunt generatoare de plăceri. În arena acestui stadion îşi puteau demonstra virtuţile performerii şi performerele din toate categoriile de greutate, indiferent dacă erau juniori sau seniori sau aveau gusturi exotice, pe care unii aiuriţi necivilizaţi, bădărani şi peizani de la coada vacii le numesc perversiuni. N-au decât! Civilizaţia îşi urmează cursul...
Într-o democraţie avansată, cum era cea de pe Granda, toţi aveau drepturi şi posibilităţi egale, nici o categorie socială nu putea fi exclusă din competiţie, aşa că pe generosul stadion îşi puteau demonstra măiestria absolut toţi, fără deosebire de sex, rasă şi alte prostii deosebitoare, începând de la cocoşaţi, chiori, buzaţi, oligofreni, sexopaţi, paralitici, paranoici, sifilitici, sadişti, mazochişti, sadomazochişti, pedofili, gerontofili, necrofili, zoofili, bâlbâiţi, xenofobi, românofobi, rusofobi, grandofobi, cretini, poponari, lesbiene şi terminând, dacă tot vreţi să terminaţi, cu onaniştii şi impotenţii. Culmea deliciului, fireşte, ar fi fost ca una şi aceeaşi persoană să fi întrunit toate calităţile proprii (separat, cu părere de rău) fiecăreia din categoriile enumerate mai sus... Doamne, mă iartă, dar cred că e o fericire că stadioanele n-au darul vorbirii, altfel n-am mai avea somn, dacă acestea, am în vedere stadioanele, s-ar apuca să povestească tot ce ştiu despre competiţii, performanţe şi campioni, despre relaţiile zigzagate, curbate şi încrucişate dintre competitori, despre droguri, aranjamente dubioase cu arbitrii ş.a.m.d., cred că mă înţelegeţi...
Aşadar, academicianul Haris a intrat (pentru a păstra inconfundabilul stil al academicianului, mai corect ar fi a întrat) în dormitorul lui Mimi. Pe cuvânt, parcă îl văd cum întră cu î din i, deoarece î din o sau din u astăzi nu mai există...
Ei, dar se ştie încă din preistorie că în orice dormitor pe bărbat îl pândesc şi îl pasc nu numai cele mai mari – alese, aş zice – bucurii, ci şi unele pericole şi chiar dezamăgiri. De exemplu, soţul – imaginaţi-vă în pielea lui! – se întoarce obosit de la serviciu sau mai ştiu eu de unde şi îşi găseşte iubita soaţă (care trebuia să-l aştepte cu mămăliguţa învelită în zolnic şi cu ciorba făcând bulbuci în oală) în braţele celui mai bun şi – de ce n-am spune-o? – celui mai credincios prieten. Mda, simt că am putea pune de un scandal, deşi...
Dacă-i prost tare, ăsta – soţul, bineînţeles – poate să-l ia la palme, să-l înjunghie, să-l scuipe pe nas pe ăstulaltu, care-i pe post de cel mai bun şi credincios prieten, stricând astfel bunătatea de relaţie, clădită îndelung şi, eventual, cu mari sacrificii, ceea ce mi se pare condamnabil şi mă umple de o nemărginită tristeţe.
Dacă însă este un tip civilizat şi cu simţul umorului dezvoltat (ca să nu las loc dubiilor şi interpretărilor tendenţioase, declar din start că ăsta-i tipul care-mi place şi cu care aş fi gata oricând să beau până la ziuă), ăsta care se întoarce obosit de la serviciu (cam devreme, ce-i drept) şi deschide uşa dormitorului cu piciorul, nu face decât să facă ochii mari şi să-l ia la întrebări pe prietenul din copilărie. Ascultaţi:
– Bine, bine, iubitul meu prieten din copilărie, eu mă culc cu oaia asta din datorie, tu însă de ce ai face-o?
După asta îşi suflă nasul, scuipă printre dinţi în direcţia ovinei, îşi ia prietenul la braţetă şi se înfundă amândoi, cu simţul datoriei împlinite, în cel mai zoios local, unde, după cum v-am spus, petrec până la ziuă, deoarece se ştie că în astfel de cazuri nici cea mai toantă muiere n-o să te întrebe unde ai fost şi n-o să insinueze că ai băut prea mult. Aşa că, oricum ai întoarce-o, este recomandabil să vedem întotdeauna partea bună a lucrurilor, nu să ne dăm ca nişte disperaţi isterici cu capul de pereţi, deoarece viaţa asta şi aşa este plină numai de amărăciuni.
Cel mai dramatic însă este cazul când rolurile se schimbă, adică tu însuţi eşti, ca să zicem aşa, pentru că altfel nu putem zice... aşadar, tu însuţi eşti depistat într-un dormitor străin şi nefamiliar cu oaia altuia (nu a ta, pentru că a ta a rămas în alineatele de mai sus) lipită de pieptul tău păros. Vă daţi seama că este o situaţie de confuzie generală şi totală, deoarece niciodată nu poţi şti ce-o să urmeze. Doamne fereşte, poţi deveni obiectul unei agresiuni neprovocate sau să fii luat peste picior (la figurat, vezi mai sus), luat în băşcălie de pezevenchiul mort de gelozie sau bântuit de alte sentimente primitive. Unde mai pui că şi costul pilelii din acelaşi local zoios o să-ţi uşureze substanţial buzunarele pantalonilor. În schimb, întors acasă spre dimineaţă, eşti sigur că... (vezi mai sus, cu adaptările de rigoare). Acum, dacă ai ajuns acasă şi vrei să te distrezi niţel, poţi să-i aplici iubitei ceva sancţiuni fizice, constând dintr-o pereche de palme şi restul pumni, cât să nu oboseşti prea tare.
– Pentru ce? întreabă iubita.
La care îi răspunzi calm:
– Dacă aş şti, precis că te-aş omorî.
De astă dată, Mimi era singură în dormitor, atât de singură încât părea ea însăşi o întruchipare a singurătăţii. Stătea tolănită în mijlocul stadionului pe care nu cunoscuse – vă amintiţi? – decât satisfacţia victoriilor, cărora le mai simţea şi acum gustul în gură. Era goală şi părea o uriaşă felină adormită. Doar zvâcnetul ademenitor al smocului de păr roşcat din vârful unghiului format de picioarele larg desfăcute arăta că felina nu doarme, ci pândeşte prada sau potenţialul adversar pe care urma să-l înfrunte temerar şi să-l devoreze.
Când văzu această splendoare, când intui această provocare, academicianul Haris rămase cu gura căscată şi nu mai fu în stare s-o închidă până la tragicu-i sfârşit. Se zice că şi în lumea cealaltă tot cu gura căscată şi-a făcut intrarea, dar nu bag mâna în foc că-i aşa sau altfel.
Dacă nu mă înşală memoria (memoria este ca şi muierea, te înşală când vrea, mai ales când te aştepţi mai puţin), am spus mai sus că un dormitor este locul în care se adună toate energiile malefice. De ce aţi crede că acesta era o excepţie? Mai ales după ce v-am sugerat cu fineţea care mă caracterizează că academicianul Haris era filat de zeci, dacă nu de sute şi mii de servicii secrete de pe tot atâtea planete ostile amărâtei de planetuţe Granda pe care toţi, fără nici o excepţie, o piz... da, o pizmuiau şi îi voiau în mod exclusiv numai răul. Complotiştii interplanetari au tot strâns cercul în jurul academicianului Haris până l-au redus la dimensiunile dormitorului unde urma să se producă ultimul act al înfiorătoarei tragedii.
În mod firesc, în acest final îşi va face apariţia şi dobitocul de medic zăpăcit care-l pusese odinioară pe academicianul Haris în cratiţa cu apă caldă şi care ajunsese, cât eu am depănat această tristă şi totodată măreaţă istorie, da, da, ajunsese marioneta complotiştilor, ca şi Mimi, bineînţeles... Unicul element nou este că apa din cratiţă se răcise şi se bâhlise de-a binelea, răspândind un miros atât de îngrozitor, încât medicului i se năzărea că are în cratiţă apa rămasă de la scăldătoarea unui mort. Numai el ştie în ce condiţii antisanitare lucra, dar nu făcea nazuri şi nici apa din cratiţă n-o arunca, ceea ce arată că avea intenţii criminale încă de la bun (bun?) început.
Dar să nu anticipăm, pentru că nu există nimic mai delicios decât finalul unei tragedii. Nici măcar o partidă de sex colectiv nu-ţi dă satisfacţia pe care o ai atunci când urmăreşti agonia victimei, îi asculţi urletele de durere şi vezi întipărită pe faţa ei spaima devastatoare a morţii iminente.
Prin urmare, vă recomand să aveţi răbdare, să staţi cuminţi în fotoliile voastre moi şi să urmăriţi pas cu pas – dar ce zic eu! – să urmăriţi milimetru cu milimetru, clipă cu clipă, nanosecundă cu nanosecundă finalul tragediei în care a fost angajat, fără voia lui, desigur, academicianul Haris, titanul gândirii şi părintele tuturor ştiinţelor exacte şi inexacte, inclusiv cele oculte, de pe amărâta de planetuţă Granda de la periferia Căii Lactee. Pentru că, după ce o s-o vedeţi şi pe asta, toate o să vi se pară floare la ureche, cu unica condiţie că n-o faceţi pe proştii şi aveţi această ureche.
Fireşte, din punctul meu de vedere ar fi fost mult mai rentabil şi mai prielnic sănătăţii să rămână aşa, cu gura căscată, în locul în care îl prinsese vremea şi întâmplarea. Academicianul Haris însă îşi luă inima în dinţi, în eventualitatea că-i mai avea, îşi mobiliză instinctele de mascul şi se apropie curajos de arena pe care se tolănise marea pradă, marea speranţă şi, de acum înainte, marea şansă a vieţii lui.
Pentru o clipă se simţi în pielea leului care urmează să facă saltul decisiv şi spectaculos şi îşi scutură cu putere coama falnică.
Observă, numaidecât, că atitudinea lui sfidătoare nu produce nici o impresie asupra lui Mimi, se întristă şi decise să abordeze subiectul într-o manieră mai diplomatică.
Oricum, ştim cu toţii că soarta lui era pecetluită...
– Ah, Mimi, gânguri academicianul Haris, încercând să se aburce în patul conjugal. Dulceaţa vieţii mele...
Cum însă îşi făcuse intrarea în lumea asta aiurită în felul în care v-am spus şi îşi istovise puţinătatea de trup (adunată din cratiţa cu apă caldă în care dobitocul de medic aiurit arunca uneori fărâmături de pâine, pieliţa de la cârnaţi şi spăla paharele) ...aşadar, dat diind faptul că îşi istovise puţinătatea de trup în toate războaiele ştiinţifice interplanetare, obstacolul părea insurmontabil pentru el...
Totuşi Haris nu era academicianul care să se dea bătut cu una-cu două şi nici cu trei-patru, aşa că îşi încleştă dinţii şi îşi trase trupşorul în sus peste stânca verticală. Când însă capul alpinistului răsări din adâncul prăpastiei, Mimi ridică graţios unul din grandioasele (de la Granda) ei picioare, îşi strecură degetul mic sub bărbia academicianului şi îl proiectă pe acesta cu haidele în sus pe podele.
Nu era frumos ceea ce făcea ea, vă daţi seama, dar academicianul Haris nu zise nimic, îşi adună trupul de pe unde fusese împrăştiat şi făcu o nouă tentativă de a ajunge pe întotdeauna inaccesibila pentru el culme.
Dar şi aceasta, tentativa, ca şi altele douăzeci şi două, care au urmat, avu acelaşi sfârşit lamentabil.
Bănuiesc că jocul acesta făcea parte din diabolicul plan elaborat şi pus în aplicare de forţele oculte, care urmăreau nu numai anihilarea, ci şi demoralizarea cvasitotală a academicianului Haris.
Aşa se distrează doar un killer pervers cu victima lui: deşi îi poate băga în orice clipă un glonte în frunte sau în inimă, la alegere, ăsta cu perversiunile lui killeriste îşi hăituieşte victima, o conduce spre luminişuri sau în codri ce n-au umblatu, îi dă speranţe oarbe, care ţin de virtualul viitor luminos al condamnatului, şi... şi îi face de petrecanie când se plictiseşte definitiv şi îşi dă seama că de la acest actor nu mai poţi scoate nimic valoros.
A, să nu credeţi că vorbesc în dodii, deşi acest mod de comunicare îmi este familiar. Vreau să vă spun doar că tocmai asta era starea de spirit care o copleşise şi o bântuia pe Mimi. În timp ce degetul mic de la picior îl expedia, periodic şi implacabil, pe academicianul Haris pe podele, gândurile ei erau departe-departe. (Mimi era o visătoare iremediabilă.)
N-am avut ce face, îşi zicea. Să investesc atâta capital în această piticărie de academician... M-am lăsat înduioşată, precis, unde mai pui că eram tânără şi proastă...
Acum, dacă tot prinsese la minte, Mimi îşi propuse să nu mai piardă timpul cu academicienii.
O să fac un ministru, decise ea pe neaşteptate, asta-i o idee de milioane! Material, să nu vorbesc într-un ceas rău, este de ajuns şi de rămas. Minte să ai! Hotărât, fac un ministru, iar dacă afacerea merge bine, fac un prim-ministru şi chiar un şef de stat... Să vedeţi dacă nu crapă de ciudă tot muierăritul de pe Granda! Timpurile se schimbă şi Granda intră într-o nouă epocă. Trebuie să mă gândesc la viitorul amărâtei de planetuţe, altfel...
– Mimi, se auzi de sub pat glasul academicianului Haris, ia-mă în braţe...
– Du-te-n mă-ta, se răsti Mimi, supărată că nu i s-a dat răgazul cuvenit pentru a aranja viitorul Grandei.
– Nu vreau, scânci academicianul Haris.
– Ba o să te duci, declară ferm Mimi.
– Nu, zise disperat academicianul Haris. Nu pot!
– Te duci în p...da mă-tii cu trap rapid, exact cum ne-am înţeles.
– Nu pot, nu mă duc...
– De ce, iubitule? deveni curioasă Mimi. Ţi s-a urcat la cap democraţia? Eu te trimit direct la origini, iar dumneata o iai razna! Să ştii că mă supăr.
– Nu pot, izbucni în hohote de plâns academicianul. Eu n-am mamă.
– Cum n-ai? se zăpăci Mimi. Bune, rele, toţi au...
– N-am, pentru că n-am avut.
– Ah, da, uitasem, îşi aminti Mimi. Stai, puişor, că rezolvăm noi într-un fel.
Mimi sări sprintenă din pat, atentă să nu-l calce pe academicianul Haris, şi în doar câteva clipe era gata îmbrăcată şi fardată.
– Hai să terminăm daravera, zise ea, după care îl culese pe academicianul Haris de jos şi îl puse cu grijă în buzunarul jachetei.
Printre altele fie spus, Mimi, dacă trebuia să găsească o soluţie, o făcea prompt şi în modul cel mai hotărât. Prin urmare, nu este de mirare (rimă) că doar peste cincisprezece minute se afla în cabinetul dobitocului de medic zăpăcit care, între noi fie vorba, după o beţie, se pişase în cratiţa cu apă caldă în care... (vezi mai sus).
– Ia-ţi jigodia asta, zise Mimi, că m-am cam săturat să-l tot mut dintr-un acvariu în altul...
– Pune-l în cratiţă, zise dobitocul de medic zăpăcit. Apa oricum s-a răcit şi n-o duce el mult.
Mimi oftă uşurată, îl scoase pe academicianul Haris din buzunarul jachetei şi îl lăsă să cadă în cratiţa ştiută.
– Nu vreau în cratiţă, ţipă academicianul Haris. Pute!
– Din cratiţă te-ai născut, propovădui solemn dobitocul de medic zăpăcit, în cratiţă te întorci.
– Amin, zise Mimi, şi tustrei (academicianul Haris – prin lentila apei împuţite) priviră simultan spre cerul fără Dumnezeu al Grandei.
– Doamne, ajută, oftă dobitocul de medic zăpăcit, întorcându-se respectuos spre etern de acum înainte inconsolabila doamnă academician Haris. Înţeleg, grăi el către cătrănita doamnă academician, că sunteţi decisă să demaraţi un nou proiect...
– Da, confirmă emoţionată doamna academician Haris. Cred că pronia cerească mi-a călăuzit paşii şi am reuşit să-mi identific adevărata vocaţie...
Între timp din cratiţă ieşeau ultimii bulbuci. Acesta, de fapt, era sfârşitul, deznodământul, apoteoza tragediei... Am putea să punem punct. Atâta a fost, atâta am dat. Comedia s-a sfârşit. Pa-pa şi să auzim de bine, cui nu-i place – să-şi cumpere altă tragedie...
Aici însă ar trebui pusă în valoare o altă calitate definitorie a neamului nostru, aceea de cercetaş, pentru că dialogul dintre dobitocul de medic zăpăcit şi doamna academician Haris îşi urma cursul. Cred că, până a-mi ciuli urechile, vorbise doamna, aşa că... pardon, trebuia să fim cu urechile pe ei.
– Interesant, interesant..., o încurajă interlocutorul, care ştim noi cine era.
Mimi îşi lăsă privirile în jos şi şopti parcă în neştire:
– De astă dată mă interesează în mod expres, cum s-ar zice – în mod special, calitatea materiei prime. Oricum ai da-o, din coadă de câine sită de mătase nu iese. Cred că mă înţelegi, jupân Aba?
– Doamnă, se ofensă dobitocul de medic zăpăcit. În dugheana asta a mea nu există decât material de cea mai înaltă calitate. Onoarea firmei! Preţ modic şi livrare imediată. Spuneţi, cu ce să vă servim!
– Pentru început, m-ar interesa un ministru, dar să fie frumuşel, bun la aşternut şi nebăutor. Dacă treaba merge bine şi profitul nu se lasă aşteptat, o să vreau un prim-ministru şi, ca încununare a muncii mele de-o viaţă, un şef de stat... Nu-i prea mult? Puteţi onora comanda?
– Doamnă! ţipă ofensat până la lacrimi dobitocul de medic zăpăcit. Situaţia-i sub control! Pentru clienţi ca dumneavoastră, facem imposibilul. Doar aţi demonstrat, prin exemplul academicianului Haris, de ce performanţe sunteţi capabilă. Aici, zise el mai calm şi lovi cu polonicul într-o cratiţă, am miniştri pentru o duzină de guverne, de stânga, dreapta, centru, de sus, de jos şi de pieziş... Aici, repezi el polonicul într-o altă cratiţă, îşi aşteaptă intrarea în scenă prim-miniştrii... Iar aici, glasul dobitocului de medic zăpăcit se îndulci şi polonicul alunecă lin peste a treia cratiţă, aici am conservat materia primă pentru drăguţii de şefi de stat, doi sau trei, ca să aveţi de unde alege... Nu cred că mai are cineva astfel de marfă în cantităţi comparabile.
– Dar cu ăsta ce va fi? întrebă doamna academician Haris, alias Mimi, ţuguindu-şi buzele spre cratiţa în care se vedea micul cadavru al celui care fusese titanul gândirii, părintele... etc., etc.
– Sincer vorbind, n-aş risca să fac nici o prognoză în privinţa ăstorlalţi. Academicianul Haris însă, în mod cert, a fost, este şi va fi. S-ar putea spune, rosti el nostalgic, privind la mortul din cratiţă, că academicianul Haris este mai viu decât toţi viii.
– Amin! căzu de acord şi doamna academician.
 
1987, 2005


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog