Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI SINTEZE

Alcools de G. Apollinaire

Oana BOC

Alte articole de
Oana BOC
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

(o abordare din perspectivă tipologică)
 
0. În articolul de faţă ne propunem o explorare (sumară) a universului liric apollinairian în baza volumului Alcools, încercând să surprindem coordonatele care conferă acestui univers poetic un anumit profil tipologic. Demersul nostru se sprijină teoretic pe modelul de tipologizare textuală propus de Mircea Borcilă1,model care valorifică, din perspectiva semioticii lotmaniene şi a lingvisticii integrale, teoria blagiană a funcţiilor procesului metaforic. Lumile textelor literare (şi, în sens larg, ale textelor culturale) nu sunt lumi date, ci create prin chiar procesul de instituire a sensului. Mircea Borcilă stabileşte un set de criterii tipologice pe care le situează „la un nivel suficient de adânc încât să poată capta mecanismele fundamentale ale creaţiei de sens cultural” (Borcilă, 1987, p. 186). Autorul disociază patru tipuri de coduri poetice (semantic, sintactic, semantico-sintactic şi asemantic-asintactic), valorificând în acest cadru conceptual al tipologiei textuale teoria lotmaniană a codurilor culturale. Modelele lumii instituite prin text sunt astfel încadrabile într-o tipologie: un model al lumii de tip sintactic, constituit pe un model cronotopic monoplan, în care elementele se adiţionează, se concatenează pe un plan unic, „analog lumii fenomenale”, şi un model al lumii de tip simbolic, semantic, bazat pe un model cronotopic biplan, scindat între o lume fenomenală şi o lume imaginară (presupunând „un model al unor lumi multiplu semiotizate şi axiologic ierarhizate”, Borcilă, 1981, 1987).
Considerăm că setul de criterii de tipologizare propus în această perspectivă teoretică are o largă aplicabilitate în domeniul textualităţii poetice, astfel încât putem să raportăm aceste criterii la universul liric apollinairian, cu intenţia de a determina caracteristicile care definesc tipologic textele poetice ale autorului francez.
 
1.1 Alcools: particularităţi generale ale scriiturii
Guillaume Apollinaire e un spirit cu multiple faţete. El a experimentat toate formele de scriitură de la începutul secolului, de la lirismul naiv de factură profund tradiţionalistă până la cele mai moderne tehnici de elaborare textuală. Acest amestec de practici textuale, mai ales în volumul Alcools, face din Apollinaire creatorul cel mai complex şi cel mai semnificativ al respectivei perioade.
A fost menţionat adesea polimorfismul operei lui Apollinaire2. Multitudinea registrelor creaţiei ni-l prezintă pe poet nu numai ca un spirit sintetizator al direcţiilor începutului de secol, ci şi ca pe unul care ilustrează o plurivocitate tipologică. Însă dacă luăm în considerare ceea ce este definitoriu scriiturii apollinairiene, credem că se poate stabili o coordonată tipologică pe care se înscrie aceasta. Este vorba de tipul textual „sintactic”.
 
1.2. Însemne tipologice ale poeticii explicite apollinairiene
Reflecţia teoretică asupra poeziei este, potrivit opiniei lui Hugo Friedrich, „o consecinţă a convingerii moderne că activitatea poetică este o aventură a spiritului operator care, fiind în acelaşi timp propriul său spectator, îşi potenţează înalta tensiune poetică prin meditaţia asupra activităţii sale” (Friedrich, 1969/1956, p. 154). De aceea, considerăm că poetica explicită poate furniza multiple elemente pentru o evaluare tipologică a operei însăşi.
Concepţia estetică apollinairiană – formulată în L’esprit nouveau et les poètes, dar şi în diferite articole apărute în Mercure de France, dublează, în plan teoretic, ceea ce textele poetice realizează în mod implicit: o finalitate plasticizantă sau expresivă a procesului de poesis discursiv3.
Apollinaire postulează surpriza ca o condiţie necesară „noului”. În L’esprit nouveau et les poètes el spune: …le nouveau existe. Il est toujours dans la surprise. L’esprit nouveau est égallement dans la surprise. C’est ce qu’il y a en lui de plus vivant, de plus neuf (Apollinaire, 1946, p. 906).
Datorită acestei dorinţe de a surprinde, de a uimi, el a fost supranumit l’Enchanteur („cel care încântă”). Poetul consideră că şocul intelectual, aproape senzual, pe care îl creează o imagine neaşteptată, reprezintă marca poeziei moderne, că insolitul garantează frumosul în artă. Deviza sa, j’émerveille, tratează frumosul ca ceva bizar, şocant, surpriza fiind rezultatul juxtapunerii în procesul de instituire a sensului a unor termeni incompatibili. Însă această intenţie de a şoca nu se realizează printr-o „desemantizare” totală, printr-o abolire a sensului, ca în estetica avangardistă.
Apollinaire a fost atras de arta avangardistă, în special de cubism, fiind sedus de originalitatea ei. Punctul comun dintre avangardişti şi Apollinaire este căutarea noului, în măsura în care această căutare încearcă nu să reprezinte lumea, ci să o re-creeze. Pentru el menirea artiştilor este aceea de a intensifica percepţia lumii, de a reînnoi sensibilitatea individului în contactul cu lumea: les grands poètes et les grands artistes ont pour fonction sociale de renouveler sans cesse l’apparence qui revêt la nature aux yeux des hommes (Apollinaire, 1946, p. 909).
Această concepţie a rolului poetului explică aspectul schimbător şi adesea derutant al poeziei lui Apollinaire. El nu ezită să recurgă la formule îndrăzneţe pentru a exprima căutarea poetică: variază registrele, utilizează tehnica juxtapunerii, a concatenării elementelor disparate, a contrastelor, a echivocului care ia forma calamburului. Reanimarea clişeelor, figurarea simultană a unor imagini diferite sunt, de asemenea, caracteristici ale tehnicii po(i)etice apollinairiene, cu aceeaşi intenţie a instituirii sensului poetic în direcţia unei finalităţi „plasticizante”.
Apollinaire nu caută „realităţi superioare”. El descoperă cu o privire nouă lumea, dar ştie că acest gest nu duce la revelarea unei realităţi transcendente. Ceea ce există dincolo de „aparenţe” nu este situat dincolo de lume, ci este lumea însăşi care trebuie „reînnoită”, transformată prin sporirea acuităţii senzoriale, prin „intensificarea percepţiei” şi „revoluţionarea” sensibilităţii. Estetica sa este una a autenticităţii, a re-creării, prin exerciţiul textual, a vieţii însăşi: Non, il ne faut point voir de tristesse dans mon oeuvre, mais la vie même (subl. n. – O.B.), avec une constante et consciente volupté de vivre, de connaître, de voir, de savoir et d’exprimer (Apollinaire, 1946, p. 80).
Viziunea estetică a lui Apollinaire, tipul de scriitură pe care el îl profesează, instituie un model al lumii în care elementele constituente sunt situate pe acelaşi plan ontologic, configurând un imaginar de tip sintactic.
Estetica surprizei, deviza j’émerveille, concepţia despre frumos ca rezultat al unei ordini compozite şi, de aici, inovaţiile cele mai hazardate, forţa şi dorinţa de a explora lumea şi de a o re-crea în plan textual prin cele mai variate combinări la nivelul sintaxei constituie importante însemne tipologice şi, de asemenea, puncte de susţinere teoretică a caracteristicilor implicite ale operei sale poetice, construită preponderent după un model tipologic sintactic.
 
2. Finalitatea poesisului discursiv
Procesul de instituire a sensului în majoritatea poemelor din volumul Alcools este orientat spre o finalitate plasticizantă prin „intensificarea percepţiei” sau „revoluţionarea sensibilităţii” (Borcilă, 1987, p. 188), în concordanţă cu intenţia de „a surprinde”, de „a uimi” formulată în poetica explicită apollinairiană.
2.1. Aproape toate textele propun fie repere aparţinând unui timp spaţializat („într-o toamnă”, „într-o seară” etc.), fie repere determinate spaţial (podul, palatul, câmpia, pădurea) sau individualizate toponimic: Paris, Auteuil, Chartres, Lyon, Marseille, Prague etc. Această corespondenţă analogică a lumii textuale cu lumea reală poate fi confirmată şi prin numele unor cartiere, străzi, regiuni, fluvii, conferind textului apollinairian o surprinzătoare forţă de plasticizare.
Nici categoria temporalităţii nu este construită după modele abstracte şi nici nu este resimţită ca provenind dintr-un alt plan ontologic, ca în lirica lui Blaga sau Rilke (în care modelul cronotopic este unul dedublat). Daca în poezia lui Rilke „toamna” se configurează ca o cădere universală ale cărei origini trebuie situate într-un „peisaj transcendent” („Cad frunzele, cad de departe parcă / S-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate...”, Toamna), în textul apollinairian această intruziune a unui cronotop esenţial diferit, ireductibil la lumea fenomenală, este inexistentă. Imaginea toamnei se proiectează într-un context empiric, fiind configurată după un model al fiinţei. Toamna este imaginată ca o fiinţă bolnavă care va muri:
Automne malade et adoré
Tu mourras quand l’ouragan soufflera dans les roseraies...
Quand il aura neigé
Dans les vergers (Automne malade).
Acest model al fiinţei după care este construită imaginea poetică actualizează cadre referenţiale ce nu pot fi integrate decât într-un context al lumii fenomenale: imaginea toamnei nu ia proporţii cosmice, nu prefigurează un plan ontologic transcendent. Falsa configuraţie dialogică a textului (realizată prin multiple mărci textuale caracteristice unui act dialogic, dar care rămâne nefinalizat întrucât interlocutorul nu devine locutor), contribuie la construirea imaginii toamnei în ipostaza de interlocutor (impropriu), în deplină concordanţă cu modelul fiinţei actualizat încă în titlu prin determinarea adjectivală cu conţinut semic /+animat / : /malade / (bolnavă).
Moartea, trecerea timpului sunt asimilate modelului evenimenţial, sunt „evenimente” ce se întâmplă şi nu categorii metafizice ce invadează fiinţa umană4 . Scurgerea timpului, resimţită acut de eul liric, este şi ea o componentă a lumii fenomenale, fiind plasticizată printr-un proces de concretizare: imaginea unui tren în mers:
Les feuilles
Qu’on foule
Un train qui roule
La vie
S’écoule (Automne malade).
sau prin imaginea fluviului:
Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu’il m’en souvienne
La joie venait toujours après
la peine (Le pont Mirabeau).
Vizualul este dublat de o percepţie auditivă a trecerii timpului:
Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je
demeure (Le pont Mirabeau).
Aceeaşi forţă de concretizare a abstracţiunilor o regăsim şi în Les Fiançailles unde trecutul fiinţei este figurat ca un drum jalonat de trupurile moarte ale zilelor trăite:
J’ai eu le courage de regarder en arrière
Les cadavres de mes jours
Marquent ma route et je pleure.
Timpul trecut dobândeşte consistenţă, se materializează, se întrupează devenind obiect al acestei lumi. Şi în acest poem noţiunea de timp este materializată după modelul fiinţei care trăieşte şi moare, fiecare zi fiind o „repetare” a fiinţei ce moare treptat.
Dar nu numai timpul trecut, ca trecut al fiinţei, este materializat, ci şi fiinţa însăşi, eul însuşi devine consistent(ă) prin „clădirea” sa „precum înalţi o turlă” din fiinţe care nici una „nu e eu însumi”, dar care „pe rând şi fiecare poartă frânturile de mine însumi” (trad. Virgil Teodorescu, în Apollinaire, 1971, p. 64):
Tous ceux qui survenaient et n’étaient pas moi-même
Amenaient un à un les morceaux de moi-même
On me bâtit peu à peu comme on élève une Tour
Les peuples s’entassaient et je parus moi-même
Qu’ont formé tous les corps et les choses humaines (Cortège).
Forţa de plasticizare merge astfel până la concretizarea unor coordonate abstracte, cum este categoria temporală sau fiinţa. În opera lui Apollinaire se regăseşte adeseori imaginea fragmentării fiinţei şi a lumii, a divizării eului liric. Considerăm că aceasta este una din modalitaţile apollinairiene de acutizare a percepţiei, de revoluţionare a senzorialului în aceeaşi direcţie a finalităţii plasticizante a poesisului discursiv5 .
 
2.2. Modalităţi şi repere textuale ale finalităţii plasticizante
Construirea sensului textual are astfel o finalitate plasticizantă, reconstituind şi asigurând în acelaşi timp accesul la lume prin intermediul experienţei obişnuite, prin imagini care „intensifică percepţia” sau chiar convertesc în perceptibil realităţi abstracte (cum sunt timpul, moartea, fiinţa), care transformă imaterialitatea în înfăţişări concrete, fenomenale.
În această direcţie, termenii atraşi în procesul de instituire a sensului textual sunt caracterizaţi printr-o „incompatibilitate semantică marcată” şi prin „caracterul cât mai disparat sau eterogen”, fiind imposibilă „conjugarea lor în afara procesului metaforic”. Această incompatibilitate se rezolvă prin „desemantizare şi sporire a conţinutului imaginar-intuitiv în procesul de construcţie a unor câmpuri interne de referinţă după modelul lumii fenomenale” (Borcilă, 1987, p. 188). Nu putem să nu observăm că aceste consideraţii generale de ordin tipologic prin care M. Borcilă disociază tipul textual sintactic de cel semantic (sau simbolic) sunt în deplină concordanţă cu estetica surprizei lui Apollinaire, cu voinţa sa de „a uimi”, de „a şoca”, voinţă care se manifestă şi de-a lungul întregii opere poetice, realizându-se la diferite niveluri şi prin diferite modalităţi textuale.
Găsim în volumul Alcools o multitudine de tonuri ce se materializează prin amestecul unui lexic nobil şi tradiţional cu un vocabular familiar, cotidian. De exemplu, în poemul L’ermite (Ascetul) alături de cuvinte ca damnat, a flagela, rugăciune, sfânt, cer regăsim cuvinte din alte sfere semantice: pilule, kilometri, bebeluş, migrenă, amante sau chiar cuvinte cu sugestii obscene.
Combinarea pe axa sintagmatică a unor termeni foarte îndepărtaţi paradigmatic sau chiar incompatibili creează efectul de „surpriză”, aspect relevant tipologic: „ma migraine pieuse”, „et Siegneur je suis saint par les voeux des amantes”(L’ermite),„un fantôme s’est suicidé”(Un soir),„les riches vêtements des pauvres”(Poème lu au mariage d’André Salmon); la masă se aduc „des rôtis de pensées mortes dans mon cerveau / Mes beaux ręves morts nés en tranches bien saignantes” (Palais).
Deseori distanţa paradigmatică maximală dintre termeni conduce la instituirea unor imagini şocante şi apoi la o coliziune între aceste imagini, coliziune care nu rămâne fără relevanţă la nivelul dinamicii metaforice de instituire a sensului textual în direcţia plasticizantă.
 
3. Principiul existenţial-axiologic
Considerăm că „principiul existenţial axiologic” care guvernează procesul de instituire a sensului în acest volum al lui Apollinaire este unul sintactic: „elementele designate din lumea fenomenală, atrase în procesul metaforic nuclear, nu posedă semnificaţie poetică prin ele însele; ele sunt utilizate ca simple materiale de construcţie şi numai combinarea sau relaţionarea lor le conferă, în planul constructiv textual, un sens poetic” (Borcilă, 1987, p. 189).
Universul liric apollinairian se remarcă printr-o încercare de recuperare a expresivităţii limbajului cotidian. Cuvintele selectate în procesul de instituire a sensului desemnează realităţi obişnuite din planul lumii fenomenale şi nu „zone privilegiate”, realităţi care să posede semnificaţie poetică „prin ele însele” şi care să trimită dincolo de ele la un plan al „esenţelor”, mai exact, nu sunt selectate cuvinte care ar revela dincolo de ele, astfel încât să se deschidă o cale de acces spre un plan ontologic superior6 . Combinarea insolită a termenilor, figurarea simultană a unor imagini diferite contribuie la crearea sensului poetic. De fapt, estetica surprizei postulează implicit faptul că nu există zone designaţionale privilegiate, că orice cuvânt poate fi utilizat la construcţia sensului poetic.
Apollinaire valorifică limbajul cotidian. El adoptă tehnica poemelor-conversaţie, mai ales în Calligrammes, dar şi în Alcools (La Synagogue, Les femmes, Chanson du Mal-Aimé). Aceste poeme-conversaţii sunt eşantioane ale unei arte noi în care se găsesc îmbinate imagini, frânturi de dialoguri, nume de pe afişe, frânturi de fraze din ziare, toate îmbinate după o tehnică a mozaicului. Această alegere şi îmbinare de elemente disparate face parte dintr-o estetică conform căreia toate elementele lumii (reprezentate în text prin semnificate şi designaţii) se află pe acelaşi plan axiologic şi numai combinarea lor creează sens poetic. Prin aceasta, Apollinaire se asociază familiei poeţilor pentru care „sursele poeziei sunt peste tot” (Tzara).
Bogăţia şi varietatea lexicului marchează puternic lirica apollinairiană. Poetul a contribuit la înnoirea temelor prin introducerea în domeniul poeticului a unor elemente care până la el nu fuseseră niciodată utilizate. Termeni ca „aeroplan”, „avion”, „tren”, „maşini” etc. fac parte din lexicul poetic al lui Apollinaire, acesta recurgând frecvent la ceea ce până la el era considerat non-poetic. El cultivă dreptul la poeticitate al tuturor cuvintelor.
 
4. Modelul de construcţie referenţială
Principiul care guvernează construirea lumii textuale apollinairiene este, în general, unul diagramatic sau iconic. Câmpurile referenţiale interne, construite în procesul instituirii sensului, reconstituie lumea fenomenală. Imaginile poetice recreează, astfel, concretul experienţial.
Uneori forţa de plasticizare a imaginilor şochează prin acumularea de detalii, ca în artele vizuale. De exemplu, în Annie sau în Saltimbanques tehnica de organizare a peisajului este una cinematografică. Se creează impresia unei camere de luat vederi ce se apropie succesiv de obiectiv. În Saltimbanques, grupul este văzut de departe, nediferenţiat, ca apoi, în strofa a doua, să i se poată distinge componenţa:
Les enfants s’en vont devant
Les autres suivent en rêvant,
 iar în final grupul se nuanţează prin vizualizarea unor obiecte caracteristice grupului de comedianţi:
Ils ont des poids ronds ou carrés
Des tambours des cerceaux dorés…
Impresia de mişcare este dată atât de verbe (se îndepărtează, merg, urmăresc, fac semn cu mâna etc.), cât şi de modificarea succesivă a tablourilor prin care aceştia trec (câmpii, grădini, hanuri, sate).
În L’émigrant de Landor Road vizualul este intensificat prin accentul pus pe detaliu:
Le chapeau à la main il entra du pied droit
Chez un tailleur très chic et fournisseur du roi.
Aceeaşi forţă de plasticizare se regăseşte şi în alte texte. În Rhénane d’automne alături de percepţiile vizuale, intensificate prin redarea unor imagini dinamice şi cromatice, sunt create percepţii auditive prin interjecţii onomatopeice:
Nul coq n’a chanté aujourd’hui / kikiriki (subl. n.)
Et les bons ânes / Braillent hi han (subl. n.).
Aceste interjecţii onomatopeice („kikiriki” şi „hi han”) au nu numai rolul de a plasticiza verbele „a cânta” (chanter) şi „a zbiera” (brailler), de a le orienta designaţional şi a le specifica sub aspect semantic,ci şi de a contribui la orientarea plasticizantă a sensului7 . Dacă principiul care guvernează construcţia câmpurilor referenţiale interne este unul diagramatic sau iconic, în cazul tipului textual sintactic interjecţiile onomatopeice pot fi considerate ilustrări maximale, tipice pentru principiul diagramatic al instituirii sensului. Semnul lingvistic stabileşte aici o relaţie directă cu lumea empirică, extratextuală, „evocând”, prin chiar substanţa sa, prin „imaginea fonică” („pittura fonica”) (Coşeriu, 1997/1978, p. 111), sunete din natură sugerând, prin similaritate, imaginea concretă a lumii.
 
5. Consideraţii asupra sub-tipului funcţional în Alcools
În textele apollinairiene din volumul Alcools desemantizarea nu este niciodată totală. Chiar şi în texte în care lipsesc conectorii transfrastici, ca, de exemplu, în poemul Les femmes în care frânturile de conversaţie se înlănţuie după o ordine arbitrară, coerenţa textuală se realizează totuşi. Ne vom referi în continuare la Les femmes, întrucât este cel mai susceptibil text (din acest volum de versuri) de a fi considerat o posibilă ocurenţă a tipului asemantic-asintactic.
Comentând acest poem, J. M. Durry afirma că Apollinaire „a încercat o scriitură nesupusă puterilor lucide ale conştiinţei, o scriitură ce se abandonează plenar cuvintelor şi înlănţuirii lor întâmplătoare” (Durry, 1956, p. 237). Putem recunoaşte aici actualizarea unui principiu al esteticii avangardiste („dicteul automat”), cu atât mai mult cu cât poemul este şi o prefigurare a simultaneităţii pe care poetul o va căuta apoi sistematic în Calligrammes.
Totuşi poemul nu este o transcriere a unor conversaţii reunite într-un ansamblu incoerent, întrucât autorul „urmăreşte şi ne face să urmărim un fir ce se întrerupe dar care reînnoadă mereu” (Durry, 1956, p. 107).
În prima strofă, fiecare vers actualizează o altă situaţie enunţiativă, constituindu-se în tot atâtea câmpuri referenţiale (ca unităţi minimale de sens), reluate şi îmbogăţite pe parcursul poemului, simultan cu constituirea altor câmpuri referenţiale. De exemplu, versul „Leuchen remplis le poêle et mets l’eau du café”este în relaţie de coerenţă cu primul vers din strofa a cincea („Apporte le café le beure et les tartines”) şi cu versul al treilea din aceeaşi strofă („Encore un peu de café Leuchen s’il te plaît”).Imaginea călugărului surd şi şchiop, muribund, pare la început un element disparat, apărut arbitrar în conversaţie, pe lângă alte enunţuri constatative:
– Cet hiver est très froid le vin sera très bon
– Le sacristin sourd et boiteux est moribond
– La fille du vieux bourgmestre brode une étole
Pour la fête du curé.
Dar acest enunţ îşi va găsi răspuns în ultima strofă:
– Il est mort écoutez. La cloche de l’église
Sonnait tout doucement la mort du sacristin.
Coerenţa se instituie şi prin discursul eului-liric-martor, ipostaziat în „narator omniscient”, discurs care dublează în plan ficţional discursul dialogic, conferindu-i unitate.
Astfel, sensul acestui poem nu se realizează în direcţia sub-tipului funcţional asintactic-asemantic8, ci principiul sintactic este cel care determină construcţia sensului poetic, aceasta fiind o particularitate definitorie pentru universul liric apollinairian în volumul Alcools.
6.În această abordare sumară a universului liric apollinairian am încercat să relevăm câteva caracteristici esenţiale care conferă un anumit profil tipologic universului său textual. Demersul nostru, în această direcţie, nu a fost prea dificil, întrucât opera poetică apollinairiană este dublată de o poetică explicită extrem de relevantă, care surprinde sub formă programatică dominantele tipologice implicite ale operei literare. Elementele relevate pe parcursul articolului ne-au condus la concluzia că finalitatea procesului de instituire a sensului este, în volumul Alcools, cea plasticizantă, că modelul lumii instituit prin limbaj este un model monoplan. Sub auspiciile aventurii imaginaţiei şi a imaginarului (acestui termen nu i-am acordat o accepţiune strict tehnică, ci l-am utilizat în sensul în care Apollinaire însuşi îl înţelege, ca zonă privilegiată în explorarea lumii de dincolo de aparenţe) poetul pătrunde în natura profundă a lumii, dar fără a tinde spre revelarea unei realităţi superioare, esenţial diferite sub aspect ontologic.
 
Note
1 A se vedea în acest sens Mircea Borcilă, 1981, 1987.
2 George Duhamel, într-un articol destul de agresiv apărut în Mercure de France în 1913, imediat după apariţia volumului Alcools, afirma: „Nimic nu te face mai mult să te gândeşti la taraba unui anticar decât acest volum de versuri publicat de dl G. Apollinaire sub un titlu pe cât de simplu, pe atât de misterios” (v. Durry, 1956, p. 37).
3 A se vedea în acest sens M. Borcilă, 1987, p. 188. Finalitatea „plasticizantă” presupune asumarea rolului sau a finalităţii procesului metaforic ce stă la baza construcţiei sensului, ca „intensificare a percepţiei” şi nu ca „revelare” sau „re-prezentare” a unor „esenţe ale lumii”.
4 În textele în care „intenţia generală” a poesisului discursiv este una „revelatoare”, modelul cronotopic este unul biplan. În poezia lui Blaga, de exemplu, există aproape întotdeauna o irupere a metafizicului în lumea fenomenală: în gorun creşte sicriul, simbol al morţii, iar „stropii de linişte” ce se acumulează treptat în fiinţa umană o dată cu trecerea timpului sunt proiecţii ale liniştii eterne. Aceeaşi imagine a coexistenţei unor esenţe radical diferite ca substanţă ontologică o regăsim şi la Rilke: „Mare e moartea fără măsură / Suntem ai ei cu râsul în gură / Când, arzătoare, viaţa ne-o credem în toi / Moartea în miezul fiinţei sapă în noi” (Epilog). Fiinţa umană este conţinută şi conţine o altă lume, incomensurabilă şi ireductibilă la lumea fenomenală.
5 Jean Burgos (Burgos, 1988), explorând universul liric apollinairian din perspectiva temelor organizatoare ale imaginarului, identifică trei „itinerarii” tematice sau modalităţi de structurare a imaginarului, dintre care una este cea a „rupturii, a smulgerii, a separării”, realizată prin „viziunea fragmentată a lumii şi a lucrurilor” (p. 307), prin „continua îmbucătăţire a lumii” (p. 321), generând imagini ale „dezmembrării fiinţelor şi lucrurilor”, ale „proliferării bucăţilor răzleţe şi de aici o nouă umplere a spaţiului” etc. În acest moment al demersului său, Burgos nu ezită să facă nişte comparaţii, în subsolul paginii, între imaginile poetice apollinairiene şi viziunile patologice ale unor bolnavi de schizofrenie consemnate de aceştia în propriile jurnale (v. notele de subsol de la p. 307, 311, 312, 314, 318, 320). O asemenea abordare a textului poetic ni se pare extrem de abuzivă, întrucât acceptarea ei ar însemna chiar desfiinţarea textului ca text poetic, negarea literarităţii lui.
6 Principiul existenţial-axiologic sintactic este disociat de cel semantic care „se bazează pe presupoziţia că anumite fenomene reparabile în planul designaţional al lumii date posedă o semnificaţie prin ele însele, i.e. înaintea şi în afara procesului de construcţie a sensului, în măsura în care aceste fenomene se referă ca atare la ceva care le transcende pe un plan ontologic mai profund, al esenţelor şi axiologic superior al valorilor” (Borcilă, 1987, p. 189).
7 E. Coşeriu reinterpretează funcţiile bühleriene ale semnului adăugând o reţea complementară de relaţii semnice constitutive pentru sens care configurează anumite funcţii textuale sau funcţii evocative („Există un număr mare de funcţii ulterioare care nu aparţin nici planului limbilor, nici planului vorbirii în general”; acestea sunt funcţii ale textului, relevante pentru conţinutul specific al acestui plan al limbajului, adică pentru sens). Funcţia „icastică” a semnului, funcţie evocativă, („imitarea directa a lucrului desemnat prin semnificantul unui singur semn sau prin semnificantele unui şir de semne”) este relevată de relaţiile dintre semne şi lucruri. (A se vedea Coşeriu, 1997/1978, p. 72-73 şi urm., p. 110 şi urm.; Coşeriu, 1994.)
8 Acest sub-tip poetic se caracterizează prin „construirea imaginii concret-senzoriale în afara sau prin distrugerea coerenţei semantice discursive”, urmărind „să şocheze sensibilitatea şi să distrugă automatismele perceptuale, fără să mai ţintească spre coerenţa unor câmpuri interne de referinţă” (Borcilă, 1987, p. 192).
 
Bibliografie
Apollinaire, 1992/1920 – Guillaume Apollinaire, Alcools, Paris, 1992.
Apollinaire, 1946 – Guillaume Apollinaire, Oeuvres en prose, Paris, 1946.
Apollinaire, 1971 – Guillaume Apollinaire, Scrieri alese, Bucureşti, 1971.
Borcilă, 1981 – Mircea Borcilă, Types sémiotiques dans la poésie roumaine moderne, în Paul Miclau, Solomon Marcus, Sémiotique roumaine, Bucureşti, p. 19-35.
Borcilă, 1987 – Mircea Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în SCL (XXXVIII), nr. 3, p. 185-196.
Borcilă, 1997 – Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, în Revista de filozofie, XLIV, nr. 1-2, p. 147-163.
Burgos, 1988 – Jean Burgos, Pentru opoetică a imaginarului, Bucureşti, 1988.
Burgos, 1991 – Jean Burgos, La fabrique du paysage apollinairien, dans „Archives de Letres Modernes,
no. 264, Paris, 1991.
Coseriu, 1977 – E. Coseriu, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesia”, în E. Coşeriu, El hombre y su lenguaje, Madrid, 1977.
Coseriu, 1997/1978 – E. Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, Roma, 1997.
Darcos, 1989 – X. Darcos, A Boissinot, B. Tartayre, La littérature Française. XX-e siècle, Paris, 1989.
Durry, 1956 – M.-J Durry, G. Apollinaire: Alcools, Paris, 1956.
Friedrich, 1969/1956 – Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Bucureşti, 1969.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog