Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ISTORIE LITERARĂ

Privighetoarea oarbă

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

...În vremurile noastre nu dezintegrarea atomului este îngrozitoare, ci dezintegrarea conştiinţelor, avea să noteze, în jurnalul său, Sorana Gurian, refugiată la Paris, în mai 1949, unde intră în legătură cu exilul românesc anticomunist. Din iniţiativa acestei prozatoare, va lua naştere, la locuinţa sa din Paris, un cenaclu literar, frecventat de majoritatea scriitorilor români, refugiaţi în capitala Franţei, de la Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran, la Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Constantin Amăriuţei, Marthe Robert, Paul Celan ş.a. Tot la insistenţa Soranei Gurian, cu sprijinul material asigurat de organizaţia „Les amis de la liberté”, se va realiza, în 1952, un supliment special al revistei Preuves, „publicaţie a congreselor pentru libertatea culturii”. Contribuţia Soranei Gurian se concretiza într-un articol ce viza „trădarea” lui Mihail Sadoveanu, căruia i se decernase Premiul Stalin pentru literatură, şi într-un comentariu cu caracter confesiv, adevărata mea culpa a prozatoarei, consacrată cărţii Adrianei Georgescu La început a fost sfârşitul.
Despre autoarea Zilelor care nu se întorc niciodată s-a scris foarte puţin în ultima jumătate de veac şi aproape deloc în ultimul deceniu, cu excepţia câtorva mărturii semnate de Cella Serghi (Pe firul de păianjen al memoriei), Monica Lovinescu (La apa Vavilonului), Virgil Ierunca (Trecut-au anii), E. Lovinescu („Sburătorul”. Agende literare). Cu atât mai puţini au fost cei tentaţi să se oprească asupra operei sale literare şi a revalorificării ei ştiinţifice şi estetice. La sfârşitul anului 2001, Jurnalul literar începea să publice, în traducerea Corneliei Ştefănescu, Les Mailles du filet – „jurnalul din România” al Soranei Gurian, care a suscitat un viu interes din partea criticilor.
Cine este totuşi Sorana Gurian, „făptura miniaturală, ca o păpuşă schiloadă” (Ieronim Şerbu), „ovreicuţa de la Iaşi cu picioarele rupte” (E. Lovinescu), convertită la catolicism, ilegalista devenită după 23 august directoare a Universului, suspectată de spionaj în favoarea Gestapoului, apoi a francezilor? Figură aproape necunoscută astăzi, Sorana Gurian a fost o personalitate reprezentativă pentru viaţa culturală a României interbelice, frecventatoare a cenaclului „Sburătorul” unde intrase graţie virtuţilor literare, deşi pentru mulţi cititori din acea perioadă numele ei avea mai mult rezonanţe scandaloase.
Sorana Gurian, pe numele adevărat Sara Gurfinchel, s-a născut, după toate probabilităţile, la 18 noiembrie 1913, fapt menţionat în majoritatea izvoarelor documentare. În ceea ce priveşte locul naşterii scriitoarei, datele se contrazic de la un izvor la altul sau chiar sunt omise. Astfel, Al. Piru, unul dintre primii care au încercat o privire de sinteză asupra vieţii şi activităţii literare ale Soranei Gurian, nu oferă, în Panorama deceniului literar românesc 1940-1950,nici un indiciu în privinţa locului de naştere al scriitoarei. În interviul acordat ziaristei franceze Jeanine Delpech, în 1953, este menţionat faptul că romanul Zilele care nu se întorc niciodată este „un fel de autobiografie în care tânăra femeie îşi povesteşte copilăria petrecută în Basarabia”. De altfel, în această chestiune există mai multe opinii. În Universul (anul IX, nr. 191, din 16 iulie 1943) se dădea un anunţ de urmărire a Soranei Gurian, în care se indica şi locul ei de naştere – Comrat, Tighina. Prin urmare, ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că Sorana Gurian s-a născut în Basarabia. Opinia cea mai plauzibilă aparţine criticilor N. Florescu şi G. Dimisianu, care nu au nici o îndoială asupra faptului că scriitoarea s-a născut la Bălţi. Oricum, actele identitare originale, care ar fi putut pune capăt îndoielilor, au fost distruse, de aceea în multe segmente din biografia Soranei Gurian supoziţiile iau locul certitudinilor.
 Sorana Gurian îşi va continua studiile la Iaşi, înscriindu-se la Facultatea de Litere. Al. Piru susţine că tânăra basarabeancă şi-a obţinut aici şi examenul de licenţă. Acelaşi lucru spune şi I. Şerbu care o considera „licenţiată în litere şi filozofie a Facultăţii de la Iaşi”1. Această unanimitate în susţinerea unui neadevăr nu şochează, întrucât Sorana Gurian pretindea, chiar în faţa celor mai apropiaţi oameni, inclusiv în faţa lui E. Lovinescu, că este licenţiată a Facultăţii de Litere. În realitate, conform dosarului Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Iaşi, Filiala Iaşi a Arhivelor Naţionale, dar şi a „Anuarului Universităţii din Iaşi”, Sara Gurfinchel a frecventat o vreme cursurile acestei facultăţi, dar nu a absolvit-o. O altă dezminţire se impune în cazul unui doctorat pe care scriitoarea şi l-ar fi susţinut la Sorbona, lucru imposibil, atâta vreme cât Sorana Gurian nu era încă licenţiată. Adevărat este faptul că ea a audiat cursuri la Sorbona, în vederea unei specializări, pe care nu o dobândeşte oficial.
Primele încercări literare ale Soranei Gurian, destul de firave, nu lăsau să se ghicească posibilităţile creatoare ale autoarei. Întâiului său roman, scris pe când era studentă la Iaşi, şi rămas nepublicat, i se aplică verdictul de „scabros” din partea lui Octav Botez. Autoarea reuşise totuşi să se impună încă din perioada ieşeană prin ascuţimea minţii şi printr-un vast orizont cultural. A. Leon, care şi-o aminteşte de pe vremurile când umbla prin redacţiile ieşene, „îmbrăcată mai modest, cochetă, totuşi, cochetă şi feminină, cu voce mică, tărăgănată şi trezind la început oarecare repulsie din cauza infirmităţii”, „liberă în expresii, chiar teribilistă în anumite discuţii, şocând printr-un fel de libertinism studiat”, aprecia totodată deosebitele ei lecturi – „făcea chiar caz de asta, propunându-ne articole şi recenzii de carte străină”2.
Debutanta va întâlni mai multă înţelegere la Bucureşti, în cenaclul „Sburătorul”. Se pare că la acel moment Sorana Gurian însuşise o „lecţie de strategie” utilă pe care ulterior va încerca să i-o dea Cellei Serghi: „Cred că nu vei obţine locul care ţi se cuvine. Şi asta pentru că nu ştii să-ţi cultivi oamenii care-ţi sunt necesari”3. În scurt timp, Sorana Gurian devine frecventatoarea cenaclului lovinescian, după ce i se prezentase la telefon criticului într-o manieră care îl intrigase: „Mata eşti la aparat? Chiar mata? Aici e o fată care scrie... Îhî. Scriu”. Acest episod îi va inspira criticului faimosul portret din Aquaforte, un portret plin de caldură, în pofida referirilor la infirmitatea fizică a tinerei: „Un apendice de fată drapată într-o lungă rochie care să-i acopere scurtimea unui picior, ce-i dădea un mers scandat; figură, altfel, fină, umbrită de o pălărie lăsată pe dreapta pentru a masca o pleoapă adormită. Totul rămas infantil, membre gracile, gesturi de păpuşă japoneză, glas de copil, aproape nearticulat, cu alintări şi prelungiri de silabe insuportabile”. E. Lovinescu fusese izbit, ca şi Cella Serghi, de înfăţişarea Soranei Gurian – „apariţie şocantă fiziceşte, infirmă şi neverosimil de fragilă, totuşi cochetă, frizând frivolitatea”4, având o impresie contrariată: şchioapă şi puţin cocoşată, cu o faţă asimetrică – un ochi mai sus decât celălalt, dar luminoşi şi extrem de vii – ea exercita un fel de fascinaţie inexplicabilă asupra oamenilor.
Sorana Gurian este menţionată, începând din decembrie 1937, cu lecturile unor nuvele(Medalionul, Narcoza, Aventura), în cenaclul lovinescian. Aceste nuvele vor provoca, în mod surprinzător, entuziasmul criticului („Talentat!”, „O admirabilă nuvelă, Gurian”, „Talent remarcabil”, „Nuvela Aventura, Gurian. Magistrală”, „Mare stilistă” etc.). Criticul, insistând pe starea de încordare febrilă a asistenţei de la „Sburătorul” în timpul primei lecturi a tinerei, cu bucuria revelaţiei unui „talent literar categoric, indiscutabil”, va mărturisi ulterior, în Aquaforte, că a fost frapat de „tehnica stăpânită” a noii scriitoare, rămânând între „uluire şi admiraţie”, prevestindu-i o carieră strălucită. Menţionând, într-un interviu, fazele literare şi crizele prin care a trecut „Sburătorul”, E. Lovinescu susţinea faptul că „suntem acum în faza romanului şi a nuvelei. Talentele noi sunt însă din ce în ce mai rare. În ultimul timp n-am putut releva decât un singur talent adevărat: al d-rei Sorana Gurian”5. De altfel, Sorana Gurian, „petite dame”, cum o numea criticul, va face parte din grupul „favoriţilor” acestuia. Cella Serghi, evocând celebrele şedinţe ale cenaclului, îşi va aminti: „Stana deschidea uşa când sunai, maestrul te conducea la uşă când plecai şi câţiva favoriţi erau reţinuţi cu discreţie la masă, duminică seara, după lectură: Ticu Arhip, Virgiliu Manda, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian, Dan Petraşincu cu Ieronim Şerbu şi eu”6.
E. Lovinescu, pe care scriitoarea l-a frecventat până la moartea acestuia, a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai săi, facilitându-i „lansarea” prin două nuvele citite în cenaclu: Medalionul şi Narcoza, publicate în noiembrie 1938, în Revista Fundaţiilor Regale. Anii 1937-1940 constituie o perioadă în care tânăra prozatoare desfăşoară o intensă activitate publicistică, colaborând la Adevărul literar şi artistic, Reporter, Revista Fundaţiilor Regale etc. Colaborează şi la revista pariziană Charpentes, în numărul 1 din iunie 1939, cu un eseu intitulat Les daďnas, pentru care va fi atacată într-o notă din „Însemnările ieşene”, din octombrie 1939, care susţinea că autoarea nu are suficiente merite literare pentru „a ne reprezenta într-o revistă franceză”. E. Lovinescu îi va lua apărarea, trimiţând redacţiei ieşene o scrisoare în care declara că „Sorana Gurian e, după părerea mea, unul dintre cele mai remarcabile talente literare ce am avut ocazia să cunosc în ultimii ani. Piesele de justificare obiectivă se pot găsi în cele două admirabile nuvele (Medalionul şi Narcoza)”7. Alături de Lucia Demetrius şi Ioana Postelnicu, Sorana Gurian a fost una dintre marile speranţe, în literatura feminină, ale lui E. Lovinescu.
La sfârşitul lunii mai 1939 Sorana Gurian întreprinde o călătorie la Paris, unde o va cunoaşte pe Anaďs Nin, pe Antoin Artaud şi Cocteau. Despre prima ei şedere la Paris vor circula legende incompatibile „cu o ţinută cât de cât demnă, încât îl înfioraseră până şi pe E. Lovinescu, obişnuit totuşi cu excentricităţile mediului scriitoricesc. Surâzătoare, Sorana Gurian i le confirmase la întoarcere”8. Va pleca ulterior la Berck, sanatoriul pentru tratarea bolilor osoase, pentru un tratament anticocsalgic. Tulburător este faptul că, la Berck, Sorana Gurian, printr-o coincidenţă nefastă, va ocupa încăperea în care fusese găzduit, cu puţin timp înainte, Blecher. Într-o scrisoare către E. Lovinescu, marcată de întretăierea acestor destine, ea îi cere ştiri despre starea lui M. Blecher. Criticul va nota laconic „el e mut de două luni”. Sorana Gurian este suspectată de o afecţiune osoasă, care îşi avea originea, după toate probabilităţile, într-un accident de schi, avut în adolescenţă. În interviul acordat Jeaninei Delpech pentru presa franceză ea recunoştea că ar fi fost în adolescenţă „condamnată la trei ani de imobilitate la Berck, unde am început să scriu. Am fost marcată de timpul trecut într-un mediu în care fiinţele robuste, valide, păreau anormale, aproape monstruoase”9. Aceste experienţe tragice Sorana Gurian le va evocă în ultima sa carte Recit d’un combat (Povestea unei lupte), scrisă pe patul de suferinţă din clinica experimentală a Institutului Curie din Paris, unde va consemna, marcată de atmosfera sanatoriului de la Berck, trăirile „canceroşilor” care refuzau să accepte inevitabilul final.
Va reveni în ţară după aproximativ un an, timp în care, prin intermediul lui Dan Petraşincu, trimisese la „Sburătorul” o bună parte din nuvelele ce vor alcătui volumul Întâmplări dintre amurg şi noapte. La întoarcere, va încerca să se specializeze în regia tehnică şi în montajul de film, dar aceste preocupări, ca şi cele de dramaturgie, vor rămâne fără rezultate palpabile. Va scrie şi câteva piese de teatru, calificate de E. Lovinescu drept „mediocre”. După ce va fi concediată de la Oficiul de Cinema, va căuta un loc de asistentă stomatologică, pe care, se pare, nu l-a mai găsit.
În perioada dintre anii 1939 şi 1949 viaţa acestei prozatoare intră într-un con de umbră, lucru explicabil dacă avem în vedere viaţa ei dublă. Cu toate acestea, anumite informaţii, păstrate ca prin minune sau reconstituite ceva mai târziu, vin să reverse puţină lumină şi asupra acestui segment biografic. În agendele sale, E. Lovinescu: „Sorana Gurian [...] aşteaptă războiul ca să poată fugi cu familia la Paris”, ceea ce poate indica atât „precaritatea momentului cât şi teama şi nesiguranţa în care-şi ducea atunci existenţa prozatoarea, obsedată de confruntarea cu discriminările sociale, politice şi religioase ale epocii”10. Prin urmare, situaţia Soranei Gurian, ca şi a tuturor evreilor, era extrem de dificilă în condiţiile legislaţiei rasiste, promulgate de guvernul Goga-Cuza, apoi de Carol al II-lea. Cu toate acestea, este de reţinut informaţia dată de Cella Serghi, referitoare la ameliorarea bruscă a situaţiei ei materiale spre sfârşitul anului 1940, când apare într-o ţinută elegantă: „Nu mai purta gheată ortopedică, ci sandale de balerină şi o rochie încreţită la gât, cu mâneci largi”, însoţită de doi ogari peste tot, „gata s-o apere” întotdeauna, „superbi ca nişte imense bibelouri de porţelan Rosenthal”11. În timp ce confraţii ei erau deposedaţi de locuinţe, obligaţi să presteze servicii de folos „obştesc” şi să „doneze” statului o cantitate de obiecte vestimentare, a căror valoare depăşea întreg venitul multora dintre ei, Sorana Gurian locuieşte într-o garsonieră elegantă în strada Edgar Quinet, de unde se mută într-una şi mai confortabilă din bd. Brătianu, în blocul Bretania. Toate aceste amănunte nu ar suscita nedumerirea, dacă nu s-ar cunoaşte situaţia celorlalţi evrei din respectiva perioadă. Revelatoare, în acest sens, sunt numeroasele pagini de jurnale, printre care şi cele ale lui M. Sebastian, care înregistra fărădelegile prigoanei evreilor cu o profundă durere: „E o demenţă antisemită, pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicăieri nici o frână, nici o raţiune”.
Sorana Gurian intrase între timp în opoziţie şi învăţase să păstreze „legăturile de prietenie, indiferent cum începea povestea. Nu lăsa să-i scape nici un prilej, nu renunţa la nici o aventură. Dar ştia să asculte necazurile altora, să ajute. Nu-şi precupeţea nici un efort şi dacă, la început, bărbaţii o doreau din curiozitate, se ataşau pe urmă din afecţiune şi admiraţie”12. Dan Petraşincu mărturisea într-un articol că Sorana Gurian avea darul de a face şi de a desface prietenii ca nimeni altul. Personalitate excentrică, senzuală, ea ştia să stârnească curiozitatea şi să întreţină pasiuni şi relaţii necesare. Fiind marcată de un complex de inferioritate, ea încerca să-şi compenseze, mai mult sau mai puţin reuşit, deficienţa. Purta, de obicei, o pălărie cu borul larg care să-i acopere ochiul drept peste care cădea o pleoapă amorţită şi veştedă şi rochii care îi puneau în evidenţă corpul zvelt, radiind senzualitate, prin care ea încerca să-şi compenseze infirmitatea. Decolteul în triunghi lăsa sânii întotdeauna prea descoperiţi. I. Şerbu evoca aspectul ei tulburător, amestec de senzualitate, curiozitate şi feminitate: „Mica ei făptură îşi desfăşura întreaga-i feminitate prin seducţia inteligenţei, prin climatul intelectual, prin sugestia unor raiuri posibile şi interzise, ca acele grădini mirifice refuzate ochiului profan, închise între muri trişti, roşi de intemperii şi vreme... Ea îşi putea permite chiar unele cruzimi cu femei frumoase şi să le înlăture din calea sa, reuşind să domine şi să cucerească bărbatul râvnit. Şi acela era întotdeauna un bărbat tânăr şi frumos”13. Se pare că Sorana Gurian era o femeie care ştia să placă, în pofida infirmităţii sale. Avea legături cu oamenii de stânga şi cu cei de dreapta, întreţinând relaţii, oricât ar părea de straniu, până şi cu legionarii. Este suspectată, de asemenea, de colaborare cu Gestapoul. Motiv pentru aceste supoziţii a constituit-o lunga ei relaţie cu Max Obler, directorul Casei de filme germane „Avia-Film”, presupus agent al Gestapoului. Altminteri, aşa se poate explica şi brusca ameliorare a situaţiei materiale a Soranei Gurian, după 1939. Şi E. Lovinescu face referiri la această legătură, menţionând câteva vizite pe care i le face „favoritei” sale, „bolnavă, în ghips”. După vizita din 8 noiembrie 1940, criticul menţiona: „Acolo, soru-sa, ogarul şi dl Oppler(?) care o subţine”14.
Următorii doi ani Sorana Gurian îi va trăi în clandestinitate, pentru că, după cum mărturisea în interviul dat Jeaninei Delpech, „în 1942, Gestapoul a început să se intereseze de mine”, bănuită a fi spioană sovietică. Motivul adevărat l-ar putea dezvălui doar Arhivele Siguranţei. Cert este că prozatoarea va reveni în actualitate după 23 august 1944: „Apoi la 23 august au venit să mă scoată din pivniţă pentru a-mi da conducerea celui mai mare ziar din Bucureşti. Apartament, maşină, birou splendid: mi se părea că visez. Pe atunci lucram nebuneşte, articole, adaptări de piese de teatru”15. Într-adevăr, scriitoarea colaborează în această perioadă la Democraţia, Realitatea ilustrată, Femeia şi căminul, Universul etc., dar nu i s-a încredinţat conducerea celui mai mare ziar din Bucureşti, nici atunci şi nici mai târziu. Colaborarea ei la Universul (pe care îl conduce un timp, după arestarea lui I. Lugoşanu, fiind numită la conducerea publicaţiei de Comisia Aliată de Control) va înceta după apariţia „demascării”.
Între 29 octombrie 1944 şi 15 iulie 1945 Sorana Gurian publică în Democraţia cronici la cărţile scriitorilor sovietici (M. Gorki, I. Rodionov, V. Maiacovski, A. Erusalimski ş.a.). Din ianuarie 1945 până în martie 1947 va colabora la Revista Fundaţiilor Regale cu articole din aceeaşi arie tematică: Poezia sovietică din anii războiului, Poezia sovietică, Literatura sovietică de azi, Concepţia sovietică despre artă, Aspecte ale liricii sovietice de după război, Un mare poet sovietic: Eduard Bagriţki, Un mare roman sovietic: Tânăra gardă ş. a.
Din ianuarie 1945, Sorana Gurian va începe colaborarea la revistele feministe Mariana şi Femeia şi căminul, acordând o atenţie privilegiată de data aceasta Occidentului. Ea va semna aici eseuri, texte confesive, note de lectură cu o arie tematică mult mai largă (Despre viaţă şi dragoste, Femeia singură, O zi la Paris, O întâlnire cu Jean Gabin, asul cinematografiei franceze, Bucureştiul de azi, Interviu cu Hortensia Papadat-Bengescu). Diferitele atitudini pe care le ia scriitoarea, în funcţie de împrejurări, vorbesc de inegalabilul ei oportunism – „este publicistica, penibilă adesea, specifică unei aserviri a conştiinţei pe care ea o practică cu asiduitate acum spre a se menţine în graţiile ocupantului sovietic, contribuind din plin la denigrarea opoziţiei democratice”.16 Paralel cu asemenea manifestări, Sorana Gurian întreprindea şi surprinzătoare derogări de la poziţia comunistă, cum ar fi încercarea reluării activităţii cenaclului „Sburătorul”, în noile condiţii „istorice”.
Din ianuarie până în iunie 1946, Sorana Gurian colaborează la gazeta Lumea a lui G.Călinescu, unde vor apărea primele traduceri din S. Esenin, realizate împreună cu Zaharia Stancu. Acest episod va stârni o oarecare vâlvă în epocă, deoarece numele ei nu a apărut nici iniţial, nici mai târziu pe copertă. Cu fostul director al gazetei Azi scriitoarea tradusese şi comedia în versuri Prea multă minte strică de A. S. Griboedov. Va mai scrie pentru revistele Bis (1946), Adevărul şi Mondial magazin (în perioada 1946-1947). Colaborează la Radiofuziunea română, semnează adaptări radiofonice, numeroase piese de teatru, traduse din ruseşte sau franceză.
Criticul G. Dimisianu trasează un hotar între activitatea Soranei Gurian şi a celorlalţi scriitori din perioada postbelică, dispăruţi din viaţa literară după 1948: „Deosebirile stau în faptul că, altfel decât Villara, Chihaia şi ceilalţi [...], Sorana Gurian colaborase intens, în cei trei ani de după război, la publicaţiile aliniate la stânga, scrisese texte propagandistice şi chiar mai mult: ştiutoare a limbii ruse (era născută în Basarabia, la Bălţi), funcţionase ca interpretă a sovieticilor în cadrul Comisiei Aliate de Control. Antecedentele biografice explică această orientare a Soranei Gurian, ca şi a altor scriitori români de origine evreiască. Suportaseră în anii războiului efectele persecuţiilor rasiale şi îşi legaseră toate speranţele de victoria militară a sovieticilor şi de rolul lor postbelic crezut pozitiv”17. Aderarea la noul regim nu a împiedicat-o să deschidă pe litoral, la Mangalia, într-o magazie, un bar, apelând la toţi cunoscuţii scenografi, pictori ca să-i decoreze interiorul cât mai modern. Bodega nu a avut prea mare succes, dar i-a dat prilejul să se distingă ca persoană „excentrică”: era purtată întotdeauna într-o roabă de către un admirator, cu o ţigaretă lungă între degete, veselă şi degajată. „Cei care aveau bani îi aduceau băuturile gratuit, alţii consumau gratis. Unii recitau, alţii cântau sau dansau. Ea, elegantă, decoltată, cu rochie lungă, şchiopătând, se apropia de fiecare, îi umplea paharul, îi spunea o vorbă bună, împărţea zâmbetele şi aduna bani”18.
În pofida incontestabilului ei succes şi a pactizării cu noul regim, ea nu se va afla în prima linie a publicisticii vremii, ceea ce explică rezerva făţişă pe care i-o arătau conducătorii noului regim. Răsunătoarea „ruptură de partid” nu va avea loc din motive de conştiinţă, după cum susţinea Sorana Gurian într-un interviu, ci s-a produs în urma „demascării” din Luptătorul.
Treptat uşile se vor închide în faţa prozatoarei. Noul regim nu-i putea ierta, se pare, „duplicitatea” din perioada anilor 1937-1942. Sorana Gurian va semnala, în repetate rânduri, refuzul unei părţi a presei de a-i publica materialele.
Evident, toate aceste rezerve şi atacuri directe sau voalate nu-i favorizau reţinerea în România. Şi atunci Sorana Gurian are revelaţia „rupturii de partid” la care o obliga, în mod surprinzător, conştiinţa. Se pare că ea anticipase totuşi într-un mod favorabil sieşi, un deznodământ care oricum urma să se producă, dacă ţinem seama de vehemenţa atacurilor din presa vremii şi de faptul că era suspectată de a fi lucrat pentru serviciile secrete franceze şi britanice, ceea ce nu este exclus. Relaţiile o vor ajuta şi de data aceasta, şi în noiembrie 1946 ea reuşeşte să plece în Occident prin intermediul contractăriii unei false căsătorii, cu un cetăţean italian (un pietrar) care, văzut o singură dată, nu a însemnat decât facilitarea obţinerii unui paşaport italian. Ajunsă în Italia, divorţează şi se refugiază în Palestina, unde îşi câştigă existenţa, conform propriilor mărturisiri, ca funcţionară umilă, corectând texte. După câteva luni petrecute în această ţară, va pleca la Paris, unde, la începutul anilor ’50, intră în legătură cu exilul românesc anticomunist. Se pare că şi la Paris Sorana Gurian va duce o existenţă dublă, întrucât toţi compatrioţii, aflaţi în exil, vor manifesta faţă de ea o rezervă evidentă, întreţinută adesea chiar de atitudinile şi relaţiile ei. În schimb, se va impune, într-un timp relativ scurt, în mediile scriitoriceşti franceze, dobândind o anumită autoritate în viaţa intelectuală şi politică. În 1950, la Editura Calmann-Levy, publică volumul Les Mailles du filet, ce cuprinde perioada decembrie 1947 – mai 1949.
În 1952 va fi reeditat, la Editura Julliard, romanul Zilele care nu se întorc niciodată, în versiunea franceză, realizată chiar de Sorana Gurian – Les jours ne reviennent jamais. Un an mai târziu, apare la aceeaşi editură pariziană romanul Les Amours impitoyables (Necruţătoarele iubiri). Scriitoarea colaborează săptămânal la postul de radio „Europa liberă” cu materiale despre situaţia din România.
Starea sănătăţii ei fragile se deteriorează brusc în anul 1952, medicii îi pronunţă sentinţa „cancer osos”, care va evolua într-un ritm incredibil, apropiind finalul tragic al Soranei Gurian. De pe patul de suferinţă, ea începe să-şi redacteze ultima carte Recit d’un combat (Povestea unei lupte) – un jurnal de sanatoriu în care sunt înregistrate toate speranţele şi deziluziile celor ce nu se mai puteau sustrage morţii. Presimţind inevitabilul final, Sorana Gurian o va numi pe Monica Lovinescu, alături de Manès Sperber, drept legatară prin testament, păstrând probabil amintirea vie a cenaclului „Sburătorul”. Se va stinge la Paris, în iunie 1956, în clinica experimentală a Institutului Curie, unde a stat ţintuită la pat vreme îndelungată. Ultima dorinţă a Soranei Gurian – o înmormântare religioasă de rit catolic, căreia i se opunea cu înverşunare Marthe Robert – va fi, astfel, îndeplinită.
 
Note
1 I. Şerbu, Vitrina cu amintiri, Editura Cartea Românească, 1974, p. 122.
2 A. Leon, Umbre, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 109.
3 Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, Editura Porus, Bucureşti, p. 285.
4 E. Lovinescu, Geneza artei. La apariţia unui nou talent, în Adevărul, an. 51, nr. 16530, 1937.
5 I. Jianu, E. Lovinescu în anecdotă, în Rampa, an. 27, nr. 6007, 1938.
6 Cella Serghi, op. cit., p. 241-242.
7 În articolul O scrisoare a d-lui Lovinescu, în Însemnări ieşene, an. IV, nr. 12, 1939.
8 Monica Lovinescu, La Apa Vavilonului,, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 96-97.
9Jeanine Delpech, Instantaneu cu Sorana Gurian, interviu tradus de Cornelia Ştefănescu şi reprodus în Jurnalul literar, nr. 17-20, 2001, p. 6-7.
10 N. Florescu, Regăsirea Soranei Gurian, în Jurnalul literar, an. XIII, nr. 5-10, p. 4.
11 Cella Serghi, op. cit., p. 281.
12 Cella Serghi, op. cit., p. 289.
13 I. Şerbu, op. cit., p. 122-123.
14 E. Lovinescu „Sburătorul”. Agende literare, VI, Academia Română, Bucureşti, 2002, p. 112.
15 Jeanine Delpech, op. cit., p. 6-7.
16 N. Florescu, op. cit., p. 4.
17 G. Dimisianu, Sorana Gurian, în România literară, nr. 34, an. XXXV, 2002, p. 13.
18 Cella Serghi, op. cit., p. 295.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog