Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROFIL

Un dascăl înţelept

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-au să vină iară.
 
Frumoşii mei ani de facultate cu seminare, colocvii, conspecte şi vrafuri de cărţi necitite, dar şi cu neuitatele cenacluri nocturne la umbra plopilor fără soţ din Grădina Botanică de pe Valea Buiucanilor. Plasată într-o zonă periferică şi oarecum idilică, mult-hărţuita noastră Alma Mater părea că este predestinată anonimatului. Însă trebuie să remarc din capul locului, chiar dacă se zicea despre studenţii de la pedagogie că „pasc caprele (Irinucăi)” prin Grădina Botanică, râia ideologiei comuniste venea din cu totul alte regiuni, afectând marea majoritate a instituţiilor din acea perioadă.
În pofida intemperiilor, în jurul unui nucleu sănătos de gândire s-au concentrat intuitiv aspiraţiile şi valorile unui cenaclu literar autentic, unde sub îndrumarea profesorului Timotei Melnic, din discuţii şi căutări, răsăreau, tot mai viguros, imaginile unei noi literaturi. Constantin Tănase, Vlad Pâslaru, Iurie Moiş, apoi Ion Iachim, Nicolae Roşioru, Alexandru Manoil, Lidia Ungureanu, urmaţi de Victor Pânzaru, Vasile Bahnaru, Alexandru Burlacu, Maria Ciorbă-Mocanu, Veronica Bâtcă, Ion Găină, Liuba Sănduţă şi atâţia alţii care au crescut şi la şcoala esteticianului Timotei Melnic. Acolo ne-am citit primele încercări literare şi acolo i-am auzit pe consacraţii Liviu Damian şi Ion Ciocanu, Anatol Codru şi Alexandru Gromov, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru şi Anatol Ciocanu. Cursurile de Teoria literaturii, Literatura clasică a secolului al XIX-lea, cu ramificaţiile-i în clasicism, romantismul paşoptist şi realismul critic, întotdeauna îmbogăţite cu citate sugestive din Kogălniceanu, Russo, Maiorescu, au fot deliciul meu incontestabil, la orele de meditaţie şi căutări. Mai ales cursul unui Eminescu radiografiat în profunzime, învăţat pe de rost şi la orele de Citire expresivă ale dlui profesor, care ştia să le transforme în adevărate ore de Lecturi sugestive.
Oricum, până azi îmi stăruie în memorie cele 50 de variante (câţi colegi aveam în promoţie) de rostire a sacramentalei întrebări: „Tu-eşti-Mircea?”. În mai recenta noastră istorie suveranistă ne-a fost dat să avem mai mulţi de Mircea cu ambiţii de replică suverană la ironia cuceritorilor, „baiazizi” de aiurea, însă, pare-se, tonalitatea cea mai sobră şi mai demnă a răspunsului aşa şi nu a aflat-o nimeni până acum. Cu lungi implicaţii în timp, opera profesorului de estetică şi literatură clasică Timotei Melnic s-a constituit în câteva studii de referinţă: Conţinut şi formă în opera literară (1972), Frumosul artistic şi valoarea lui educativă (1972), Imaginea artistică şi procesul de creaţie (1989). Valoarea intrinsecă a operei dlui profesor, atât cât o îngăduiau circumstanţele, rezidă în faptul că nu a insistat prea mult asupra ideilor partinităţii în literatură, asupra esteticii lui Plehanov sau Leonid Timofeev, ci ne-a orientat, pe riscul propriu, spre un Ibrăileanu, Călinescu, Vianu, îndrumându-ne indirect şi spre Hegel ori Kant.
O conştiinţă lucidă suportă sub vremuri meschine o tensiune dramatică de esenţă metafizică. Calvarul acestei conştiinţe e cu atât mai absurd, cu cât se consumă în zonele „deşertului tătărăsc”, vorba lui Dino Buzzati, unde limitele spaţiale şi temporale nu pot fi nicidecum stabilite şi, implicit, anulate.
Adeseori îmi aduc aminte cu recunoştinţă nu atât de prelegerile din auditoriu şi sfaturile din cenaclu ale dlui profesor, cât de neobişnuitele dialoguri peripatetice pe care mi le-a hărăzit destinul, undeva prin podgoriile Cahulului sau Cantemirului, la culesul obligatoriu de struguri, unde lipseau urechile vigilente şi unde sufletul generos al domnului profesor se deschidea către marile şi dureroasele taine ale suferinţelor neamului nostru. Au fost rarele spovedanii de esenţă socratică, din care am preluat câteva concluzii fundamentale pentru armonizarea, esenţializarea, sensibilizarea verbului şi perpetuarea propriilor mele principii de viaţă şi de corelare a adevărului artistic cu cel moştenit prin tradiţie, cultură şi ideal naţional...
O vreme drumurile noastre s-au despărţit pentru a ne reîntâlni la o nouă răscruce, una din cele mai fierbinţi, ale istoriei recente. Era perioada restructurării, transparenţei şi renaşterii naţionale.
Timotei Melnic a fost unul dintre primii intelectuali universitari care au aderat la Mişcare venind întotdeauna cu soluţii, cu proiecte şi cu idei. Reacţiunea de partid şi universitară nu a întârziat să se răzbune pentru opţiunile dumisale tranşante, profesorul Timotei Melnic fiind supus unor umilitoare proceduri de reatestare, fiind marginalizat şi redus la tăcere...
L-am admirat din nou pentru aceeaşi verticalitate, principialitate, când la un moment de cumpănă pentru destinul limbii române, în vara lui 2001, comuniştii erau pe punctul de a decreta rusa drept limbă de stat, şi doar acţiunile energice ale organizatorilor şi participanţilor la Congresul I al filologilor din 29 august 2001 – Casa Limbii Române, Uniunea Scriitorilor, Liga pedagogilor, facultăţile de litere ale universităţilor, un şir de personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale a Republicii Moldova – au stopat fărădelegea. Discursurile rostite la acest for de către Mihai Cimpoi, Anatol Ciobanu, Ion Ciocanu, Gheorghe Rusnac, inclusiv de profesorul Timotei Melnic, O mare dramatică nelinişte naţională, documentele Congresului, Declaraţia şi Adresarea intransigentă, adoptate la Congres, cred eu, au influenţat decisiv evenimentele din acel an şi nu numai.
Gândindu-mă la destinul intelectualului în spaţii de frontieră şi în vremuri de răstrişte, îmi zic că, probabil, suntem aşa cum ne-au visat părinţii şi cum ne-au modelat vremurile, dar esenţa noastră ideatică numaidecât cuprinde şi „bruma moştenită de la cărturarii înaintaşi, fireşte şi osârdia pedagogilor noştri, a profesorilor aleşi, a celor care au avut o structură intelectuală magnetică şi generoasă în acelaşi timp, chiar ceva mai mult decât o permiteau împrejurările şi posibilităţile proprii.
În alte circumstanţe poate că am fi luat mai multe, poate că am fi fost mai mulţi, poate că şi noi, la rându-ne, am fi înţeles mai multe, am fi văzut mai altfel şi mai altminteri şi am fi procedat în consecinţă.
Dar când privim în urmă şi conştientizăm drama noastră existenţială şi drama naţională, ce ne-a fost hărăzită, zicem totuşi că am avut noroc să-i avem alături pe aceşti dascăli tăcuţi şi înţelepţi, în tăcerea semnificativă a cărora se coceau mai îndărătnic propriile noastre adevăruri.
Din floarea recunoştinţei noastre pentru o generaţie profesorală de sacrificiu se desprind alese petale pentru cei ce ne-au îndrumat paşii cu har şi competenţă savantă, dar mai ales cu sufletul arzând pentru ideea naţională. Aceştia sunt: lingvistul şi fostul ministru al educaţiei naţionale Nicolae Mătcaş, enciclopedistul ambulant al literaturii universale Ştefan Malachi, exigenta profesoară de franceză Veronica Brega, excepţionalul profesor de gramatică istorică Nicolae Pecec, subtilul romanist Gheorghe Rusnac, ingeniosul dialectician Nicolae Pogolşa şi, bineînţeles, eruditul estetician şi pedagog, care a fost şi ne este nouă profesorul Timotei Melnic.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog