Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECENZII

Unul dintre făuritorii victoriei noastre

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

...exact aşa l-am numit, cu ani în urmă, într-un articol publicat în săptămânalul Glasul naţiunii, pe distinsul savant şi pedagog Ion Borşevici. Aveam în vedere adevărul, bine cunoscut de toţi acei care au fost nu doar martori, ci şi participanţi la bătăliile – nu, nu este nici o exagerare când folosim anume acest cuvânt! – pentru punerea în drepturile ei fireşti a limbii noastre, la 31 august 1989, acel val uriaş de entuziasm, acea frământare fără precedent a maselor – din nou ne vedem obligaţi să subliniem: a maselor! – trezite din letargia la care părea să le fi osândit pentru totdeauna regimurile ţarist şi sovietic. Ideea declarării limbii noastre drept limbă oficială a republicii şi a revenirii scrisului nostru la grafia latină, iniţiată de scriitori şi savanţi, cucerise pe la 1988 sute de mii de conaţionali.
Problema devenise deosebit de actuală şi cerea o rezolvare legală şi civilizată, adică pe cale parlamentară. Organul suprem în stat fiind în epocă Sovietul Suprem, era necesară o decizie a acestuia. Or, în componenţa lui intrau reprezentanţi ai diverselor etnii şi oameni de diferite niveluri de instruire. Era imperioasă obţinerea unui consens general sau cel puţin majoritatea prevăzută de statut să adopte legile respective. Trebuiau pregătite – nu numai sub aspect psihologic, dar şi sub aspect ştiinţific – şi masele largi, dar în primul rând membrii forului legislativ, care urmau să voteze legile în cauză.
Un lucru colosal a înfăptuit Comisia interdepartamentală, şi nu minimalizăm nici câtuşi de puţin contribuţia vreunui membru al acesteia. Altceva e că dintre toţi savanţii, nomenclaturiştii, muncitorii, ţăranii împuterniciţi să adopte legile favorabile întoarcerii la normalitate s-au evidenţiat doi lingvişti de forţă (Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş) printr-o bine fundamentată ştiinţific şi deosebit de intensă activitate la radio, televiziune, în presa scrisă etc. Însă oricât de importantă a fost contribuţia acestor intelectuali de marcă şi oricât de importantă s-a dovedit o acţiune ca cea a Institutului de Lingvistică şi a directorului prestigioasei instituţii ştiinţifice (academicianul Silviu Berejan), care au pregătit un proiect al principalei legi ce urma să fie adoptată, lucrul nemijlocit cu deputaţii cerea un mare efort intelectual şi un deosebit tact omenesc (presupunând pregătire ştiinţifică, cunoaşterea psihologiei umane în general şi a stării de spirit a deputaţilor în special, fermitatea poziţiei adoptate, alegerea chibzuită a modalităţii de promovare a adevărului etc.) şi – cu siguranţă! – nu-l putea înfăptui decât o persoană – ba nu, o personalitate! – cu totul aparte. Această personalitate a fost Ion Borşevici, doctor în filozofie, rector de institut, deputat etc. Nu vom spune cum, ori de câte ori a fost nevoie, Domnia sa a domolit spiritele, a tratat problemele cu diferitele fracţiuni din forul legislativ, a adus argumentele decisive întru ogoirea părţii tiraspolene şi tighinene a legislativului, cu toate că şi aceste acţiuni au fost de cea mai mare importanţă. Scopul urmărit de noi în rândurile de faţă e să dezvăluim ideile şi atitudinile lui Ion Borşevici – savantul, pedagogul, deputatul – în problemele limbii şi, mai larg, ale culturii poporului nostru. Prilejul acesta ni-l oferă noua sa carte Apa neîncepută a dorului de libertate (Editura Litera Internaţional, 2005).
E o culegere de articole, notiţe, interviuri, în care dl Ion Borşevici apare ca pedagog de vocaţie (partea I. Activitatea pedagogică), lingvist / sociolingvist activ, bine informat, convingător etc. (partea a II-a. Activitatea lingvistică şi sociolingvistică) şi un bun politolog (partea a III-a. Probleme de politologie şi filozofie). Există un fir de legătură al tuturor intervenţiilor publicistice ale Domniei sale – militantismul activ, fie că e vorba de pregătirea studenţilor pentru activitatea de pedagog, fie că autorul se referă la problemele limbii, literaturii şi istoriei noastre, fie că el dezvăluie şansele istorice ale neamului nostru şi ne îndeamnă să fim demni de trecutul glorios al românimii din care descindem şi să cunoaştem bine adevărul despre noi şi pentru noi. Militantismul marchează consideraţiile dlui Ion Borşevici despre nevoia de personalitate a studentului („Cuget cutezător, inimă înflăcărată, tendinţă puternică spre o continuă autoperfecţionare, înaltul simţ al datoriei şi al misiunii sale civice, setea de a crea, de a lăsa după sine o urmă ca o fulgerare de lumină...”), ca şi îndemnul la conştientizarea adevărului suprem despre noi („E una când facem un tratat cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia sau cu Rusia, potrivit căruia purcedem pur şi simplu la un schimb productiv de valori spirituale, şi alta e când facem aceeaşi operaţie cu fraţii noştri din România, cu care avem aceeaşi istorie, aceeaşi limbă, acelaşi port, într-un cuvânt – aceeaşi spiritualitate; aici procesul decurge lin, dar hotărât şi e unul de restabilire a integrităţii neamului. Iată deosebirea fundamentală, domnilor...”).
Fie-ne îngăduit să zăbovim, în continuare, ceva mai detailat asupra câtorva idei exprimate de dl Ion Borşevici în partea a II-a a cărţii. În chiar primul interviu de aici Domnia sa argumentează că, deoarece pentru moldoveni însuşirea limbii ruse era o necesitate obiectivă în condiţiile imperiului sovietic, după implozia acestuia devenise imperioasă cunoaşterea limbii populaţiei băştinaşe de către alogeni; numai în acest mod putea fi obţinută echitatea necesară. În felul acesta, el pune semnul egalităţii între susţinerea ideii limbii de stat şi lupta „împotriva bilingvismului unilateral” (pag. 141).
Savantul nu pregetă să sublinieze că în condiţiile imperiului sovietic naţiunea de bază din republica noastră „avusese de facto statut semicolonial” şi că „potrivit cu dreptul internaţional, ea trebuie să fie ridicată şi să i se reîntoarcă toate atributele naţionale” (pag. 147).
Ne rămâne să ne imaginăm câte nedumeriri şi chiar neînţelegeri şi confruntări am fi evitat şi am evita până în prezent dacă în republică ar fi fost realizată în întregime ideea expusă de dl Ion Borşevici privind obligativitatea cunoaşterii limbii de stat de către conducătorii de orice rang şi de către lucrătorii din sfera socială (comerţ, transport, ocrotirea sănătăţii etc.); n-am avea şi în prezent deputaţi în parlament care nu pot vorbi în limba acestui pământ (a se vedea pag. 148-152.
Autorul cărţii subliniază, pe bună dreptate, în 1989, că limba moldovenească, identică în principiu cu cea română, „a devenit «de stat» abia de jure, dar nu şi de facto” (pag. 167), adevăr rămas în picioare, din păcate, şi azi, când peste tot, inclusiv în mijloacele de transport, auzi vorbindu-se şi cântându-se preponderent în limba rusă, alogenilor ţinându-le hangul şi unii moldoveni. Anume în legătură cu lipsa de demnitate naţională a unor compatrioţi de ai noştri vorbeşte dl Ion Borşevici despre „tragedia degradării limbilor naţionale”. Vorba e că, „devenind «bilingvi» în condiţiile unei politici lingvistice distructive, naţionalii, în proporţii de masă, nu posedă a doua limbă la nivelul normelor literare. Mai mult decât atât, limba (lor) maternă lipsind din multe sfere, purtătorii ei, inclusiv o mare parte dintre intelectuali, se înstrăinau tot mai mult de graiul viu al străbunilor lor” (pag. 168-169).
Profesorul Ion Borşevici nu putea să nu atingă şi problema identităţii etnico-culturale a moldovenilor şi românilor. Se ştie că încă în anii ’50, ba chiar într-un articol semnat de fostul satrap al culturii noastre Ivan Bodiul, în republică au fost recunoscuţi clasicii noştri comuni – Eminescu, Hasdeu, Creangă, Negruzzi ş.a. Or, ei n-au scris în două limbi diferite, ci într-o singură limbă: română, şi s-au declarat nu o dată români. „Tăgăduirea identităţii lingvistice crea doar confuzii destul de neplăcute în procesul instructiv, frâna evoluţia normală a procesului literar-cultural”, consemnează autorul la pag. 171, parcă dând riposta cuvenită moldoveniştilor primitivi şi separatişti de azi.
Pertinente sunt consideraţiile dlui Ion Borşevici cu privire la deosebirea dintre limba de comunicare interetnică şi limba de comunicare între naţiuni, deosebire esenţială în condiţiile în care „la noi în republică există o singură naţiune, adică un singur popor care îşi are propria structură de stat” (pag. 183). Parcă intuind nelegiurile care aveau să urmeze, autorul explica just – încă în 1990! – că „două limbi de stat în condiţiile bilingvismului şchiop, unilateral din republica noastră nu că ar însemna o harababură informaţională, ci ar legaliza la nivel de constituţie şi ar sprijini, accelerându-le, procesele de dispariţie a limbii poporului pentru care s-a format acest stat” (pag. 184).
Ce păcat că unii demnitari de la noi, inclusiv dintre cei ce se numesc moldoveni, n-au conştientizat nici până în prezent atare adevăruri!
Or, dl Ion Borşevici n-a ezitat să se numească român şi să ne considere pe noi români moldoveni („Personal, nu o dată am spus-o şi în presă că suntem români, români moldoveni, după cum sunt români munteni ori ardeleni”, pag. 212). Încă în 1992 Domnia sa afirma direct că, spre deosebire de 1989, când vorbeam de limba „moldovenească” şi abia cutezam să constatăm „identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”, cu timpul situaţia se schimbase în bine, populaţia sau cel puţin majoritatea acesteia conştientizase adevărul despre noi, despre limba şi istoria noastră: „Acum consider că limba oficială, cea a statului, trebuie să fie una – româna” (pag. 213).
Cu atât mai fermă a devenit poziţia savantului în 1994, când răspundea corespondentei revistei Generaţia: „...Limba moldovenească este identică cu limba română. Cu alte cuvinte, limba moldovenească şi limba română în esenţă înseamnă una şi aceeaşi limbă. Limba noastră de stat este limba română” (pag. 214), apoi în 1995, într-o cuvântare ţinută în faţa bustului nemuritorului Eminescu: „Da, suntem moldoveni – o parte a neamului românesc. Adică suntem români” şi „Domnilor, e timpul s-o terminăm odată şi odată cu unele rânduieli venite de pe aiurea, să nu ne mai facem de râs în faţa lumii întregi. Se ştie, româna e numele corect al limbii noastre” (pag. 216).
Apoi alte şi alte idei şi atitudini exprimate pe parcursul anilor îl prezintă pe Ion Borşevici ca o personalitate proeminentă.
Aceste idei şi atitudini conştientizate între timp de majoritatea intelectualităţii noastre rămân, din păcate, străine pentru câte un Preşedinte, pentru câte un Prim-ministru, pentru câte 1-2-10-71 deputaţi din Parlament şi, desigur, pentru alţi conaţionali de ai noştri, drept care n-am putut să nu le mai actualizăm o dată, acum servindu-ne de proaspăta carte a lui Ion Borşevici Apa neîncepută a dorului de libertate.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog