Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ŞTIINŢĂ ŞI FILOZOFIE

O cheie pentru natura omului: simbolul

Ernst CASSIRER

Alte articole de
Ernst CASSIRER
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Biologul Johannes von Uexküll a scris o carte în care întreprinde o revizuire critică a principiilor biologiei. Biologia, după opinia lui Uexküll, este o ştiinţă a naturii care trebuie să fie dezvoltată prin metodele empirice obişnuite – metodele observaţiei şi experimentării. Gândirea biologică, pe de altă parte, nu aparţine aceluiaşi tip ca şi gândirea din domeniul fizicii sau chimiei. Uexküll este un campion hotărât al vitalismului; el este un apărător al principiului autonomiei vieţii. Viaţa este o realitate ultimă şi independentă. Ea nu poate fi descrisă sau explicată în termeni ai fizicii sau chimiei. Din acest punct de vedere, Uexküll dezvoltă o schemă generală nouă a cercetării biologice. Ca filozof, el este un idealist sau fenomenalist. Dar fenomenalismul lui nu se bazează pe consideraţii metafizice sau epistemologice; el se întemeiază mai curând pe principii empirice. Aşa cum arată el, presupunerea că există o realitate absolută a lucrurilor, care este aceeaşi pentru toate vieţuitoarele, ar fi un fel de dogmatism foarte naiv. Realitatea nu este un lucru unic şi omogen; ea este extrem de diversificată, având tot atâtea scheme şi modele diferite câte organisme diferite există. Fiecare organism este, pentru a spune astfel, o existentă monadică. El are o lume proprie, pentru că el are o experienţă proprie. Fenomenele pe care le găsim în viaţa anumitor specii biologice nu sunt transferabile altor specii. Experienţele – şi prin urmare realităţile – a două organisme diferite sunt incomensurabile între ele. În lumea unei muşte, spune Uexküll, aflăm numai „lucruri-muscă”; în lumea unui arici de mare aflăm numai „lucruri-arici de mare”.
Din această ipoteză generală, Uexküll dezvoltă o schemă foarte ingenioasă şi generală a lumii biologice. Dorind să evite orice interpretări psihologice, el urmează o metodă întru totul obiectivă sau behavioristă. Singura cheie pentru viaţa animală, menţionează el, ne este dată de către faptele anatomiei comparate. Dacă cunoaştem structura anatomică a unei specii animale, posedăm toate datele necesare pentru reconstruirea modului ei special de experienţă. Un studiu atent al structurii corpului animal, al numărului, calităţii şi distribuţiei diferitelor organe de simţ, şi condiţiile sistemului nervos ne dau o imagine perfectă a lumii interne şi externe a organismului. Uexküll şi-a început investigaţiile cu un studiu al organismelor celor mai puţin evoluate; el le-a extins treptat la toate formele de viaţă organică. Într-un anumit sens, el refuză să vorbească despre forme de viaţă inferioare şi superioare. Viaţa este perfectă peste tot; ea este aceeaşi în cercul cel mai mic ca şi în cel mai mare. Orice organism, chiar cel mai puţin evoluat, nu este numai adaptat într-un sens vag (angepasst) la mediul său ambiant, dar cu totul potrivit (eingepasst) acestuia. Conform structurii lui anatomice, el posedă un anumit Merknetz şi un anumit Wirknetz – un sistem receptor şi un sistem efector. Fără cooperarea şi echilibrul acestor două sisteme, organismul nu ar putea supravieţui. Sistemul receptor prin care o specie biologică primeşte stimuli din afară şi sistemul efector prin care reacţionează la ei sunt, în toate cazurile, strâns îmbinate. Ele sunt verigi ale unuia şi aceluiaşi lanţ descris de către Uexküll ca cercul funcţional (Funktionskreis) al animalului.1 Nu pot intra aici în discutarea principiilor biologice ale lui Uexküll. M-am referit doar la conceptele şi terminologia lui pentru a pune o problemă generală. Este posibilă folosirea schemei propuse de Uexküll pentru descrierea şi caracterizarea lumii umane? Evident, această lume nu face nici un fel de excepţie de la acele legi biologice care guvernează viaţa tuturor celorlalte organisme. Totuşi în lumea umană aflăm o caracteristică nouă care pare să fie semnul distinctiv al vieţii umane. Cercul funcţional al omului este nu numai extins din punct de vedere cantitativ; el a suferit de asemenea o schimbare calitativă. Omul a descoperit, cum se spune, o metodă nouă pentru a se adapta la mediul său ambiant. Între sistemul receptor şi cel efector, care se găsesc la toate speciile animale, aflăm la om o a treia verigă pe care o putem descrie ca sistemul simbolic. Această nouă achiziţie transformă întreaga viaţă omenească. Comparat cu alte animale, omul trăieşte nu numai într-o realitate mai cuprinzătoare; el trăieşte, pentru a spune aşa, într-o nouă dimensiune a realităţii. Există o diferenţă clară între reacţiile organice şi răspunsurile umane. În primul caz, este dat un răspuns direct şi imediat la un stimul extern; în al doilea caz, răspunsul este amânat. El este întrerupt şi întârziat printr-un lent şi complicat proces de gândire. La prima privire, o astfel de amânare poate părea un câştig destul de îndoielnic. Mulţi filozofi au avertizat împotriva acestui pretins progres. „L’homme qui médite”, spune Rousseau, „est un animal depravé”: depăşirea graniţelor vieţii organice nu este o ameliorare, ci o deteriorare a naturii umane.
Şi totuşi nu există nici un remediu contra acestei răsturnări a ordinii naturale. Omul nu se poate sustrage propriei împliniri. El nu poate decât să adopte condiţiile propriei vieţi. Omul nu mai trăieşte într-un univers pur fizic, el trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers. Ele sunt firele diferite care ţes reţeaua simbolică, ţesătura încâlcită a experienţei umane. Întregul progres uman în gândire şi experienţă speculează asupra acestei reţele şi o întăreşte. Omul nu mai înfruntă realitatea în mod nemijlocit; el nu o poate vedea, cum se spune, faţă în faţă. Realitatea fizică pare să se retragă în măsura în care avansează activitatea simbolică a omului. În loc să aibă de a face cu lucrurile înseşi, omul conversează, într-un sens, în mod constant cu sine însuşi. El s-a închis în aşa fel în forme lingvistice, imagini artistice, simboluri mitice sau rituri religioase, încât nu poate vedea sau cunoaşte nimic decât prin interpunerea acestui mediu artificial. Situaţia lui este aceeaşi în sfera teoretică şi în cea practică. Chiar şi aici, omul nu trăieşte într-o lume de fapte brute sau conform nevoilor şi dorinţelor lui imediate. El trăieşte mai curând în mijlocul unor emoţii imaginare, în speranţe şi temeri, în iluzii şi deziluzii, în fanteziile şi visurile sale. „Ceea ce îl tulbură şi îl nelinişteşte pe om”, spunea Epictet, „nu sunt lucrurile, ci opiniile şi închipuirile despre lucruri.”
Din punctul de vedere la care am ajuns, trebuie să corectăm şi să lărgim definiţia clasică a omului. În pofida tuturor eforturilor iraţionalismului modern, această definiţie a omului ca un animal rationale nu şi-a pierdut forţa. Raţionalitatea este, într-adevăr, o trăsătură inerentă tuturor activităţilor umane. Mitologia însăşi nu este o masă brută de superstiţii sau deziluzii vulgare. Ea nu este pur şi simplu haotică, întrucât posedă o formă sistematică sau conceptuală.2 Dar, pe de altă parte, ar fi imposibil de caracterizat structura mitului ca fiind raţională. Limbajul a fost identificat adeseori cu raţiunea sau cu adevăratul izvor al raţiunii. Dar este uşor de văzut că această definiţie nu reuşeşte să acopere întregul domeniu. Ea este o pars pro toto; ea ne oferă o parte pentru întreg. Pentru că alături de limbajul conceptual există un limbaj emoţional; alături de limbajul logic sau ştiinţific există un limbaj al imaginaţiei poetice. La origine limbajul nu exprimă gânduri sau idei, ci sentimente şi emoţii. Şi chiar o religie „în limitele raţiunii pure”, cum a fost concepută şi elaborată de către Kant, nu este mai mult decât o simplă abstracţie. Ea exprimă doar forma ideală, umbra a ceea ce este o viaţă religioasă veritabilă şi concretă. Marii gânditori care au definit omul ca un animal rationale nu au fost empirişti şi nici nu au intenţionat vreodată să dea o explicaţie empirică a naturii umane. Prin această definiţie ei exprimau mai curând un imperativ moral fundamental. Raţiunea este un termen foarte nepotrivit pentru a înţelege formele vieţii culturale a omului în toată bogăţia şi varietatea lor. Dar toate aceste forme sunt forme simbolice. De aceea, în locul definirii omului ca animal rationale, ar trebui să-l definim ca animal symbolicum. Prin aceasta putem desemna diferenţa lui specifică şi putem înţelege noua cale deschisă omului – calea spre civilizaţie.
 
Note
1 Vezi Johannes von Uexküll, Theoretische Biologie (ed. a 2-a, Berlin, 1938); Umwelt und Innenwelt der Tiere (1909; ed. a 2-a, Berlin, 1921).
2 Vezi Cassirer, Die Begriffsform im mythischen Denken (Leipzig, 1921).
 
Traducere de
Constantin COŞMAN
 
 
* Ernst Cassirer (1874-1945), unul dintre cei mai mari filozofi ai secolului al XX-lea. Reprezentant al Şcolii neokantiene de la Marburg. Contribuţii importante în semiotică, filozofia culturii (Filozofia formelor simbolice, Eseu despre om ş.a.).


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog