Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

„Variantele” unor cuvinte în deserviciul... nostru

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Era în dimineaţa zilei de 6 decembrie (2004). Acele ceasornicului se apropiau de ora 8, când – la încheierea radiomatinalului – spicheriţa ne-a informat că la Rezina sunt bine dezvoltate „carátele” (cu accent pe al doilea a). Tot atunci domnia sa a oferit cuvântul corespondentei rezinene Aculina Popa, care a repetat în câteva rânduri „caráte” şi chiar „carátele”, inclusiv după ce primul ei intervievat pronunţase „karatéul” (cu accent pe e). Desigur, şi tinerii sportivi care au urmat la microfon au folosit în destăinuirile lor „caráte” şi „carátele”.
Problema acestor „caráte” este prin ea însăşi delicată şi complicată. În primul rând, pentru că şi spicheriţa chişinăuiană, şi corespondenta din teritoriu sunt... femei, nimerite în situaţia de a vorbi despre un sport practicat, în temei, de bărbaţi.
În rândul al doilea, pentru că, accentuând după cum am arătat denumirea metodei japoneze de luptă care foloseşte în atac sau apărare mişcări rapide şi violente, fără a apela la vreo armă, ele ne-au făcut pe noi, ascultătorii, să ne gândim la substantivul carát, pl. caráte, care înseamnă cu totul altceva decât cunoscuta probă sportivă, fiind un „indice pentru conţinutul relativ în aur al aliajelor acestuia, egal cu a 24-a parte din masa totală” şi o „unitate de măsură a greutăţii pietrelor preţioase, egală cu 4,2 grame”.
Denumirea probei sportive, despre care se vorbea în acel moment la radio, este karaté (cu accent pe e), la forma hotărâtă putem folosi cuvântul rostit – tot atunci – de antrenorul rezinean, karatéul, păstrând accentul la locul lui cuvenit în mod tradiţional, fără să confundăm karatéul cu carátele.
Până aici totul se pare clar şi întemeiat. Or, după descifrarea termenului sportiv cu pricina, autorii Dicţionarului explicativ al limbii române notează, în paranteze, că denumirea în cauză se pronunţă şi „karáte” (pag. 553). De altfel, şi după descifrarea substantivului neutru carát, caráte domniile lor ne propun o „variantă”: „carátă” (pag. 137).
Prea bine, lucrătorii radioului pretins naţional au comis o gafă care nu le face deloc cinste, dar pentru care nu avem dreptul deplin de a le bate obrazul, pentru că însuşi DEX-ul le „permite” s-o comită.
Ajunşi în acest punct al eseului nostru, suntem nevoiţi să revenim la verbul a despera, format din prepoziţia de- şi verbul (a) spera, aceste verbe – a spera şi a despera (anume a despera) – fiind antonime.
Este adevărat că autorii aceleiaşi surse lexicografice de prestigiu numesc, în paranteze, şi „varianta” „(a) dispera” cu toate consecinţele acesteia – substantivul „disperare” şi adjectivul „disperat, -ă”.
Aici ar fi de discutat: de ce adjectivul desperant, explicat prin „care provoacă desperare; dezasperant”, nu e prezentat – şi el – cu vreo „variantă” ca „disperant”, iar substantivul „învechit” desperaţie este considerat sinonim cu desperare, nu şi cu vreo „variantă” „disperare”?
Noi personal credem că autorii DEX-ului s-au pomenit, aici, într-un impas, forme ca „disperant” întrecând orice măsură în vederea îndepărtării ei de forma iniţială corectă (a) despera.
Totuşi problema care ne preocupă în eseul de faţă se referă în principiu la noi, cititorii şi utilizatorii dicţionarului: de ce şi în cazul karatéului, şi în acela al desperării noi întrebuinţăm aproape întotdeauna şi în unanimitate numai aşa-zisele „variante”? E la mijloc puterea obişnuinţei şi, în funcţie de aceasta, puterea lenei intelectuale care nu ne „ajută” să utilizăm întotdeauna şi cu toţii formele corecte, neîndoielnice, unanim recomandabile?
Chiar la o simplă foiletare a prestigioasei surse lexicografice la care ne-am referit aici constatăm o sumedenie de „variante”, începând cu pluralul abajururi, care poate fi şi „abajure” (pag. 1), continuând abreviaţie, care nu poate fără „varianta” „abreviaţiune” (Ibidem), cu absidial, care e întovărăşit de „varianta” „absidal”, apoi aflăm că substantivul acaţ are „varianta” „acaţiu” (pag. 5) ş.a.m.d.
Probabil, e greu să ne pronunţăm în cazuri ca acela al adverbului acana, şi autorii Dicţionarului ne „trimit” la hacana, sau în acela al substantivului acant, autorii fiind nevoiţi să ne îndemne a vedea ce înseamnă acantă (pag. 4), la fel cum nu e simplu să determinăm cu precizie locul accentului în cuvinte provenite din alte limbi, ca acatíst şi acátist (pag. 5). Este democratic să acceptăm şi adverbul aci, şi forma aici (pag. 7), după cum e normal să existe şi alte „variante” de această natură. Dar când ajungem la substantivul acoperământ, urmat de „varianta” „acoperemânt” (pag. 8) şi, mai ales, la actor şi la „varianta” lui „învechită” „aftor” (pag. 10), ca şi la adaos cu „varianta” „adaus” (pag. 11), ne vedem ca şi obligaţi să credem că atare „variante” sunt consemnate numai şi numai în scopul de a încuraja comiterea de greşeli în vorbirea şi, îndeosebi, în scrierea unei mari părţi a populaţiei noastre.
Ni se poate reproşa că dicţionarul explicativnu este şi ortografic. E adevărat că Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române recomandă numai formele acatíst (pag. 3), acoperământ (pag. 5), actor (pag. 6), adaos (pag. 7) etc. şi s-ar părea că problema este ca şi rezolvată.
Dar nu e, cât timp marea majoritate a vorbitorilor şi scriitorilor limbii noastre se folosesc de DEX şi la orice abatere de la norma literară dau vina pe el: chipurile, dicţionarul recomandă sau admite „variante”. Aceasta pe de o parte.
Pe de altă parte, nu ştim cum anume şi de ce se întâmplă că prea des întâlnim în presă şi în scrierea studenţilor, elevilor, profesorilor, nemaivorbind de aceea a altor categorii de intelectuali, mai cu seamă „variantele” indicate în DEX, ci nu formele corecte şi unanim recomandabile şi în paginile lui, şi în dicţionarul normativ. Am numi aici, în calitate de exemple probante, verbul „(a) adimeni”, pomenit în DEX la pag. 13 (corect: a ademeni), adverbul „adineaori” (pag. 13; corect: adineauri), substantivul şi adjectivul „bicisnic”, înregistrat ca „variantă” în DEX la pag. 93 (corect: becisnic), substantivul „dicoct” („variantă”, drept că „regională”, consemnată la pag. 267; corect: decoct), substantivul „delicvent” („variantă” fixată la pag. 274; corect: delincvent), verbul „(a) descălica” (pomenit la pag. 283; corect: (a) descăleca)...
Întrerupem aici mulţimea de „variante” enumerate de autorii / alcătuitorii Dicţionarului explicativ al limbii române cu o conştiinciozitate exemplară, care până la urmă face un mare deserviciu majorităţii. Vina de ceea ce se întâmplă până la urmă este a oamenilor care nu operează distincţia cuvenită între formele corecte, recomandabile sau acceptabile, ale cuvintelor şi „variantele” lor. Am zice că „variantele” nu constituie ceea ce numim „normă”, dar şi Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române recomandă, bunăoară, (a) despera / dispera şi desperare / disperare (pag. 173) sau parimie şi paremie (pag. 439). Or, în atare cazuri – e drept, foarte puţine – cuvântul decisiv, altfel zis – opţiunea definitivă pentru o formă sau alta a cuvântului, ne aparţine în întregime.
Cum procedăm în fiecare caz aparte dintre cele evidenţiate în acest articol, e dreptul nostru, al fiecăruia, de a alege. Dar alegerea noastră ar trebui făcută astfel, ca să rostim şi să scriem formele general recomandabile şi unanim acceptabile, nu „variantele” care fac de serviciu şi deserviciu în Dicţionarul explicativ şi chiar în cel ortografic, ortoepic şi morfologic, iar sub influenţa acestora – şi în multe alte dicţionare bune în fond, ai căror autori nu se încumetă să se „abată” de la buchia lor prestigioasă, consecinţa fiind împestriţarea vorbirii / scrierii noastre cu forme gramaticale din eşalonul al doilea al măreţei noastre limbi române.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog