Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

Să apelăm mai des la dicţionarul explicativ (II)

Ion MELNICIUC

Alte articole de
Ion MELNICIUC
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Precis sigur
 
Involuntar, adeseori aud dialoguri de felul:
– Eşti precis că autobuzul încă n-a plecat?
– Sunt precis!
Ambii vorbitori s-au exprimat greşit, dar s-au înţeles înde ei. Aceasta pentru că greşeala cu pricina e atât de frecventă în uzul nostru cotidian, încât ni se pare că e absolut normal să ne exprimăm anume aşa.
Să vedem cum tălmăceşte cuvântul precis DEX-ul: „care este limpede, lămurit, clar”.
– Asta vroiau să spună cei care au dialogat? Evident că nu. Ambii conlocutori intenţionau să comunice celuilalt că este sigur de cele afirmate.
Precis poate fi un aparat de măsurat: cântarul e precis, adică arată corect greutatea corpului, obiectului cântărit.
Aşadar, reţineţi: omul e sigur de cele ce spune, iar cântarul e precis în verificarea greutăţii.
 
 
Fierbător sau plonjor?
 
Este ridicol să te foloseşti de un obiect, fără a şti cum se numeşte.
Mi s-a întâmplat să cer în magazin un plonjor şi să fiu refuzat.
– N-avem, mi-a răspuns scurt vânzătoarea.
– Cum n-aveţi, dacă îl văd expus pe poliţă? insist eu.
– Care-i? întreabă doamna.
– Uite-l, doamnă, îi arăt eu cu mâna.
– Cum i-aţi spus?! încearcă să precizeze dânsa.
– Plonjor.
– Plonjon?
– Plonjor, termoplonjor.
– Eu ştiam că-i kipiatilnik, îi mai zic şi fierbător…
– Orice obiect trebuie numit cu numele său, doamnă. Una e plonjorul – „aparat electric portativ pentru fierberea unei cantităţi mici de apă (pentru un ceai, o cafea)”, şi alta e plonjonul – „salt practicat în fotbal sau handbal de către portar pentru a prinde mingea”. Iar fierbătorul e folosit în tehnică şi denumeşte „un aparat care serveşte la fierberea unor lichide”.
Aşadar, nu uitaţi: orice obiect trebuie numit cu numele său, şi nu cu unul străin.
 
 
„Barfă!”
 
Ori de câte ori urmăresc la radio sau la televiziune unele competiţii sportive sau concursuri literar-artistice la care participă în special tineretul, mă supără până la refuz un cuvânt preferat în mod excesiv de moderatorii emisiunilor. Aceştia le doresc participanţilor „baftă!”. Ştiam cuvântul, dar am consultat totuşi dicţionarul ca să-mi pot explica mie însumi de ce mă şochează acest cuvânt. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat:
Baftă (argotic şi familiar). Noroc, şansă (din ţigănescul baht. Cf. tc. baht).
Adică e un cuvânt împrumutat care a rămas la periferia limbii literare şi este preferabil în situaţiile recomandate de dicţionar. De ce atunci îl preferă intelectualii noştri în detrimentul frumoaselor şi binecunoscutelor cuvinte: noroc, succes?
 
 
La staţionar?
 
În limbajul studenţesc e foarte frecventă exprimarea „sunt student la staţionar”. Vorbitorii cu pricina nu cunosc sensul termenului staţionar, şi anume: „care stagnează, care nu variază câtva timp, constant”. Corect e să spunem student la zi sau cu frecvenţă, care e altceva decât învăţământul fără frecvenţă sau chiar seral. Iar în ultimul timp şi la distanţă. Greşeala, uşor de observat, e foarte gravă, căci sensurile cuvintelor confundabile (staţionar şi la zi) sunt net distincte.
E bine să ştim că staţionar denumeşte, în accepţie medicală, un „dispensar pentru îngrijirea bolnavilor”. Dicţionarele atestă şi alte semnificaţii, mai puţin frecvente la noi.
Aşadar, în instituţiile de învăţământ superior sunt două forme de învăţământ: la zi (cu frecvenţă) şi fără frecvenţă.
 
 
Locatar – locuitor
 
Dacă nu suntem atenţi la felul cum le utilizăm, paronimele oricând ne pot juca festa. Cauza este cea cunoscută: ele sunt apropiate fonetic şi de aceea deseori le confundăm. În special când nu cântărim îndeajuns cuvântul sau nu cunoaştem sensurile cuvintelor apropiate ca fonetism, cum ar fi: a adapta – a adopta, federal – federativ, locuitor – locatar.
Asupra ultimelor aş vrea să vă atrag în mod special atenţia. Dacă locuitor e cunoscut de toată lumea, apoi locatar – de mai puţini vorbitori, de unde şi confuzia lor. Cineva spunea la radio că a fost într-o ţară unde sunt numai 500 de mii de locatari. Concluzia am făcut-o pe loc: dânsul nu cunoaşte semnificaţia acestui cuvânt şi l-a confundat cu locuitori. DEX-ul clarifică situaţia: locatar e „persoana care locuieşte stabil, permanent într-un imobil; chiriaş”. Aceeaşi persoană poate fi numită locuitor (în raport cu oraşul) şi locatar (în raport cu imobilul, casa în care locuieşte). Spunem, de exemplu, locuitorii oraşului Chişinău, dar locatarii blocului nr. 11 din str. Florilor.
 
 
A dovedi sau a reuşi?
 
Ori de câte ori mai aud greşeli de vorbire, care au fost semnalate şi condamnate în repetate rânduri, mă tot întreb: ce mai trebuie să facem ca să scăpăm de ele? Răspunsul, mi se pare, e univoc: să-i atenţionăm pe vorbitorii în cauză pe toate căile şi cu orice ocazie, până vor conştientiza că trebuie, în cele din urmă, să se dezică de prostul obicei de a vorbi cu greşeli. Spunem astea, ca să nu ni se reproşeze că prea mult vorbim despre aceeaşi greşeală. Trebuie să recunoaştem cu toţii că foarte mulţi vorbitori de la noi substituie verbul a reuşi prin a dovedi în virtutea unei practici vicioase. Pentru a evita această confuzie semantică, e necesar să cunoaştem elementar sensurile lor distincte: a dovedi înseamnă „a demonstra cu probe, argumente un adevăr, o realitate”; pe când a reuşi are sensul de „a ajunge la un rezultat dorit; a izbuti, a izbândi”.
Spunem, de exemplu, Am reuşit să ajung la timp acasă, şi nu Am dovedit să ajung; sau: N-am reuşit să termin de citit romanul.
Pentru a reuşi să scăpaţi de această greşeală, consultaţi dicţionarul.
 
 
E bine să fii autoritar?
 
De obicei, autoritar apare pe lângă substantivele şef, director, conducător.
Cine zice că X este un şef autoritar, o face din cele mai bune intenţii – doreşte să-i facă şefului un compliment, chipurile, „e omul stimat, agreat de subalterni”, adică se bucură de autoritate. Dar intenţiile nu i-au reuşit, pentru că autoritar înseamnă „persoană care îşi impune autoritatea în mod voit, adică se cere stimat, respectat, lăudat”. Distinsul lingvist Valentin Mândâcanu persiflează utilizarea incorectă a acestui cuvânt în felul următor: „Directorul nostru este autoritar, dar fără autoritate”.
Concluzia se cere de la sine: autoritar denotă o semnificaţie negativă; director autoritar înseamnă unul care nu se bucură de autoritate, nu este agreat, dar şi-o impune el însuşi.
Corect e să spunem om (director, şef) cu autoritate.
 
 
„Poporul capitalei”?!
 
Se pare că oricine ştie ce înseamnă popor – „totalitatea locuitorilor unei ţări, populaţia unei ţări; cetăţenii unui stat; naţiune, neam”. Acestea sunt sensurile uzuale ale cuvântului, sensuri cunoscute, acceptate şi folosite de toţi vorbitorii în mod curent. Dar DEX-ul atestă şi sensurile învechite ale cuvântului, ieşite din uz, ceea ce ne face să credem că sunt necunoscute majorităţii vorbitorilor. E vorba de semnificaţiile arhaice ale substantivului popor : „populaţia unei cetăţi, a unui oraş, a unui sat (ori a unei părţi dintr-un sat) sau a unei unităţi teritoriale formate din mai multe sate”.
Oricât de straniu ar părea, dar unui ziarist i-a căzut pe plac anume sensul învechit al cuvântului în cauză şi ne informează: „Ieri dimineaţă tot poporul se grăbea la serviciu. La orele de vârf poporul aştepta în staţii. Pentru tot poporul capitalei, care numără circa 800.000 de oameni, 80 de autobuze şi 200 de troleibuze înseamnă prea puţin. Poporul dă câte 1 leu şi se ticseşte în microbuz, numai să ajungă în centru”.
Aşadar, dacă e să credem ziaristului, tot poporul capitalei se grăbeşte dimineaţa la serviciu. E incredibilă această afirmaţie, căci în capitală mai sunt şi oameni bătrâni, bolnavi, micuţi care, fireşte, mai stau şi pe acasă.
Dar mai şochează ceva: de ce poporul capitalei, şi nu locuitorii, orăşenii, populaţia?
Ziaristul a comis, din grabă, două greşeli: una de logică şi alta de exprimare.
Concluzia: să nu ne pripim în alegerea cuvântului potrivit.
 
 
Numărul de înmatriculare a maşinii
 
În lucrarea lui Valentin Guţu, intitulată Dicţionar al greşelilor de limbă, apărută acum cinci ani la Editura Arc, sunt analizate nouă greşeli de exprimare privind substantivul număr. În treacăt fie spus, extensiunea conţinutului semantic al acestui cuvânt nu cunoaşte limită. Cineva a constatat că vorbitorii îşi permit nepermisul în „universalizarea” lui semantică.
În cele ce urmează ne vom referi doar la domeniul circulaţiei rutiere. Chiar zilele trecute cineva îmi spunea că poliţia i-a luat numerele de la maşină.
Eu, fireşte, m-am făcut că nu-l înţeleg şi l-am întrebat curios:
– Cum adică, ţi-au luat numerele? Care numere? Cum poate poliţistul să ia nişte numere imprimate pe o placă metalică?
– Păi, despre asta e vorba. Mi-a demontat placa cu numerele maşinii.
– Acum am înţeles. Te-a deposedat de numărul de înmatriculare al automobilului dumitale.
– Dar eu cum am spus? Nu tot aşa?
– Nu chiar, precizez eu. Dumneata ai spus numerele maşinii. Astfel am putea spune doar despre numărul unei maşini (automobil) sportive care, într-adevăr, e numerotat, convenţional, pentru a o deosebi de celelalte maşini participante la o competiţie sportivă.
Pentru cazul nostru termenul adecvat e numărul de înmatriculare.
 
 
Ore de lucru sau program?
 
Deloc uşor să alegi, vorba poetului, „cuvântul ce exprimă adevărul” în situaţia în care pentru aceeaşi noţiune avem două-trei sau chiar mai multe cuvinte. Pentru durata de timp cuprinsă între momentul de deschidere şi cel de închidere a unui magazin, să zicem, dispunem de mai mulţi termeni: ore de lucru, program de lucru, regim de lucru, lucrăm de la… până la, magazinul e deschis de la ora… până la ora… etc. S-ar părea că problema e doar în preferinţa unui sau altui termen. Aceasta în aparenţă. Dacă însă analizăm conţinutul semantic al expresiilor enumerate, ne convingem, fără prea multe eforturi, că ele totuşi diferă ca nuanţe semantice.
Ore de lucru nu denumeşte cu precizie durata de timp între începutul şi sfârşitul activităţii unei organizaţii, instituţii, deoarece ele includ şi orele de prânz (pauza).
Regim de lucru înseamnă „mod de lucru al unui aparat, al unei instituţii, organizaţii”. Am putea spune Magazinul lucrează în regim nonstop.
Program de lucru ni se pare cel mai reuşit termen pentru noţiunea în discuţie. Şi iată de ce: program înseamnă „un plan de activitate repartizată pe etape” (în cazul nostru: începutul, sfârşitul şi pauza de prânz). Alta e vorba că program include şi ideea de activitate, ceea ce înseamnă că, dacă am spus program, nu mai e nevoie să precizăm: de lucru, adică e oarecum pleonastic. De aceea vă recomandăm un stil telegrafic.
Program: 8-20; oră de prânz: 12-13. Celelalte formulări (magazinul e deschis între orele…) nu sunt econome şi deci nerecomandabile.
 
 
Birou, dar si barou
 
În ultimul timp în municipiul Chişinău a apărut o firmă nouă: barou de avocaţi. Necunoscând acest termen (barou), mulţi se întreabă dacă e sinonim cu birou. Fireşte, nu. Pe peretele unei clădiri din str. Bănulescu-Bodoni am observat două firme alăturate: Barou de avocaţi şi Birou de avocaţi.
Recunosc: nu cunoşteam termenul barou şi m-am grăbit să-i întreb pe specialiştii în domeniu. Mi s-a răspuns că e vorba de o asociaţie de avocaţi. Am consultat şi dicţionarele. DEX-ul dă următoarea explicaţie: „corp al avocaţilor, organizat (în trecut) pe lângă un tribunal sau o curte de apel”. Adică barou reflectă o realitate din trecut. E un istorism readus în realitatea noastră. Dicţionarul de neologisme nu mai foloseşte remarca „în trecut” şi defineşte noţiunea dată astfel: „(în unele ţări) organizaţie profesională a avocaţilor dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială”. Prin urmare, baroul nu poate fi confundat cu biroul de avocaţi, care înseamnă „organizaţie de avocaţi care acordă asistenţă juridică populaţiei”.
Aşadar, barou şi birou sunt termeni juridici, apropiaţi ca structură sonoră, dar cu semnificaţii diferite. Atare cuvinte se numesc paronime.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog