Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CO-LABORATOR

Gabriel García Márquez: lectura lumii latente

Victoria BARAGA

Alte articole de
Victoria BARAGA
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Gabriel García Márquez s-a afirmat în literatura universală prin romanul Un veac de singurătate. Însă pentru cititorul contemporan prezintă interes şi alte lucrări ale scriitorului columbian.
În întreaga sa creaţie palpită, dincolo de tehnicile narative, un puternic nerv individualizant. Nu face excepţie nici romanul Despre iubire şi alţi demoni (Del amor y otros demonios, 1994). Ca şi în celelalte lucrări ale sale, motivul letal este esenţial pentru perspectiva epică, iar iubirea este axa diegezei. Originalitatea acestui roman constă însă în tendinţa de a pune semnul egalităţii între ficţiune şi potenţialitatea (actualizată sau nu) a realităţii. Romancierul nu mai porneşte de la un fapt istoric sau biografic pe care să-l dezvolte ulterior, ca în cazul romanelor Toamna patriarhului şi Generalul în labirintul său, ci de la asocierea a două motive. Pe de o parte – legenda pe care i-o povestise bunica sa, despre o marchiză ce moare la vârsta de doisprezece ani, iar pe de altă parte – imaginea unor oseminte într-un cimitir, printre care şi cele ale unei fetiţe cu numele Sierva Maria de Todos los Angeles. Graţie spiritului auctorial inventiv, îmbinarea acestor stranii informaţii, parţiale doar în aparenţă – anonimatul legendei şi numele de pe mormântul necunoscut – actualizează o realitate virtuală. Astfel, romanul Despre iubire şi alţi demoni constituie o decodificare a lumii şi o extindere a conceptului de istorie dincolo de lumea obiectuală.
Fiecare episod al naraţiunii dezvăluie realităţile unui trecut virtual, precum şi o axiologie a realităţii. În roman se profilează ideea existenţei a două sisteme ce stau la baza conexiunii lumii. Unul e valoric, dar nu are suficiente energii pentru a se manifesta; celălalt e evenimenţial, însă îi lipseşte indicatorul axiologic. În cadrul acestor sisteme se operează cu dimensiuni şi categorii diferite. Una dintre sursele dramei umane constă în dorinţa de a supune sistemul valoric sistemului evenimenţial şi de a-i conferi faptului istoric valoare. În realitate, factorul ce interferează aceste două sisteme este sacrificiul. El este bivalent, căci se proiectează conform celor două mecanisme dimensionale. În sistemul valoric sacrificiul este conceput ca act de sfinţenie, în cel evenimenţial – ca act victimizant.
Fabula relevă soarta vitregă a Sclavei Maria – fiica unui marchiz, abandonată din cauza pizmei nemărginite a mamei sale, fiică tutelată de sclavii negri ce lucrau la bucătărie – care este strivită de duritatea timpului în care trăia. În roman este reprezentat universul în care se înscrie existenţa acestei copile: societatea sclavagistă a secolului al XVIII-lea din Indiile Americii de Sud, colonii în care puterea este împărţită între elita spaniolă şi cea religioasă; şi spaţiul ne-iubirii. Timpul diegezei cuprinde aproape jumătate de an. Naraţiunea însăşi începe şi sfârşeşte, respectiv, cu datele care delimitează această perioadă: şapte decembrie şi douăzeci şi nouă mai. Ambele au o dublă semnificaţie în viaţa Sclavei Maria şi sunt oarecum inversate valoric una în raport cu cealaltă. Şapte decembrie e ziua în care împlineşte doisprezece ani de copilărie neprihănită, fiind, concomitent, ziua fatală în care i se provoacă moartea lentă: tocmai atunci fusese muşcată de un câine turbat. Douăzeci şi nouă mai e ziua morţii sale, dar este şi ziua eliberării de lumea odioasă ce o înconjoară.
Deşi nu avea nici cel mai mic simptom al turbării, după cum stabilise iniţial medicul Abrenuncio şi după cum a confirmat ulterior şi medicul viceregelui, Sclava Maria a fost declarată îndrăcită, acesta fiind un prilej potrivit pentru ca episcopul să-şi impună puterea în faţa celui ce mai purta titlul de marchiz. Acest fals a fost susţinut şi acceptat în unanimitate: era masca după care se putea ascunde monstruozitatea colectivităţii însetate de jertfe şi de moarte.
Complicitatea este singura relaţie care-i leagă pe oamenii acestei lumi romaneşti. Indiferent de forma comportamentală – voit sau din indiferenţă, abuzând de putere sau din umilinţă – toţi au condamnat-o la moarte pe Sclava Maria.
Setea de sacrificii este cauzată de excesul de fals şi artificiu al unei lumi ce nu mai poate trăi prin sine şi care suferă din cauza înstrăinării de sacru. Sclavei Maria i-a fost hăzărit să răscumpere păcatele lumii care a născut-o. Ea a fost mielul sacrificat pe altar.
Tenul livid, ochii de un albastru stins, părul lung şi lucitor îi dădeau aerul unei făpturi aproape imateriale. Acest chip diafan era reflecţia unei fiinţe ce „nu era din lumea aceasta”, dar care avea „har”. Trăind între sclavii negri, învaţă să danseze înainte de a vorbi, învaţă trei limbi africane, cântă cu voce de păsări şi animale „încât le deconcertează pe ele însele”. Şi tocmai această deschidere spre limbajele naturale, ce constituie o mărturie a uniunii sale cu lumea pură, depăşind calitativ alfabetismul limbajelor lineare ale civilizaţiei, a servit drept motiv pentru a o considera posedată şi a o supune exorcismului. Fără a şti de Dumnezeu, Sclava Maria trăieşte conform legilor divine.
Cayetano Delaura, exorcistul ei, şi-a dat seama totuşi, graţie iubirii ce i-a învăluit sufletul, că „uneori atribuim demonului unele lucruri ce nu le înţelegem, fără a ne gândi că pot fi lucruri ale lui Dumnezeu pe care nu le înţelegem” şi că de fapt „ceea ce pare a fi demonic nu sunt decât obiceiurile negrilor, pe care fata le-a învăţat fiind abandonată de părinţi”. De aceea Delaura recomandă călugăriţei Jofeza Miranda – femeie ipocrită şi cu o mentalitate îngustă – să-l citească pe Sfântul Augustin, care spune că „nimic nu este, câteodată, mai util decât o îndoială”. Pe lângă aceasta, el conştientizează nişte afinităţi, delimitează binele de rău într-o lume transmaterială, fără a absolutiza valoarea lumii manifeste, mai ales când e vorba de fiinţele umane, căci le oferă şansa răscumpărării şi mântuirii, adică este un adevărat preot. De aceea el afirmă: „Lupta noastră nu este împotriva ei, ci contra demonilor ce o posedă”.
Existenţa Sclavei Maria dezminte clişeul înrădăcinat că tot ce-i religios e sacru, iar tot ce-i laic e profan. Ba mai mult: realitatea romanescă ne relevă că lucrurile pot fi chiar inverse: descoperi suflete păcătoase sub haina unor ranguri şi titluri religioase, pe când ceea ce-i considerat diabolic poate ascunde o creatură sfântă.
Deşi concepută printr-un act de perversiune, Sclava Maria revelează iubirea. Ea e asemenea luminii ce se naşte din întuneric. Nu a cunoscut afecţiunea părintească. Bernarda Cabrera, mama ei, o neagă ostentativ, iar Don Ignacio de Alfaro y Dueńas, ulterior marchizul Casalduero şi seńior del Darien, tatăl ei, o neagă în mod tacit, căci pentru ambii această fiinţă nevinovată reprezintă o mărturie a golului lor spiritual.
În lumina sufletului Sclavei Maria se oglindea adevărata faţă a celorlalţi. Pentru aceasta a fost urâtă de majoritatea oamenilor: e prea greu să-ţi recunoşti păcatele şi atunci îl culpabilizezi pe cel ce ţi-a relevat adevărul impunându-i penitenţa ce ţi se cuvine. Dar, în pofida anturajului, copila, în aparenţă neajutorată, a avut titanica forţă de a converti ne-iubirea în iubire.
În celula întunecoasă şi rece a mănăstirii unde libertatea materială a fost restrânsă mai mult ca niciodată, când moartea şi-a anunţat sosirea în premoniţiile clarviziunii, Sclava Maria cunoaşte fiorii iubirii. Încununate de sonetele amoroase ale lui Garcilaso, inimile celor doi îndrăgostiţi bat în acelaşi ritm. Ei trăiesc extazul descoperirii sacralităţii iubirii – fapt ce îl face pe Delaura să declare că întotdeauna a crezut că Sfântul Duh apreciază mai mult iubirea decât credinţa –, dar şi agonia din preajma morţii Sclavei Maria, potenţată de acel vis fatal pe care-l văzuseră fiecare dintre cei doi.
Din cauza vizitelor ilegale pe care i le făcea Sclavei Maria, Delaura este învinuit de erezie şi e condamnat, datorită unei clemenţe speciale, ca infirm într-un spital. Iar Sclava Maria, neînţelegând de ce iubitul său n-a mai venit şi neputându-i transmite flacăra arzătoare a iubirii, se topeşte mistuită. Astfel, când gardiana a intrat pentru a o pregăti de cea de-a şasea şedinţă de exorcism, a găsit-o moartă.
Dincolo de transparenţa fabulei, al cărei final letal fusese anunţat de la începutul romanului, se impune reverberaţia poetică în întregul spaţiu romanesc. Naraţiunea se realizează prin prisma unei trăiri în care se întâlnesc iubirea şi durerea şi transmite cititorului sentimentul regretului că, din cauza rigidităţii oamenilor, lumina valorii nu este percepută.
Romanul este scris în cheia versurilor renascentiste ale lui Garcilaso de la Vega:
por vos nací, por vos tengo la vida,
por vos he de morir y por vos muero.
Înscriindu-se în ansamblul tipologic al creaţiei garciamarqueziene, romanul Despre iubire şi alţi demoni se impune ca fiind lucrarea lui cea mai emotivă.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog