Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECENZII

Cu creionul în mână...

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Alcătuită din tablete la prima vedere simple, în care autorul explică pe scurt sensul, ortografierea, alteori – şi efectul unor cuvinte ori expresii româneşti, cartea Limba noastră-i o comoară îl recomandă pe I. Al. Barbu din Braşov ca pe un cultivator asiduu, pe alocuri – subtil, al limbii române. Apărută la Editura Orientul Latin în 2004, ea trebuie citită de cele mai diferite categorii de cetăţeni. Autorul nu constată numai o seamă de greşeli de sens, de ortografiere, de potrivire sau de nepotrivire a cuvintelor în diferite contexte, dar meditează şi asupra mecanismului naşterii acestora, face incursiuni pertinente în istoria cuvântului / expresiei (origine, evoluţie, arie de răspândire), propune soluţii concrete, bine argumentate, unele – ingenios formulate, deci lesne memorabile – de evitare a greşelilor luate în dezbatere. Cartea se lasă parcursă cu uşurinţă, graţie stilului de conversaţie liberă cu destinatarul ei, ironiei şi umorului care nu-l părăsesc pe autor nici în situaţiile complicate, când – pentru a apăra un adevăr – se pomeneşte nevoit să riposteze drastic academicianului Alexandru Graur sau – mai des – autorilor de dicţionare explicative, inclusiv celor ai Dicţionarului explicativ al limbii române, în cazul în care şi aceştia confundă „geanta” cu... „janta”.
Deşi nu toate microeseurile dlui I. Al. Barbu sunt la fel de consistente sub aspect lingvistic, ca material de gândire pentru doritorii de a se iniţia temeinic în etimologia, ortografia sau ortoepia cuvintelor şi expresiilor abordate, în carte nu sunt pagini care n-ar prezenta interes ori care nu s-ar preta unor cugetări aprofundate asupra subiectelor luate în discuţie. Parţial reluate, ideile şi exemplele (în Regimul lui «care» şi în Un simplu «pe», de pildă) nu fac decât să ne întărească certitudinea competenţei autorului în problemele atinse. Subiectele care nu atestă vreo noutate (Şi totuşi, profesór, Dublarea unor sunete / litere în limba română, Scrierea unor cuvinte separat şi împreună, A servi şi a deservi ş.a.) sunt desfăşurate cu o alerteţe cuceritoare şi denotă o atitudine auctorială întemeiată pe opinii personale, deosebite de cele formulate anterior de alţi lingvişti, inclusiv de somităţi. Nimic nou sau complicat în microeseul În acord şi-n dezacord, de exemplu, dar textul acestuia se lasă citit cu atenţie, stilul oral / colocvial şi replica dată academicianului Graur, concluzia căutată – şi găsită! – angajându-ne firesc în elaborarea ei, propoziţia de încheiere având un uşor aer de maximă, exprimând siguranţă, dar şi o anumită violenţă a modului în care e formulată, conlucrează la naşterea unei tablete meritorii.
La fel se întâmplă în Stricătorii de limbă, Regimul lui «care», Întâi şi întâia, «Or» şi «ori» – conjuncţii diferite, «Din» şi «dintre» şi în alte microeseuri pe care ar fi păcat să nu le citim, chiar dacă am mai lecturat – şi poate nu o singură dată, nu la un singur autor – texte bazate pe discutarea problemelor abordate – acum – de I. Al. Barbu.
Partea cea mai interesantă şi mai bogată în material lingvistic rar pus în discuţie de către cultivatorii limbii române o constituie tabletele O inconsecvenţă: convoacă, dar... revocă, Accent liber, dar nu după placul fiecăruia!, Proces-verbal, dar de ce îl scriem?, A selecta şi a selecţiona, dar mai întâi a alege, A rămâne pe jantă, De la contor la tejghea, Filozofia «filosofiei», Standardizarea limbajului, Limbajul tinerilor, Familia lexicală, Antepunerea articolului hotărât «lui», Scrisul ilizibil şi altele. Aici I. Al. Barbu dovedeşte cunoştinţe temeinice şi un simţ al limbii de o fineţe admirabilă, străluceşte prin arta de a selecta exemple incitante şi probante şi de a le analiza sub unghiuri variate, unele surprinzătoare. „Deşi tehnicile moderne de comunicare prin mijloace video sunt tot mai multe şi mai perfecţionate, efect al revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, scrisul de mână rămâne, în continuare, modalitatea cea mai răspândită, mai eficientă şi mai temeinică prin care ne transmitem mesaje, cunoştinţe, informaţii, gânduri” – astfel îşi începe autorul tableta Scrisul ilizibil, axat pe problema – nu, n-am greşit; citiţi, ca să vă convingeţi o dată în plus, că scrisul de mână deja a devenit o problemă! – aşternerii pe hârtie a mesajelor noastre într-o formă caligrafică şi corectă. „Există şi astăzi în programa de învăţământ pentru clasele primare (şi cea a liceelor pedagogice) ore speciale de caligrafie”, notează I. Al. Barbu, dar... „din păcate, – observă el în continuare, – ceea ce (şi cât) se deprinde în patru ani, se pierde în următorii... Procesul (de) formării scrisului se accentuează în ciclurile superioare de învăţământ, ajungându-se la scrisul rapid, cu performanţe de viteză – un fel de stenografie sui generis. Atâta timp cât «caietul autograf» de elev sau student rămâne în folosinţă proprie, nu-i nici o problemă. Doar riscul personal de a nu-şi mai putea descifra notiţele! Consecinţele neplăcute apar însă în momentul în care manuscrisul dezordonat, inestetic şi ilizibil (acest mod de a scrie le serveşte unora drept acoperire pentru necunoaşterea regulilor de ortografie şi punctuaţie!) ajunge – sub formă de cerere, memoriu, informare, reţetă, manuscris pentru dactilografe ş.a. – sub ochii altora, obligaţi să-l descifreze. Chinul de pe lume!”
Aşa se întâmplă când elevii, studenţii şi alte categorii de oameni mai scriu – rapid, cu abrevieri, cu omisiuni de text, fără semne de punctuaţie –, dar cum e când aceştia lucrează direct la calculatoare, nu migălesc cuvintele, propoziţiile, frazele? Ce fel de cultură a limbii îşi educă ei? Aceasta e problema pusă de I. Al. Barbu aici şi reluată în „P.S. final”, tabletă şocantă prin spusele unui profesor universitar „de modă veche”: „Le-am cerut studenţilor mei să scoată caietele, sau o foaie de hârtie, şi să noteze ceea ce le voi spune, că este foarte important de ştiut”, la care un lider ad hoc s-a ridicat şi i-a spus: „Domnule profesor, nu avem cu ce scrie. Calculatoarele ne sunt acasă. Încă nu avem din acelea performante, cât o servietă diplomat!”
Atare situaţii încep să devină frecvente. Îngrijorarea e a tuturora, în primul rând a cultivatorilor limbii. O exprimă şi I. Al. Barbu: „Prea bine! A trecut vremea doinitului pe ciglău (?!). Altele sunt ritmurile, repezite, de astăzi. Dar ce te faci când e pană de curent? Nu se poate! Ba se poate, s-a întâmplat şi în inegalabila Americă, şi nu pentru câteva minute, pentru câteva ore, chiar multe. În atare situaţii, recunosc – de excepţie, murim, adică nu mai comunicăm în scris?! Nu mai facem adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri (operaţii aritmetice simple), nu mai scriem un anunţ simplu, lipit pe uşă: „Am plecat pe Lună. Căutaţi-ne după ce se repară pana de curent”. Dar cine să scrie «biletul», dacă bunicul / bunica nu-i acasă? În cazul, rarisim, când mai stau copiii şi nepoţii cu bunicii...”.
După toate – concluzia, poanta: „Ne vom uita şi limba?! Ar însemna să nu mai existăm spiritual. Doar fizic, rătăcitori prin lumea largă! Şi prin spaţiile siderale!”.
Tabletele din care am citat la urmă par să se alimenteze din domeniul fantasticului. Dar parcă nu vi s-a întâmplat şi dumneavoastră, dragi cititori, la lectura vreunui manuscris cules la calculator, să auziţi că acesta, calculatorul, ar fi de vină că trece greşit cuvintele dintr-un rând în altul, că în loc de o literă culege un semn oarecare, lipsit de orice noimă, ş.a.m.d.? În atare cazuri ne vine să strigăm să se audă pe întreg mapamondul: „Dar scrieţi de mână: îngrijit, citeţ, ordonat, corect, fără abrevieri inutile şi neapărat cu toate semnele diacritice şi de punctuaţie! Numai după aceasta calculatorul vă va da ascultare!”. Anume scrisul de mână, citeţ şi corect sub toate aspectele, este baza cultivării limbii fiecărui om la orice etapă a vieţii, îndeosebi în copilărie.
Nu e cazul să zăbovim atât de amănunţit asupra tuturor tabletelor incluse în cartea Limba noastră-i o comoară de I. Al. Barbu. Ne alinăm cu gândul că şi din cele consemnate până aici s-a înţeles că suntem în faţa unei lucrări utile.
Dar nu ne-am face onest datoria de recenzent dacă am lăsa fără atenţia cuvenită erorile datorate poate nu autorului, ci, în ultimă instanţă... cui oare?
Chiar în poezia lui Alexei Mateevici, cu care se deschide cartea, citim versul al treilea – „Salbă scumpă de odoare”. De ce această „variantă”? În toate ediţiile de prestigiu versul al treilea al primei strofe e „Un şirag de piatră rară”. Ce s-a întâmplat de a ajuns în carte un vers adăugat variantei iniţiale a poeziei, dar rebutat de autorul însuşi, care printr-un rând de puncte a restabilit versul „Un şirag de piatră rară”?
Versul al doilea din strofa a treia e „Doina dorurilor noastre”. De ce dl I. Al. Barbu scrie „Doina darurilor noastre”?
La p. 19 ne sfătuie bine, dar niţel neîngrijit: „Va trebui să includem în categoria acordurilor tolerabile şi pe cele de tipul celor semnalate aici, adică cele...” (sublinierile ne aparţin. – I.C.). Or, mai ales într-o carte de cultivare a limbii o astfel de reluare a unuia şi aceluiaşi cuvânt este inadmisibilă.
„...În context, substantivul linia trebuie să fie urmat de un numeral (de preferinţă ordinal, de vreme ce se spune, în continuarea seriei, linia a doua, a treia etc.), şi nu de un adjectiv nehotărât (una)”. Am citat din pagina 21, deoarece în carte lipseşte virgula înaintea conjuncţiei şi, care în acest context nu mai e copulativă, ci exprimă o puternică notă adversativă...
Autorul scrie „spre a atrage mai bine atenţia asupra ei” (p. 22). A cui atenţie? Înţelegem că e vorba de atenţia cititorului, dar e normal să spunem acest lucru în text: atragem atenţia cititorului asupra greşelii întâlnite des în vorbirea şi în scrierea unor persoane...
Când se ia între paranteze o propoziţie întreagă, apare la sfârşit, în nenumărate pagini, începând cu a 25-a, semnul de punctuaţie paranteză urmată de punct – ). – ca şi cum acest semn de punctuaţie s-ar folosi numai pentru o parte a propoziţiei. Or, una e să scrii: „Nu ne oprim la toate cazurile de această natură (la unul am făcut referinţă anterior)”, şi cu totul alta e să aşterni pe hârtie – nu de-a dreptul la calculator! – enunţul: (Nu ne oprim aici la prea mult disputatul nume hiperintelectualizat Mureşianu.) În primul caz folosim paranteza urmată de punct, în cel de-al doilea – punctul urmat de paranteză.
În repetate rânduri este folosită forma „atari” (la plural). Dacă se sfidează toate indicaţiile, inclusiv cea din ediţia a doua a Dicţionarului explicativ al limbii române, că adjectivul atare înseamnă „astfel de...; asemenea” şi e invariabil (p. 67), este necesar ca autorul să argumenteze – în vreo tabletă aparte – de ce întrebuinţează forma „atari”. În caz contrar, noi vom continua să rostim şi să scriem atare, după cum recomandă şi Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (p. 42).
Cum se face că la p. 38 verbul a crea la persoana a treia singular e ortografiat „crează”, iar la p. 39 – „creează”?
La p. 44 se vorbeşte despre un numeral „interativ”, iar la 45 apare „acelaşi numeral iterativ”, de data aceasta fără litera n.
Nu ne oprim la toate „chiţibuşurile” sau „flecuşteţele” de acest soi, dar cel puţin propoziţia „Este vorba, deci, de comoditatea celui care transcrie; s-au ca să fiu mai îngăduitor, de spiritul său de economie” de la p. 51 ar putea fi corectată şi de un elev, acesta scriind corect conjuncţia sau, punând virgula înainte de cuvintele autorului (ca să fiu mai îngăduitor) şi cugetând serios asupra pronumelui său, care necesită să fie înlocuit cu lui, deoarece nu se referă la subiectul propoziţiei.
Ar putea fi corectată... Am corectat deci întreaga carte: în loc de „latinescu” (p. 59) am scris latinescul; în loc de „aşa numitele” (p. 60) am ortografiat aşa-numitele; în loc de „din veac, în veac” (p. 62) am lăsat, fără virgula de prisos, din veac în veac; de câte ori au fost folosite cuvintele „cât şi” fără a fi utilizat în aceeaşi propoziţie cuvântul atât, cu care acestea s-ar corela, le-am şters uşurel etc. Dar e o carte de cultivare a limbii, şi e imperios ca ea să arate impecabil. Ori poate că, posedând bine arta ironiei şi a umorului, autorul a lăsat în mod conştient prea multe alte greşeli de aceeaşi natură, deci lesne corijabile, pentru a ne antrena astfel cât mai activ pe noi, cititorii cărţii, în scrierea corectă a limbii române?
Fie că aceasta a fost intenţia autorului, fie că greşelile observate de noi au fost comise din grabă, din neatenţie ori din altă cauză, cartea Limba noastră-i o comoară prezintă interes, este instructivă şi merită să fie citită cu creionul în mână de cât mai multă lume, în special de oameni care au răbdarea şi cunoştinţele necesare pentru a o corecta pe ici-colo şi a se dovedi – la propriu, nu numai la figurat – coautori ai acestei noi lucrări de cultivare a limbii române.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog