Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ: INTERVIU

„Cred că există o similitudine între un romancier şi un agent secret”*

Antoaneta RALIAN

Amos OZ

Alte articole de
Antoaneta RALIAN
Amos OZ
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Domnule Amos Oz, recent aţi fost distins cu Premiul Ovidius, în cadrul celei de a treia ediţii a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun. Felicitări. Ştiţi bine că orice premiu îşi are preţul său: va trebui să suportaţi o ploaie de interviuri, conţinând, în bună parte, cam aceleaşi întrebări – tipice şi stereotipe. Aşa încât şi prima mea întrebare va avea un caracter oarecum convenţional. Sunteţi un câştigător de premii, aţi primit cele mai importante distincţii şi premii israeliene şi internaţionale, de la Prix Femina, la Friedenpreis şi până la acordarea înaltului titlu de Cavaler al Legiunii de Onoare. Aşadar, ce înseamnă pentru Amos Oz, câştigătorul de premii, acest exotic Premiu Ovidius?
– Premiul Ovidius are o importanţă specială pentru mine din două raţiuni: în primul rând pentru că vine din România, or, între poporul român şi poporul evreu există adânci legături istorice; chiar dacă unele amintiri nu au fost întotdeauna fericite, chiar dacă nu a fost o perpetuă lună de miere. Dar există o lungă legătură şi eu cred că se poate vorbi de gene culturale iudaice în cultura română şi de gene culturale româneşti în cultura iudaică. Deci premiul românesc Ovidius conferit unui israelian înseamnă pentru mine un dialog între gene. Pe de altă parte, Ovidiu este un arhetip al poetului în exil, iar eu sunt un rod al exilaţilor, un nepot al refugiaţilor şi al fugitivilor. Într-o dimineaţă la Neptun m-am dus singur, în zori, la malul mării, ca să discut cu Ovidiu. Şi am constatat că poetul vorbeşte şi limba ebraică. La Marea Neagră, Ovidiu a vorbit pentru mine în limba ebraică.
– O a doua întrebare inevitabilă: impresiile Dvs. despre Festivalurile literare de la Neptun? Ştiu că aţi participat şi la cel de anul trecut.
– Sunt puternic impresionat de intensitatea şi entuziasmul vieţii literare româneşti. Este ceva ce lipseşte în multe ţări din vest, unde literatura e mult mai bogată în mijloace financiare şi resurse, unde editurile sunt mult mai puternice, dar unde gradul de entuziasm şi de dragoste pentru literatură, pe care l-am constatat la festivalurile de la Neptun, e mult mai ponderat. Sunt efectiv mişcat de efervescenţa vieţii literare româneşti.
– Vă simţiţi „singur în satul global”? Menţionez pentru cititorii noştri că tema colocviului internaţional de la Neptun a fost „Singuri în satul global”.
– Nu cred că trăiesc în satul global, eu trăiesc în propriul meu sat, şi acesta este răspunsul la singurătatea globală. Dacă ţii să trăieşti în satul global, dacă ţii neapărat să fii globalizat, ai să te simţi singur. Şi dacă ţii să fii singur, e alegerea ta. Eu susţin că singurătatea e o opţiune şi nu un destin. Un bărbat sau o femeie, chiar dacă nu au pe nimeni alături, au oricând posibilitatea să se ducă să citească o carte unui orb sau să facă muncă voluntară într-un spital, câteva ore pe săptămână, asemenea eroului cărţii Să cunoşti o femeie, a cărei traducătoare eşti. Există nenumărate leacuri pentru singurătate. Aşadar, dacă un om se simte singur, e alegerea şi nu destinul lui.
– Acestea sunt metode formale de a-ţi alunga singurătatea de moment. Rămâne însă singurătatea din tine.
– Te asigur că oricine se dedică unei munci utile, solicitante, uită de orice fel de singurătate.
– Pentru că am vorbit de singurătate şi de cartea Să cunoşti o femeie.
În timp ce o traduceam, mă întrebam în ce măsură personajul principal, Yoel, îl reflectă pe Amos Oz. Cred că autorii îşi înzestrează eroii cu o bună parte din ei înşişi. Sunteţi un tip reticent, introvertit, mefient ca personajul Dvs. Yoel?
– Fiecare personaj din această carte şi din toate celelalte cărţi ale mele are câte ceva din mine, dar asta nu înseamnă că romanul e o confesiune. Dacă ne referim la romanul Să cunoşti o femeie, eu n-am fost niciodată agent secret şi, har Domnului, nu mi-am pierdut soţia. Dar în fiecare dintre personaje, fără excepţie, am plasat gene ale mele.
– Am intuit o legătură lăuntrică între Dvs. şi personajul Yoel.
– Cred că între un romancier şi un agent secret există un gen de similitudine arhetipală. De pildă, când aştept un tren în gară sau îmi aştept rândul la dentist, eu nu răsfoiesc reviste, ci mă uit la oameni. Mă uit la pantofii lor, pentru că pantofii îţi spun multe despre cei care îi poartă. Îmi place să stau la fereastra unei cafenele şi să mă uit la pantofii oamenilor care trec pe stradă. Nu pentru că aş fi un fetişist al pantofilor, ci pentru că pantofii îşi spun povestea. De asemenea urmăresc atent felul în care oamenii îşi selectează cuvintele. Din acest punct de vedere, activitatea unui romancier prezintă similitudini cu cea a unui agent secret. Amândoi culeg informaţii şi le pun cap la cap.
– Dar acestea sunt informaţii exterioare, de faţadă. Nu cred că trădează mult din viaţa lăuntrică a individului.
– Ba da. Pantofii îţi spun povestea persoanei care a ales acest tip de încălţăminte şi nu altul.
– Până acum eram convinsă că există o profundă legătură doar între picioarele mele şi pantofi. În altă ordine de idei, spuneţi-mi, vă rog, de ce personajul Yoel e român, născut în România şi emigrat în fragedă copilărie. E o alegere întâmplătoare?
– E o întrebare pe care cititorul trebuie să o pună cărţii şi nu mie. Există o motivaţie şi ea se găseşte în carte. Nu vreau să fac eu munca cititorului.
– Dar eu sunt mai mult decât un cititor. Sunt traducătorul care a disecat fiecare frază, pescuind sensurile doar sugerate şi nearticulate. După părerea mea, Yoel putea fi la fel de bine ungur sau polonez, evadat din orice ţară ameninţată de holocaust.
– Am să-ţi ofer un indiciu. Desigur, ţi-ai dat seama că omul acesta, care întreaga lui viaţă a adunat informaţii despre alţii, nu ştie cu claritate nici măcar cine a fost tatăl lui, după cum nu ştie cu claritate cine a fost soţia lui, cine e fiica lui şi, mai cu seamă, nu ştie cine e el. L-am făcut român din pricina unei anumite ambiguităţi de identitate.
– Şi acum, să trecem de la romanul Să cunoşti o femeie la romanul Să-l cunoşti pe Amos Oz. Pentru că am vorbit de ambiguitate, există în povestea vieţii Dvs. două lucruri care mi se par derutante, dacă nu chiar contradictorii. Primul: sunteţi un scriitor de mare sensibilitate, nu sunteţi un cronicar al vieţii active, dinamice şi imprevizibile, ci un explorator de adâncuri. Cum a fost posibil ca un scriitor cu structura Dvs. contemplativă să trăiască 30 de ani într-un kibuţ? Cu toată admiraţia mea pentru activitatea kibuţurilor, nu vă pot localiza în gregaritatea lor. A pornit cumva dintr-un ideal fourierist al tânărului Amos Oz?
– Cum am afirmat într-un răspuns anterior, opţiunea de a fi singur şi posibilitatea de izolare sunt aplicabile oriunde şi oricând. Chiar şi într-un gulag un om poate hotărî în ce măsură vrea să fie singur sau împreună cu ceilalţi. Pentru mine, kibuţul a însemnat cea mai bună universitate în ceea ce priveşte studiul naturii umane. Am aflat mai multe despre oameni decât aş fi aflat dacă făceam înconjurul lumii de zece ori, pentru că am avut posibilitatea unor legături strânse cu o sută cincizeci de familii. Le-am cunoscut toate secretele şi intimităţile.
– Dar v-aţi putut asigura intimitatea Dvs.?
– Desigur, puteam să mă retrag oricând în colţul meu şi să fiu singur cu mine. Purtam în mine lumea mea individuală şi nu aveam nevoie de altceva.
– Deci singur în satul global?
– Dacă vrei. Eu nu sunt un om excentric. Nu simt nevoia să mă îmbrac într-un anumit fel pentru a arăta lumii că sunt un artist. Îmi place mult munca fizică. În kibuţ am efectuat cu mare plăcere şi mult timp munca de chelner într-un restaurant.
– Totuşi nu aveaţi nevoie de un anumit climat spiritual pentru scrierile Dvs.?
– Întrebarea asta provine dintr-o romantică prejudecată că artistul ar trebui să lucreze într-o insulă pustie, sau într-un turn de fildeş, ori într-o subterană.
– Nu-mi aparţine asemenea prejudecată, nu cred în nevoia de însingurare, ci în cea de intimitate a creatorului. Şi Dumnezeu a creat lumea în intimitate.
– Aveam în kibuţ o cameră de lucru, un spaţiu mic, în care nu intra nimeni neinvitat. Când simţeam nevoia să lucrez, mă rupeam de lumea întreagă, chiar şi de familia mea şi mă retrăgeam în cămăruţă. Nu aveam nevoie de computer, nici de maşină de scris, ci numai de un condei.
– Şi Dvs. scrieţi de mână? Vă mulţumesc că îmi oferiţi o confirmare. Mă absolviţi de un lucru de care mă ruşinez.
– Am să-ţi ofer şi raţiunile. Contactul direct cu condeiul şi cu hârtia e un act senzual. Şi apoi eu obişnuiesc să schiţez pe marginea paginii mici caricaturi, desene ale personajelor mele. Simt nevoia să creez un haos pe pagină. Lucruri pe care nu le pot face pe computer. Dar să revenim la întrebare. Nevoia de a fi singur cu mine însumi a depins numai de mine, atât în anii petrecuţi în kibuţ, cât şi acum. Chiar când făceam muncă de chelner sau conduceam un tractor, sau culegeam mere, puteam, ori de câte ori doream, să fiu singur cu mine. Şi când simţeam nevoia să scriu, mă retrăgeam în cămăruţa mea, foarte mică şi ticsită de cărţi, şi acolo eram pe propria mea planetă. Şi apoi, cred că unui romancier nu-i strică să ia parte, o dată pe săptămână, la o şedinţă de comitet pentru planificarea şi proiectarea unor noi construcţii. Nu-i strică unui romancier să participe la discuţii despre finanţarea unor şcoli. Adevărat, la început am făcut-o din idealism, dar şi din convingerea că e o experienţă unică. Dar nu acestea m-ar fi ţinut treizeci de ani în kibuţ. M-a ţinut acolo convingerea că mă găsesc în faţa unei ferestre larg deschise către natura umană. Dacă aş fi rămas în oraş, m-aş fi învârtit printre vecini şi printre confraţii mei scriitori. Aş fi stat cu ei la cafenea şi aş fi discutat cronicile din revistele literare. Nu m-au atras niciodată cafenelele literare.
– Şi acum a doua ambiguitate din povestea vieţii Dvs. E o întrebare mai delicată şi aveţi libertatea de a nu-mi răspunde. Domnule Oz, sunteţi un membru activ al mişcărilor de pace din Israel, sunteţi implicat în numeroase comitete pentru pace şi reconciliere, susţinând soluţia a două state în conflictul israelo-palestinian. Şi totuşi aţi luptat cu conştiinciozitate atât în Războiul de Şase Zile, cât şi în cel de Yom Kipur. Nu e o contradicţie?
– Nu e nici un fel de contradicţie. Dacă în Europa oamenii spun: „Faceţi dragoste, nu război”, eu unul socotesc că cel mai mare rău din lume nu e războiul, ci agresiunea. Am luptat şi aş lupta în orice moment dacă cineva ar încerca să mă ucidă pe mine sau pe cel de lângă mine. Niciodată n-aş lupta pentru interese naţionale, niciodată n-aş lupta pentru lărgirea teritoriului, dacă ţara mea ar dori o cameră în plus sau dacă guvernul ar dori noi resurse materiale. În asemenea cazuri aş refuza să lupt chiar de-ar fi să intru în închisoare. Dar în 1967 şi în 1973, când s-a exprimat făţiş intenţia ca evreii să fie aruncaţi în mare, am luptat şi nu regret. Nu mi-ar plăcea ca cineva să ne arunce în mare pe mine, pe soţia şi pe copiii mei, pentru că nu sunt un bun înotător şi nu mă atrage ideea de a trebui să înot până în Cipru. Cred că, în unele cazuri, agresiunea nu poate fi respinsă decât prin forţă. Dacă în 1939 întreaga omenire i-ar fi spus lui Hitler: „Urâm războiul, nu vrem violenţă, dacă vrei să cucereşti lumea, asta e problema ta”, azi am fi cu toţii sclavii lui Hitler. Singurul mijloc de a stăvili agresiunea e violenţa. Nu cred că în faţa unui ucigaş sau a unui violator trebuie să întoarcem şi celălalt obraz. Dacă văd pe cineva violând o femeie, sunt îndreptăţit să lupt ca să o salvez. Dar dacă guvernul ţării mele are pretenţii teritoriale, ar fi nedrept să lupt. Nu înţeleg să lupt decât pentru viaţă şi libertate. Există în Europa sentimentalişti care declară: Orice fel de violenţă e reprobabilă, nu vrem nici o formă de violenţă. Aceasta nu e o atitudine matură, ci un idealism adolescentin.
– Să trecem acum la scriitorul Amos Oz. Nu-mi place ideea etichetării şi catalogării scriitorilor. Dar pentru că, din păcate, nu cunoaştem prea multe despre proza contemporană israeliană, spuneţi-mi, vă rog, unde l-aţi plasa pe romancierul Amos Oz. Desigur, nu mă refer la o ierarhie a valorilor, ci a şcolilor, curentelor, tendinţelor.
– E un lucru greu de spus, pentru că marele meu mentor în literatură e total necunoscut nu numai în România, ci pretutindeni. Dacă voi spune că scriitorii care m-au format sunt Agnon, Brenner, Berdicevski şi Bialik, ar însemna să înşir o serie de nume necunoscute.
– Ne subestimaţi. Agnon a fost laureat al Premiului Nobel şi ceilalţi, în special Bialik, sunt nume care au pătruns şi la noi.
– Mă bucur să aud acest lucru. Aceştia au fost mentorii mei. Şi, într-un fel, mă consider un discipol al scriitorilor ruşi din secolul al nouăsprezecelea, pe care, din păcate, nu i-am putut citi decât în traduceri. În primul rând şi în cea mai mare măsură m-a influenţat Cehov. Eu mă consider un scriitor al gospodăriei casnice: al dormitorului, al bucătăriei, al grădinii, al camerei copiilor.
– Părerea mea e că sunteţi un scriitor al dormitoarelor şi bucătăriilor sufleteşti. Eu fac parte din generaţia dependentă de Proust şi Virginia Woolf. Şi în cartea Dvs. pe care am tradus-o am descoperit multe urme ale subtilităţii şi fineţei de analiză a Virginiei Woolf. Nu numai pentru că personajul principal, Yoel, ia cu el în toate călătoriile de serviciu romanul Doamna Dalloway.
– Ai dreptate şi trebuie să-ţi spun că eşti unul dintre puţinii care au detectat o înrudire între romanele mele şi cele ale Virginiei Woolf. Însă eu, când mă gândesc la literatura mea, o numesc o literatură a gospodăriei, pentru că majoritatea intrigilor din romanele mele au loc în sânul familiei. Dacă aş concentra toate cuvintele romanelor mele într-un singur cuvânt, acela ar fi „familism”. Dacă îmi dai două cuvinte, aş spune „familism fericit”, dacă vrei mai multe cuvinte, atunci citeşte toată cartea. Eu găsesc că familia, orice familie, este instituţia cea mai misterioasă din lume, cea mai paradoxală, cea mai tragică, cea mai amuzantă şi cea mai absurdă, aşa încât tot ce scriu eu gravitează în jurul misterului familiei.
– Familia e microcosmul care reproduce macrocosmul?
– Nu-i un microcosmos, e un cosmos. Dacă adaugi şi toate rudele, verii şi nepoţii, e o adevărată galaxie. Dacă cineva mi-ar spune: „Amos, îţi oferim un bilet gratuit pentru planeta Marte, poţi să petreci două zile pe Marte”, şi altcineva mi-ar spune: „Amos, te invităm să fii pentru două zile o muscă pe peretele din casa unei familii, o familie de oriunde”, aş spune: bye-bye Marte, prefer să fiu două zile muscă în casa unei familii, e mult mai interesant. Literatura ebraică se înrudeşte pe undeva cu bârfa. Sunt verişoare bune, dar nu se salută pe stradă, pentru că literatura se ruşinează să fie vară cu bârfa. Amândouă provin din aceeaşi curiozitate. Diferenţa constă în faptul că bârfa dă răspunsuri banale, triviale, pe când literatura ne deschide ochii ca să vedem pentru prima oară lucruri pe care le-am văzut de mii de ori până atunci. Şi eu, când scriu despre familii, folosesc exact aceleaşi materiale ca bârfa. Fac o muncă diferită, dar cu acelaşi material. Şi, din acest punct de vedere, nu mă deosebesc de Cehov, Shakespeare sau Sofocle. Toţi au tratat în operele lor familia, toţi au tratat tragedia, comedia, drama, absurdul şi grotescul vieţii de familie.
– Da, şi în romanul Să cunoşti o femeie am sesizat strădania de a înţelege ceea ce e de neînţeles într-o familie.
– În cartea asta totul conţine mister, totul, până la bibelourile de pe poliţa căminului.
– Şi planează o permanentă îndoială.
– Nimic în viaţă nu se împarte în alb şi negru. Nimic din această carte nu e alb şi negru. Cu excepţia finalului când Yoel decide să lucreze ca infirmier voluntar într-un spital. E singurul lucru clar.
– Pe mine tocmai acest final m-a derutat. I-am găsit o tentă dostoievskian-creştină; nevoia de răscumpărare prin umilinţă, prin autoflagelare, prin jertfa de sine. Desfăşurarea romanului nu m-a pregătit pentru asemenea final. Nu am înţeles voluptatea pe care o simte Yoel în umilinţă.
– Dumneata îl consideri un final cu tentă creştină şi eu îl consider cu tentă iudaică. Dumneata vezi o autopedepsire şi eu văd o activitate necesară. Munca lui în spital e o realizare a faptului că în viaţă trebuie să faci ceva util.
– Dar de ce atâta voluptate a umilinţei?
– Pentru că ani la rând a fost arogant. Pentru că ani la rând a fost implicat în activităţi care l-au distras de la realităţile vieţii. Pentru prima dată e fericit deoarece se simte util, necesar. Acum se simte mai aproape de el însuşi şi de soţia lui moartă. Trezeşte-te de dimineaţă şi fă ceva. M-ai întrebat mai devreme despre viaţa mea în kibuţ. Şi acum, deşi nu mai sunt tânăr, deşi nu mai pot munci la câmp, îmi place să fac ceva cu mâinile mele, ceva util. Mâinile mele nu au fost create doar pentru a ţine condeiul. Dacă pot face undeva ceva util, încerc o reală plăcere din motive pur egoiste. Ca şi în sex. Eu găsesc că în sex, ca şi în multe alte lucruri, adevărata plăcere constă în a da, şi nu în a primi. Aşadar, pentru Yoel, munca brută de infirmier e o plăcere şi nu o autopedepsire.
– Să ne întoarcem la literatura israeliană. Există curente moderne, postmoderne?
– E greu să fac o descriere a literaturii israeliene, pentru că ceea ce s-a petrecut în literatura europeană în ultimele două-trei secole, s-a precipitat în literatura israeliană în 70-80 de ani. De exemplu, dacă intrai acum treizeci de ani într-o cafenea literară, îi găseai pe John Donne al poeziei ebraice la aceeaşi masă cu Byron al poeziei ebraice şi cu Allen Ginsberg al poeziei ebraice. Găseşti şi azi, laolaltă, poeţi metafizici, clasici, romantici, moderni, postmoderni, experimentalişti. Îi găseşti pe toţi plini de viaţă şi gata să dea cu piciorul unii în ceilalţi. La noi totul s-a comprimat într-un timp foarte scurt. De fapt, totul provine dintr-o tradiţie, în parte europeană, în parte iudaică. Tradiţia „Zgomotul şi Furia”, o adevărată binecuvântare care duce la conflicte nesfârşite între diversele facţiuni literare. Există în Israel anumite şcoli pentru care eu sunt diavolul: ar trebui să fiu demolat, distrus, dat la o parte, pentru a face loc la ceva nou, la ceva diferit. Eu sunt genul de realist desuet, care trebuie anihilat pentru a face loc experimentaliştilor. E un lucru pe care îl înţeleg.
– Dar Dvs. cum vă consideraţi, cum vă definiţi realismul?
– Eu nu mă consider un realist, eu mă simt cel mai apropiat de poeţii metafizici. Dar îmi prelucrez metafizica prin cele mai realiste materiale, materiale casnice, familiale.
– Ce influenţe recunoaşteţi în opera Dvs.? Despre cele israeliene mi-aţi vorbit. Mă refer la marii scriitori străini.
– În primul rând Cehov. Dar şi un scriitor american, astăzi uitat: Sherwood Anderson. Foarte puţini îşi mai amintesc de el, chiar şi în America. A fost contemporan şi prieten cu Faulkner, dar nu a avut succesul acestuia. Când aveam şaptesprezece ani şi îmi încercam mâna la scris, eram convins că nu voi ajunge niciodată scriitor, pentru că adevăraţii scriitori, credeam eu, trebuie să trăiască pe la Paris, Londra, Madrid, să fi avut multe aventuri cu femei, să fi trecut prin multe întâmplări şi peripeţii, înainte de a putea să scrie. Eram vrăjit de Hemingway, dar de partea lui cea mai îndoielnică – cea aventuroasă. Sherwood Anderson, pe care l-am descoperit la şaptesprezece ani, printr-o cărţulie tradusă în ebraică, Winesburg, Ohio mi-au deschis ochii făcându-mă să înţeleg că acolo unde te găseşti tu e centrul universului. În camera mea, în satul meu, în comunitatea mea e centrul universului. Şi că nici un eveniment, nici o întâmplare nu e prea măruntă pentru literatură şi nici un om nu e prea neînsemnat pentru a fi prins într-un roman. Mă simt la fel de îndatorat faţă de Sherwood Anderson ca şi faţă de femeia care m-a iniţiat, la şaisprezece ani, în viaţa sexuală. Amândoi mi-au deschis lumea. Cred că orice femeie care introduce un băiat de şaisprezece ani în viaţa sexuală merită să intre în rai. La fel şi Sherwood Anderson. Sper că amândoi sunt acum în paradis şi se distrează bine împreună.
– Pentru că a venit vorba de literatura americană, ce scriitori americani contemporani sunt pe gustul Dvs.? Cu care dintre ei aveţi afinităţi?
– N-aş putea spune că am o listă de preferinţe. Îi admir pe Herman Melville, Sherwood Anderson şi William Faulkner, în această ordine. În ce-i priveşte pe contemporani, aş putea spune că simt mai curând o înrudire cu unii dintre ei, decât admiraţie faţă de ei. În Bellow, Philip Roth, Malamud recunosc un gen de umor automuşcător şi de scepticism de care nu sunt deloc străin.
– Îl numiţi umor evreiesc?
– E foarte prezent în tradiţia evreiască, dar nu cred că e specific evreiesc. Umorul cu care râzi de tine însuţi şi te transpui într-o glumă. Prin aceste trăsături mă înrudesc cu ei, în special cu Bellow, dar admiraţia mea se îndreaptă spre ceilalţi de care ţi-am vorbit.
– Şi acum o ultimă întrebare. Se vorbeşte mult, şi elegiac, despre o criză a literaturii, criză care ar porni din două surse: prima constă în faptul că scriitorii de azi nu ar mai atinge cotele valorice ale celor din trecut şi a doua porneşte de la constatarea că televiziunea, internetul se substituie literaturii şi deviază gustul pentru carte. Care e părerea Dvs.?
– În ce priveşte primul aspect: noi uităm cât de mulţi scriitori proşti şi mediocri au existat, să spunem, în Rusia, în secolul al nouăsprezecelea. Ne amintim numai de Puşkin, de Lermontov, de Dostoievski, de Cehov, de Tolstoi. Pretutindeni în lume au fost mii de scriitori slabi ale căror nume sunt uitate. Poate că din zilele noastre vor rămâne în posteritate zece nume de scriitori, şi nu mai mult. Şi peste o sută de ani, oamenii vor spune: „Iată ce scriitori minunaţi au trăit în a doua jumătate a secolului douăzeci, şi uite ce avem noi acum!” Pe de altă parte, mulţi scriitori buni sunt ignoraţi de contemporani. E un proces asemănător cu fierberea apei: e nevoie de o sută de ani ca să iasă la suprafaţă ce-i bun. În ce priveşte cel de-al doilea aspect, televiziunea şi mijloacele electronice, ştii că astăzi există un număr mult mai mare de oameni care citesc, decât acum o sută de ani? E drept că, în bună parte, citesc literatură de duzină, citesc cele mai stupide best sellers, şi părinţii lor nu citeau decât tabloide, iar copiii lor vor prefera, poate, cărţile bune. Numărul de cărţi publicate şi vândute pe glob nu prezintă nici un declin. Înainte de a ne speria de concurenţa televiziunii şi a mijloacelor electronice trebuie să ne gândim că există şi va exista mereu un nucleu dur de cititori pasionaţi. Dacă s-ar tăia definitiv electricitatea în România sau în Israel, aceştia ar citi la lumina opaiţelor sau a ultimei raze de soare. Dacă lectura ar fi interzisă prin lege, ei ar citi cu ferestrele camuflate şi cu cineva de pază la poartă.
Am să-ţi povestesc o anecdotă: Mă aflam la Paris în timpul mişcărilor studenţeşti. Pe peretele din faţa hotelului meu, cineva a scris: „Dumnezeu a murit. Semnat: Nietzsche”. A doua zi, a apărut dedesubt: „Nietzsche a murit. Semnat: Dumnezeu”. Aşadar, în ce priveşte profeţia legată de moartea literaturii, cred că o să moară profeţia.
– Vă mulţumesc pentru stoicismul şi bunăvoinţa cu care mi-aţi răspuns şi vă doresc ca de la premiul Ovidius să zburaţi, fără escală, la Premiul Nobel.
 
 
* Interviul este reluat din România literară, nr. 39, 2004.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog