Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINGURI ÎN SATUL GLOBAL. ATITUDINI

Tot ce scriam după 11 septembrie 2001 mi se părea fals...

John MOLE

Alte articole de
John MOLE
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Meditând la tema de discuţie a festivalului, m-am oprit puţin la semnificaţia cuvântului „singur” şi, un timp, nu-i puteam înţelege sensul general, întrucât el conţine şi ideea de lume suficientă sieşi. Cu cât stăruiam mai mult asupra lui şi-l rosteam ostentativ, cu atât mi se întipărea mai adânc în minte şi îmi trezea o mulţime de asocieri. La un moment dat, m-am pomenit recitând versuri din doi poeţi englezi: Matthew Arnold şi Samuell Taylor Coleridge. Mi-am amintit de momentul de dezolare din poemul Marinarul antic: Singur, singur, tot mai singur, / singur pe marea nesfârşită, necuprinsă, iar din Arnold – următoarele versuri din poemul Pentru Marguerite: Da! În marea vieţii, / cu strâmtori între noi, / Punctând sălbăticiunea apei neţărmurite / Noi, milioanele de muritori, singuri. Poetul face cuvântul să respire adăugându-i nuanţe suplimentare, în pofida rezonanţei semantice pe care acesta deja o are. Iar Coleridge nu repetă cuvântul pur şi simplu, ci îi insuflă adâncime, accentuând prima silabă („all, all, alone” – „singur, singur, tot mai singur”). Arnold ar fi putut conta pe forţa evocatoare a ritmului şi a rimei, dar lectura textului lui lasă impresia de neîncredere în figurile prozodice. Autorul reia cu insistenţă cuvântul pentru a-i imprima relief şi caracter vizual.
Ceea ce mă interesează şi mă emoţionează în mod deosebit este efectul emotiv şi estetic diferit al acestor două secvenţe. Gândindu-mă care ar fi motivul că mi-am amintit anume de aceste poezii, concluzia mea (subiectivă, fireşte, ca toate exerciţiile în care este implicată imaginaţia) a fost aceea că ambii poeţi trăiesc la limită sentimentul singurătăţii şi caută o definiţie a acesteia. Pentru marinarul lui Coleridge solitudinea înseamnă izolare şi frică, pentru Arnold ea este identică resemnării stoice. Dar pentru ambii singurătatea este un dat inevitabil.
Scopul pe care-l urmăresc eu aici este să definesc noţiunea de sat global. Eu înţeleg prin ea un fenomen dinamic, ideea de acces nelimitat la toată informaţia necesară, inclusiv la cea care ne poate face să ne simţim incomod şi stânjeniţi. Este o lume în care, pe de o parte, avem posibilitatea să contribuim la schimbarea în bine a vieţii, iar pe de altă parte ne confruntăm permanent cu stări stresante, cu suferinţe şi nedreptăţi. O lume în care problemele banale şi cele grave se amestecă într-un mod bizar în cutia televizorului şi a calculatorului. Internetul şi televizorul împart egal spaţiul virtual care poate fi activat printr-o simplă atingere a mouse-ului sau a distribuitorului de canale televizate. E ceva minunat. Tehnologia performantă ne sugerează că dacă nu suntem refractari faţă de lucrurile noi putem obţine oricând orice tip de informaţie. Totuşi mă întreb: atunci de ce mulţi dintre noi se simt deseori copleşiţi de senzaţia că sunt singuri şi nesemnificativi în raport cu evenimentele internaţionale? Ca şi marinarul antic, omul contemporan repetă „singuri, singuri, tot mai singuri” în lumea web. Intimidaţi şi neputincioşi în raport cu propria inerţie, suntem impuşi, în acelaşi timp, să facem eforturi de afirmare şi apeluri către solidaritatea umană, oricât de firavă şi limitată ar fi aceasta.
„Incerţi şi intimidaţi”... Recunoaşteţi că am împrumutat aici cuvintele lui W. H. Auden din poemul 1 septembrie, 1939, scris la New York şi preluând ca titlu data în care Germania a invadat Polonia, cu două zile înainte ca Marea Britanie şi Franţa să-i declare război? Valuri de mânie şi de teamă / se rostogolesc peste luminoasele / şi întunecoasele spaţii ale planetei, / Obsedând vieţile noastre. Aşa îşi începe Auden poemul aflându-se (singur printre semeni) în una din taverne / pe strada 52, un poem din care îmi pare semnificativă mai ales ultima strofă, deoarece anume aici îşi dezvăluie autorul atitudinea faţă de problemele societăţii şi vreau, din anumite considerente, să insist asupra acestui moment:
Neajutorată în noapte
Lumea stă în amorţire;
Totuşi
împrăştiate pretutindeni
Puncte ironice de lumină
Mai licăresc acolo unde Dreptatea
Le schimbă înţelesul;
Pot eu, alcătuit ca ei,
din Eros şi praf,
Înconjurat de aceeaşi
contradicţie şi disperare
să manifest o pasiune prea categorică?
La puţin timp după 11 septembrie 2001, aflându-mă la Londra, am recitit aceste versuri. Mi se părea că se potrivesc evenimentului atât de bine, încât orice aş fi scris îmi părea neadecvat, fals şi nu e de mirare că întâlnind câţiva jurnalişti am dorit să le citesc şi lor aceste rânduri, în timp ce încercau şi ei să-şi explice cauzele celor întâmplate. Le simţeam ca pe nişte versuri ce evocau imaginile, repetate la nesfârşit, ale momentului de impact în care avioanele au lovit turnurile gemene. Am fost şi eu tentat să scriu ceva, dar tot ce reuşeam să fac îmi părea nesemnificativ şi plin de trufie. Cine eram eu ca să mă pronunţ? Apoi am conştientizat pe deplin oroarea distrugerii, dar nu m-am putut decide să descriu întâmplarea. Chiar dacă am meditat şi am şi vorbit ulterior despre ea la nesfârşit, m-am simţit complet singur şi rătăcit în faţa catastrofalei crime. În acea atmosferă a apărut însă un articol în ziarul Gardianul din 18 septembrie, care a făcut să se reaprindă în mine (şi în alţi colegi) pasiunea multaşteptată a scrisului. Articolul era semnat de romancierul Jeanette Winterson şi se încheia astfel: „La începutul secolului al XXI-lea am putea crea o lume nouă. Acest şoc pe care îl trăim acum ne poate modifica deprinderea de a irosi resursele umane şi naturale în goana după bani şi putere, pentru unii, şi după sărăcie, pentru alţii... Proporţiile acestui eveniment pot fi înţelese doar prin prisma a ceea ce suntem cu adevărat. Această micuţă planetă albastră este căminul preţios al tuturor. Toţi suntem oameni. Şi putem fi totul sau nimic. Ceea ce mai putem face pentru a începe să trăim din nou este să uităm”.
Prin luna decembrie, în cadrul unui buletin de ştiri televizat, am urmărit un reportaj care mi-a întărit convingerile dobândite de-a lungul celor trei luni precedente. Priveam patinoarul aglomerat din Centrul Rockefeller, o imagine obişnuită a zilelor de Crăciun. Am fost acolo cu soţia şi cu prietenii mei la sfârşitul anilor ’60, când trăiam la New York, şi acum – iată oraşul aşa cum era atunci, dar în circumstanţe mult mai dramatice. În anii aceia liniştea şi optimismul nostru erau umbrite de războiul din Vietnam care ne făcea să suferim de umilinţă şi ruşine. Acum oraşul era umilit de umbra distrugerii teroriste. Ceea ce mi-a părut important şi fundamental în reportajul cu pricina era frumuseţea comuniunii patinatorilor care lunecau împreună, uniţi în cerc, protestând parcă împotriva ideii de a fi singuri în satul global. Sau, poate, formau un „sat” propriu, o promisiune pentru felul cum trebuie să se desfăşoare în lumea aceasta lucrurile?
Închei cu poemul meu Decembrie 2001. Are ca motto cuvintele lui Jeanette Winterson: „Această micuţă planetă albastră este căminul nostru”:
Patinatorii din Centrul Rockefeller
la fel ca în fiecare an
au venit pe gheaţă
adunaţi în cupluri
şi familii.
 
Desenele lor glaciale
sunt o imagine a
Crăciunului din New York
comunicând în emisie
un mesaj global
 
că dragostea-i tenace,
că orice suflare caldă
ce pluteşte în eter
prin neon
urcă învăluită în strălucire;
 
din cauza prăbuşirii
ei sunt deja fantome
şi o mănuşă pe mână
sau un mijloc îmbrăţişat
va fi tot ce-şi vor aminti.
 
iar să pleci neiubit
de pe mica planetă albastră
din lumea construită de noi
cu gloria şi erorile ei
este tot ce poate fi mai rău.
 
Aşadar patinatorii se adună
în Centrul Rockfeller
morţii şi viii
ca o afirmaţie volitivă
sau un onor şovăielnic
 
în timp ce gheaţa luceşte
cu strălucirea ei de diamant
neînfricoşaţi de umbrele
înalte ale nopţii
au în faţă, dincolo, cerul uriaş.
 
Traducere de
Lilia ŢURCANU


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog