Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINGURI ÎN SATUL GLOBAL. ATITUDINI

Globalizarea nu va duce la neantizarea individului

Nichita DANILOV

Alte articole de
Nichita DANILOV
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

La ce se referă, de fapt, sintagma „Singuri în satul global”? Satul global reprezintă, desigur, lumea viitorului. Mai mult sau mai puţin îndepărtat. O lume în care sistemul informaţional joacă un rol esenţial. O simplă apăsare a tastelor este suficientă pentru a ne aduce în faţa ochilor, prin camera web, orice individ de pe mapamond. În acest sat global oamenii se cunosc atât de bine între ei, încât orice mişcare a lor devine previzibilă. Aici, spaţiul real se transformă într-unul virtual, iar noţiunea de timp capătă alte conotaţii. Informaţia şterge distanţele, comasează spaţiile, înghesuind continentele, ţările, oraşele şi satele unele peste altele. Într-un astfel de sat poţi fi vecin atât cu locatarii blocului în care vieţuieşti, cât şi cu domnul X din New York sau cu un locuitor al unui sat din Amazonia sau din Tanganica. Singura condiţie rămâne ca băştinaşul din Amazonia să poată avea acces şi el la sistemul informaţional. Într-un viitor apropiat, acest lucru s-ar putea să devină posibil. O dată ce coca-cola şi blugii au pătruns în locurile cele mai sălbatice, nu văd de ce n-ar pătrunde şi computerul. În trecut, oglinda şi mărgelele de sticlă reprezentau maximum de atracţie pentru triburile sălbatice, pe care navigatorii le aduceau în schimbul aurului sau al altor bunuri de preţ. Pentru un ciob spart indigenii îţi dădeau în dar tot ce aveau mai bun în coliba lor săracă: aurul, fiica, nevasta şi chiar sufletul. Îi atrăgea strălucirea. Mirajul noului. Dorinţa de a intra în contact cu o altă lume. Cu zeii coborâţi pe corăbii din ceruri. Trocul în lumea postmodernă va fi, desigur, mai subtil. Preţul va fi însă uniformizarea şi sclavia. Pierderea sufletului. Depersonalizarea. Sclavia omului nou a cărui viaţă va fi subjugată de computer. În epoca postinformaţională lumea va deveni un fel de cub Rubik, pe care învârtind-o în mână ai putea-o compune şi descompune după bunul tău plac, permutând elementele; adică manipulând oamenii şi locurile. Gradul de informatizare va atinge cote halucinante. Deja se vorbeşte de implantarea cipurilor în ţesuturile umane, care vor conţine toate datele despre fiecare persoană în parte, începând cu fişa medicală şi terminând cu profilul psihologic. Aceste cipuri vor înlocui cărţile de identitate şi cele de credit. În satul global, alcătuit din şase miliarde sau douăsprezece, sau o sută de miliarde de locuitori, fiecare gest, fiecare mişcare şi chiar fiecare gând al unui individ, indiferent de poziţia pe care o va ocupa în ierarhia socială, vor fi monitorizate. Se va şti cu precizie nu numai locul unde te afli, ci locul unde te vei afla peste o oră, peste două, trei, o zi sau o săptămână. Cui vor servi aceste informaţii aparent inutile? Probabil că statisticienilor şi politicienilor. Acelor oameni care vor răspunde de destinele satului global numit planetă. Ce se va întâmpla cu individul? Cu viaţa sa intimă? Ce grad de poluare psihică va atinge uniformizarea? Ne sperie cifrele halucinante pe care ni le aduce viitorul în faţa ochilor. Câţi oameni vor trăi pe planetă? Ce se va întâmpla cu ei? O sută de miliarde, două sute, o mie? Mai puţini decât acum? Prin ce îşi vor arăta utilitatea? Nu trebuie să privim viitorul neapărat dintr-un unghi apocaliptic. Întotdeauna natura, inclusiv cea umană, a găsit soluţii pentru ieşirea din impas. Vor veni războaiele atomice, bolile provocate de viruşii virtuali, dar şi naturali. După cum se ştie, în momentul în care într-o cultură vegetală sau microscopică densitatea pe unitatea de măsură atinge o limită sufocantă, intervine legea magică a reglării echilibrului. Aşa se întâmplă şi cu societatea umană. O categorie a componentelor culturii, indiferent dacă sunt oameni, plante, animale sau viruşi, bacterii sau simple celule (în cazul unui corp), se îmbolnăvesc şi mor. Sistemul se reglează de la sine. Legile interne ale reglării echilibrului în masa corpurilor joacă rol de Dumnezeu. Armele de distrugere în masă n-au apărut din senin. Ele sunt o „invenţie” a masei. O reacţie legitimă a individului sau a grupului faţă de supraaglomeraţia care se produce pe mapamond. Cu cât densitatea populaţiei va creşte, cu atât cantitatea de armament pe cap de locuitor va creşte şi ea. În sânul populaţiei se strecoară încetul cu încetul ideea (alimentată de subconştientul colectiv) că suntem deja prea mulţi. Prin urmare, o parte din noi ar trebui să dispară. Fiecare îşi spune: nu eu. Nici familia mea. Nici prietenii. Dar vecinii, da. Şi rudele incomode. Când spun rude şi vecini, nu mă refer numai la familie şi la oamenii care locuiesc în preajma noastră, ci am în vedere ţări şi popoare. Războiul din Irak, din Afganistan, cel din Cecenia sau actele teroriste de pe glob, începând cu atacul asupra „gemenilor” şi terminând cu Beslan-ul, pot fi privite şi din această perspectivă. Undeva s-a dat semnalul de alarmă: ne înmulţim prea repede.
Când densitatea populaţiei atinge cota critică, se condensează nu numai spaţiul, ci şi timpul. Şi se mai produce încă un fenomen ce ţine de subconştient: senzaţia de strivire a aurei. Individul (persoana), din cauza permanentului frecuş cotidian, este deposedat(ă) încetul cu încetul de învelişul său astral, care-i înconjoară corpul ca o mantie protectoare. În acest înveliş de esenţă energetică se află înmagazinată toată informaţia privind istoria sa şi a speciei. Când vom putea descifra acest înveliş, o parte din enigmele legate de intuiţie, cunoaştere, comunicare prin intermediul sugestiilor sau al viselor sau al altor fenomene paranormale vor fi elucidate. O parte din informaţiile acestea se află înscrise în placenta astrală, iar o altă parte – în fluidul care circulă prin corpul nostru şi ne menţine în viaţă. Sângele este cea mai exactă cronică a familiei şi a speciei. El e ca o peliculă fluidă care rotindu-se în corpul nostru nu numai că menţine celulele în stare de funcţiune, dar proiectează în conştient şi subconştient fragmente din „vieţile anterioare”. Când spun aceasta, nu mă refer neapărat la reîncarnare, ci la acea moştenire genetică pe care o preluăm de la părinţii şi străbunii noştri. Pe calea sângelui ni se transmit experienţe şi trăiri ale unor generaţii ce au apus de mult. Cine va reuşi să decodifice (sau să proiecteze din subconştient în conştient sau chiar în afara lui) aceste cronice ale sângelui va şti aproape totul despre om. Răzbunarea sângelui nu-i o expresie întâmplătoare. S-a întrerupt undeva o verigă, trebuie întreruptă şi alta într-un alt arbore genealogic. Vendetele, războaiele îşi au punctul de plecare tocmai în acest substrat.
În privinţa supravieţuirii speciei umane nu trebuie să fim foarte pesimişti. Psihicul uman e atât de labil şi în acelaşi timp atât de puternic, încât va găsi soluţia ieşirii din criză. De fapt, fiecare va avea de luptat pentru conservarea sub o formă sau alta a propriei identităţi. Cu cât uniformizarea va fi mai mare, cu atât această luptă va fi mai acerbă. Subconştientul nu va ceda. Va găsi portiţa de scăpare pentru a nu deveni totuna cu ceilalţi. De fapt, o uniformizare absolută e imposibil de obţinut. Dacă, printr-un experiment genetic, s-ar obţine, să zicem, un regiment de indivizi care ar semăna ca două picături de apă unul cu celălalt sau chiar un popor întreg, am vedea că din punct de vedere psihic fiecare individ din această mulţime uniformă îşi are identitatea sa. În ce priveşte îndoctrinarea, aceasta nu acţionează decât la nivelul automatismelor. Se creează nişte reflexe condiţionate la nivel mental, ce uniformizează gândirea individuală. La nivelul umoral, fiecare îşi păstrează însă identitatea. La fel se întâmplă şi cu subconştientul. Prin urmare, privită din această perspectivă, globalizarea nu va duce la neantizarea individului şi nici a grupurilor umane. În orice timp şi în orice loc, indiferent cu ce probleme se va confrunta, indiferent dacă va ajunge să semene cu ceilalţi sau nu, individul va fi singur, confruntându-se cu el însuşi, şi cu Dumnezeu. De asemenea, colectivităţile umane, mai mici sau mai mari, îşi vor avea problemele lor, indiferent dacă se numesc români, unguri, evrei, turci, germani, greci, chinezi, italieni, francezi sau ruşi lipoveni.
Cum va arata însă satul global, care va cuprinde în perimetrul său metropole gigantice, numărând zeci de milioane sau chiar sute de milioane de oameni?
Unii şi-l închipuie ca pe un muşuroi de furnici, alţii ca pe o Arcă a lui Noe, în care ordinea este stabilită de haosul intern. Iar alţii ca pe un Turn Babel în mişcare.
Eu mi-l imaginez ca pe un fel de Macondo din celebrul roman al lui Marquez, Un veac de singurătate, ca pe Siliştea-Gumeşti al lui Marin Preda sau ca pe orice alt sat desprins din literatură sau prin care mi-au călcat paşii de-a lungul celor cinzeci de ani. Gândindu-mă la satul global, mă gândesc la Climăuţi, la Fântâna Albă, la Bilca, Bahrineşti sau Bârnova, la Sculeni, Scobinţi şi Scobâlţeni, sau la alte sate din Bucovina, Basarabia, Moldova, Banat, din Maramureş, din Muntenia, Oltenia sau din Dobrogea. În fiecare din ele mă simt ca-n satul meu natal.
Cât de singuri vom fi în acest muşuroi, în această arcă sau în acest turn ce va tinde să ajungă dincolo de cognoscibil, doar bunul Dumnezeu ştie. Paradoxurile lumii contemporane dominate de sistemul informaţional sunt multiple. Unul din acestea pare desprins din Legea lui Murphy. El sună cam aşa: „Cu cât vom avea mai multe informaţii despre lume, cu atât ne vom simţi mai singuri”. Şi alta: „Cu cât vom comunica cu ceilalţi, cu atât vom afla mai puţine adevăruri despre noi înşine şi ceilalţi...”. De fapt, omul nu se poate ascunde de singurătatea care face parte din însăşi esenţa existenţei. Existăm ca să ne confruntăm cu noi înşişi. Şi nu ne putem înţelege propria noastră fiinţă decât atunci când rămânem singuri cu noi înşine şi cu Dumnezeu.
Cât de singuri vom fi în satul global? La fel de singuri ca orice fiu al lui Adam, nimerit, prin voia Domnului, în grădina edenică, pe care, încetul cu încetul, urmaşii săi au transformat-o în iad.
Şi fiindcă veni vorba de urmaşii lui Adam, să ne închipuim cum arată arborele genealogic al omenirii. La un capăt Adam, din care se desprinde Eva, iar din ei, în două braţe, două crengi, două râuri (unul de bărbaţi, altul de femei) care îşi lărgesc mereu albia pe măsură ce înaintează în istorie. Râurile devin fluvii vuitoare, din ce în ce mai tulburi, din ce în ce mai însângerate, fiind pregătite să se reverse în marele ocean, care-i neantul.
Încremenit ca o stâncă la izvoare, Adam, tatăl tuturor oamenilor, contemplă puhoiul miliardelor de oameni ce-au izvorât din el. Oare cum i-ar putea întoarce în Edenul natal?


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog