Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINGURI ÎN SATUL GLOBAL. ATITUDINI

Singurătatea este la originea armoniei

Constantin FROSIN

Alte articole de
Constantin FROSIN
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Nu ne putem stăpâni uimirea în faţa acestui entuziasm pentru o găselniţă semnată de McLuhan şi Fiore: „satul global ” tocmai în… 1968! Ei desemnau, prin aceasta, pământul, lumea ca mediu uman unificat şi redus / micşorat prin mondializarea sistemelor şi reţelelor de comunicare şi a schimburilor culturale. Mai recent, ciberspaţiul se raportează direct la satul global…
Ciudată modă retro, s-ar putea spune, stranie întoarcere înapoi / în timp, s-ar putea obiecta… Veşnica reîntoarcere pusă, în fine, la loc de cinste! De ce sat, de vreme ce sat desemnează o aşezare/aglomerare rurală?! sau locul unde te-ai născut, unde ţi-ai petrecut copilăria…
Satul ar anunţa deci abandonarea civilizaţiei, întoarcerea bunului sălbatic, scârba orăşenilor şi dorinţa lor de a redeveni ţărani, de a se întoarce la ţară, într-un domeniu cunoscut?! Să fie vorba de un simplu fel de a spune, sau de o prezicere, o previziune premonitorie pentru soarta omenirii?!
Sau ar trebui să ne încredem din nou în capacitatea limbii franceze de a ne dezvălui adevărul ce se ascunde în spatele acestei sintagme? Aşa cum am demonstrat-o în revista La braise et l’etincelle (nr. 49 din 15 ianuarie 2004), franceza este, probabil, singura limbă depozitară a secretelor lumii acesteia, ea putând lămuri lucruri ce păreau date uitării pentru totdeauna… E de ajuns să deschizi bine ochii!
Citind zisa sintagmă într-o grilă franceză mai specială, în descompunere, vom obţine: le vil âge, adică – epoca cea urâtă, a dispreţului / demnă de dispreţ, epoca în care condiţia umană va cădea mult prea jos pe scara involuţiei… Într-o anumită ordine logică, ar fi posibil, având în vedere că s-a spus „epoca pietrei”, „a fierului, a bronzului” etc. Venind parcă în sprijinul nostru, inventatorii acestei formule nu au spus: „oraşul global”, nici pe departe! Aerul devine irespirabil, efectul de seră este prea dureros resimţit în oraşe, acolo unde oamenii se calcă pe picioare pe stradă etc.
De ce global? Lumea întreagă – sau ceea ce va mai rămâne din ea la un moment dat – se va reduce oare la dimensiunile unui sat? Supravieţuitorii cataclismelor ce pândesc şi năpăstuiesc pământul vor încăpea oare cu toţii într-o mică comuniune rurală? Să fie oare aceştia din urmă ajunşi la sapă de lemn, în cea mai cruntă mizerie, cum se spune, de vreme ce întreaga civilizaţie şi progresul se vor duce pe apa sâmbetei? Ei, şi atunci, întreaga planetă se va întoarce la stadiul de culegători şi vânători, de cultivatori ai pământului, căci oraşele nu numai că vor deveni nelocuibile, ci se şi vor prăbuşi ca nişte castele de cărţi…
Dar ceea ce ne intrigă cel mai mult în această teribilă găselniţă, grea de consecinţe pentru noi şi, mai ales, pentru urmaşii noştri, este izolarea la care vom fi condamnaţi în acest monstruos sat planetar! Dar se poate spune oare că eşti singur în mijlocul unei aglomeraţii, fie ea şi rurală?! În mijlocul, da!, dar nu în / la sânul unei comunităţi, nu… Depinde.
În comuna primitivă – trimiterea este evidentă – fiecare trăia doar pentru el, uneori în bande sau hoarde, la începuturile umanităţii. În astfel de interpretare, această sintagmă este mai mult decât un semn, e deja un avertisment voalat asupra sorţii care ne aşteaptă şi pe care nu o vom mai putea stăpâni, ca în trecut… De ce?! Pentru că nu va mai fi nici prezent, nici viitor, ci doar un trecut căscat ca o prăpastie, un abis devorator, frate cu rapacea uitare…
Acela va fi punctul de ruptură, unde Stăpânul Lumii va spune, pe un ton sec: „Gata, ajunge! ” şi lumina va pleca dintre noi, lăsând locul tenebrelor lugubre şi ucigaşe… Dar, aşa cum calul ia zăbala în dinţi, omul va trebui să apuce moartea de coarne (aşa cum îşi ia inima în dinţi) şi să reia totul de la început. Există oare o frontieră vizibilă sau palpabilă între început şi sfârşit? Unde începe sfârşitul şi unde se termină începutul? Timpul are oare un început, dar veşnicia? Unde începe infinitul, altfel spus: unde se termină el? Ca să nu mai spunem: se sfârşeşte el oare vreodată, undeva? Şi dacă nu se sfârşeşte, asta nu înseamnă oare că nu are început?!
Moartea este cea mai bună ocazie pentru viaţă, graţie naşterii. Progresul, civilizaţia materială vor dispărea în folosul spiritului, al artei, al culturii, al adevăratei vieţi – cea spirituală. Va fi şansa omenirii de a-şi răscumpăra păcatele şi de a obţine iertarea, în vederea primirii iubirii şi luminii atotputernice.
Nu se spune oare: „sat de vacanţă”, „satul artiştilor”, „sat de creaţie” etc.? Şi dacă această moarte aparentă nu ar fi decât reînvierea spiritului graţie singurelor mijloace la îndemână: arta, care duce la cultură, apoi la literatură?! Îşi mai aminteşte oare cineva cu ce şi-a scris Balzac nemuritoarele-i opere? Cu o pană de corb… Alţii se serveau de o pană de gâscă, pe vremea lui Pazvante Chioru’…
Îşi mai aduce aminte oare cineva cum şi cu ce pictau pictorii? Folosindu-se de culorile pământului, având ca suport pereţii grotelor sau lemnul anumitor arbori! Sau sculptorii? Ei şlefuiau piatra – visul oricărui umanist! Acesta va fi preţul ce trebuie plătit pentru ca omenirea să-şi poată relua cursul existenţei aici, pe pământ: lucrând pământul şi şlefuind piatra! Pământul înseamnă belşug, iar piatra înseamnă catedralele, deci întoarcerea la sânul Domnului!
Iată deci că ceea ce părea mai înainte un coşmar greu de suportat sau de acceptat devine un vis frumos! Reveriile unui plimbăreţ singuratic? Avusese oare Rousseau în vedere acest sat planetar, atunci când îl condamna pe Emil să revină în mediul naturii?!
De ce singuri? Nu este oare omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? A lui Unu? Şi cum lui Dumnezeu îi era urât acolo sus, a inventat Creaţia, iar pentru noi a inventat pământul acesta… Dacă Dumnezeu nu mai este singur, deoarece ne are pe noi şi ne guvernează, noi, ceilalţi, creaţia sa, putem oare spune că suntem singuri?!
Singurătatea este la originea armoniei, altfel duce la nebunie şi la stingerea speciei umane, îndeosebi. Graţie Cuvântului divin, oamenii pot învinge singurătatea şi construi o armonie mai întâi umană, apoi universală; graţie cuvântului – acest revers al Cuvântului – au apărut pe lume scriitorii şi s-au născut Poeţii, pe care unii au încercat, în zadar, să-i alunge din cetate!
Dar oare oraşele nu au fost ele însele, la început, nişte aglomeraţii rurale? Care, ulterior, se dezvoltau, desigur, devenind mari aşezări urbane. Puteau, astfel, rezista mai bine duşmanilor. Dar, în acest sat unic, chiar dacă planetar, vom mai avea oare duşmani? Poate veniţi de aiurea, atunci, da… Primii duşmani ai acestor săteni ultimi vor fi ei înşişi: vor trebui să lupte cu sine şi cu înclinaţiile, ispitele şi impulsiunile lor, împotriva instinctelor şi pasiunilor lor devoratoare, împotriva viciilor lor nedemne şi păgâne.
Dar, mai ales, vor trebui să câştige detaşat această competiţie cu ei înşişi, altfel se prea poate ca acest non-sfârşit să nu aibă un re-început, continuitatea cedând discontinuităţii şi încetării dreptului lor la viaţă! Ucenicul vrăjitor nu va trebui să vadă lumina zilei, cutia Pandorei va trebui exilată în fundul oceanelor, războiul şi suferinţa vor trebui să fie uitate şi combătute de dragul Păcii. Nu numai pacea aceea care marchează sfârşitul oricărui război, ci, mai ales, pacea sufletului, echivalentul Armoniei Universale.
Şi acolo, în acel sat, devenit, iată, un început şi un soi de Rai, va trebui ca Poeţii să nu mai fie alungaţi, artiştii vor trebui puşi la loc de cinste, credinţa şi bunătatea vor trebui să-şi facă lucrarea, clădind o condiţie umană pe baze noi, solide!
S-a vorbit întotdeauna de matriarhat şi de patriarhat, niciodată de artistihat! De ce? Orgoliul nemăsurat al sexelor i-a făcut pe oameni să uite că sexul este rodul întâmplării, fiind aleatoriu, că ceea ce contează – la urma urmei – este valoarea actelor noastre şi contribuţia noastră la comunitate, în acest caz, la bunăstarea spirituală a acestui sat global?!
Se spune: companie, uzină, întreprindere, combinat metalurgic etc. Doar artiştii şi scriitorii spun: Uniunea Scriitorilor, a Compozitorilor, Asociaţia Poeţilor etc. Să fie ei oare singurii care ştiu că Unirea face puterea? Cu condiţia, desigur, ca forţa lor să rezide şi să se sprijine definitiv pe armonie, ca rezultatul acestei uniuni să fie armonia, singurul context favorabil, de regulă, artei, inspiraţiei, creaţiei, vieţii spirituale!
De aceea credem că singurătatea nu este aceea a sătenilor ce populează acel sat planetar, ci aceea a satului însuşi, constând în unicitatea sa! Planeta are toate şansele să devină un model, să fie şi să rămână unică în Univers, graţie armoniei care ar putea domni acolo, dacă Arta şi slujitorii ei ar fi lăsaţi să lucreze pentru binele omenirii.
Poate părea bucolic, chiar idilic, dar nu avem de ales, aşa stau lucrurile! Căci ceea ce pare o predestinare, va fi, într-o bună (?) zi, cruda realitate cu care ne vom confrunta. Acesta este mersul înapoi al Istoriei, este regula Progresului care, după apogeul său, se transformă în regret şi regres. Cea mai puternică rachetă din lume, în ziua în care va putea înghiţi spaţiile, va trebui să se închine în faţa evidenţei şi să se oprească, pentru a recădea / a se reîntoarce în întunericul pe care îl iluminase preţ de câteva clipe!
La fel se prezintă şi soarta omenirii, desigur, la o altă scară. Şi ce a rezistat oare cel mai bine la asaltul timpului şi al uitării? Desenele rupestre, obiectele de cult sau decorative, meşteşugit lucrate, ca şi textele vechilor scrieri, printre care şi papirusurile egiptene. Săbii, spade şi lănci au cedat în faţa bijuteriilor, a cărţilor vechi, a artei primitive. Am spus primitive, nu-i aşa? Pentru că, evident, arta datează din comuna primitivă. Şi când s-au construit oare cele mai frumoase castele şi palate? În Evul Mediu, fără îndoială!
Aşadar, avem oare motive să ne fie teamă într-atât de acel sat planetar? Şi dacă inventatorii acestei găselniţe ne-ar îndemna, prin aceasta, să facem din planeta noastră o imensă grădină, unde să nu fie nici poluare, nici războaie, unde să putem urma sfatul lui Voltaire: „Cultivaţi-vă grădina!”? Şi această interpretare este posibilă, şi ce ar fi mai frumos decât să facem din Terra un enorm rezervor de abundenţă, de bunăstare şi de aer curat?! Nu ar semăna asta oare, în sfârşit, cu Raiul cel atât de visat de oameni?
În sat sau nu, omul nu va fi niciodată singur, atâta vreme cât, mai aproape sau mai departe de el, se va afla un artist sau un scriitor… Şi va fi suficient să-i cultivăm pe aceştia din urmă, pentru ca totul să meargă cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumile posibile!


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog