Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ: BLIŢ-INTERVIURI

„Sunt unul dintre scriitorii care se opun globalizării”

Leo BUTNARU

Marin MINCU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Marin MINCU
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Domnule Marin Mincu, iată că ni se oferă un generic: Singuri în satul natal. Cum credeţi: ar fi aceasta o formulă de dragul formulei, a formulărilor sau are şi un oarecare conţinut?
– Ai zis foarte frumos: singuri în satul natal...
– Da, aşa mi-a ieşit. Subconştientul! Nu o gândisem intenţionat.
– Chiar foarte bine. Ar trebui să fim, întâi, în satul natal, ca să înţelegem, apoi, ce înseamnă singuri în satul global.
– De la modificarea, prin augmentare, a termenilor – de la satul-sat la satul-glob pământesc – esenţa nu se schimbă: şi unul şi celălalt ne sunt natale.
– Exact... Eu aş vrea să spun că, de când scriu în presă despre acest argument, atitudinea mea este foarte critică şi mă opun globalizării care, bineînţeles, – toată lumea cunoaşte – va avea efecte distrugătoare, mai ales în cultură. Consider că întâlnirea din zilele acestea este potrivită, numai că există o nuanţă. Nuanţa ar fi: singuri în satul global – cine singuri? Suntem singuri, în primul rând, noi, românii. Sau, cum spunea Nora Iuga mai devreme, noi, cei din Est. Pentru că, de altfel, canoanele de bază ale acestei globalizări, după cum bine ştii şi dumneata, le-au fixat cei care au o valorizare la nivel axiologic maxim, aşa-zisele marile culturi, pentru că prin slăbirea conceptelor se pare că şi culturile marginalizate, periferice au de spus un cuvânt important în această orchestră universală a culturilor. Oricum, eu vin aici cu îngrijorare, nu sunt deloc bucuros de această temă. Nu sunt de acord că trebuia să i se facă atâta reclamă. Ar fi fost cazul să discutăm despre situarea noastră în contextul european şi universal, ca literatură, după părerea mea foarte importantă, ce nu a fost omologată.
– Confuzia sau paradoxul e că, atunci când se spune sat, fie el şi global, se subînţelege o comunitate umană de o apropiere intimă, chiar de rudenie, precum şi o reducere la maximum a distanţelor şi a timpului necesar pentru comunicare. Astăzi, comunicarea interumană e ca şi cum instantanee. Dar de unde tot mai acuta însingurare de care e bântuită lumea, satul global, locuitorii săi, oamenii?
– Foarte bine spui. Chiar mai înainte vorbise despre acest lucru poetul din Turcia care se mira de această absurditate: că noi am comunica foarte rapid, mai mult şi mai precis, instantaneu, întreaga planetă în acelaşi timp, dar nu reuşim să comunicăm între noi. El se referea la aspectul acesta concret, intim de comunicare: a-l vedea cu ochii, a-l atinge cu mâna pe partenerul de discuţie şi a avea cu el un schimb de replici cu adevărat umanizate. Desigur, eu nu cred nici în acest tip de comunicare. Mi se pare că ea îndepărtează fiinţa de cealaltă fiinţă. Abia acum sloganul „Eu sunt celălalt” nu mai are nici o semnificaţie. Ne îndreptăm clar spre o viziune asupra lumii ce ţine mai degrabă de clonare şi care îi reprezintă pe oameni ca pe nişte simpli mutanţi. Cred că scriitorii şi, în general, artiştii ar trebui să depună toate puterile ca fiinţa, ca ceea ce este mai profund, mai viu, mai uman să nu se piardă. Globalizarea ca ştergere a diferenţelor înseamnă ştergerea diferenţelor dintre mine şi dumneata.
– Şi totuşi abordarea acestei probleme pare a sugera că lumea nu e sigură de identitatea ei. Noi, în satul global, ca umanitate, civilizaţie, trecem printr-o criză de identitate?
– Da, aceasta e o posibilitate. Altă presupoziţie ar fi că lumea îşi caută o altă identitate, pentru că s-a plictisit de identitatea pe care şi-a descoperit-o până în prezent. Chestiunea este valabilă – spuneam mai devreme – pentru marile culturi care au fost totdeauna principalele participante la concertul umanităţii, pe când celelalte culturi, care nu au fost descoperite, nu văd ce s-ar descoperi din ele, din moment ce n-au fost omologate şi integrate culturii universale.
– Sunteţi un om şi un artist mai special. Oarecum distant. Unii vă cred recalcitrant, alţii vă consideră însingurat, ceilalţi cred că sunteţi cam arogant. Sunteţi un însingurat?
– Da, nici un artist nu poate fi scriitor decât printr-o însingurare, hai să spun aşa, programatică. Dar eu nu sunt arogant. Cel mult, am deranjat pe cei lipsiţi de har prin francheţea cu care mă exprim împotriva manipulărilor, împotriva falsificării adevăratelor valori, ceea ce mi se pare că e un lucru firesc. Am un discurs de o anumită claritate în ceea ce priveşte distincţia între valori şi nonvalori.
Intermezzo, al cărui autor sunteţi, ar fi un roman al unui însingurat?
– Sigur, acolo există singurătatea maximă, singurătatea absolută a subiectului care vorbeşte cu sine şi încearcă să vadă ce a rămas sau rămâne autentic în existenţa sa. Dar dau şi o ştire nouă: în curând, îmi va apare în română şi romanul Il diario di Dracula, tipărit întâi în 1992 la Editura Bompiani din Milano. Cartea s-a bucurat în Italia de mare succes, fiind nominalizată pentru Premio Nazionale de Narrativa (or. Bergamo) şi pentru Premiul Criticii Italiene. În româneşte va apare la Editura Polirom cu titlul Dracula.
– Dacă aţi face turul de vechi şi atent cititor al literaturii române, unde, în ce loc al ei e cea mai multă singurătate?
– Evident, cea mai adâncă singurătate se află în operele marilor scriitori. Gândeşte-te numai la Oda eminesciană; gândeşte-te, de exemplu, la Riga Crypto... a lui Ion Barbu; gândeşte-te la Elegiile lui Nichita Stănescu şi vei constata că literatura română este preocupată în mod organic de starea de singurătate ce caracterizează fiinţa în substanţa ei. Însă această singurătate, după cum spuneam, nu ar trebui transformată într-o angoasă; nu ar trebui să devină ceva patologic.
– Consider că, implicit citită-simţită, se găseşte multă singurătate şi la Urmuz.
– La Urmuz este ceea ce se întâmplă în prezent în literatura lumii şi o să se întâmple. Deci Urmuz este cel care constată că instrumentul literar estetic este unul de însingurare şi trăieşte intens viaţa scrisă, ontologică, şi apoi o reduce la soluţia ultimă, acea a suicidului. Să nu uităm că singurul caz de suicid literar autentic în literatura română îl reprezintă anonimul Urmuz.
– Ca pe un cunoscător al literaturii, artei în general ca infinitate de posibilităţi şi forme de travestire, de metamorfozare vă întreb dacă arta românească, prin cei mai distinşi reprezentanţi ai ei, are harul de a prolifera... singurătăţi particularizatoare? Spre exemplu, Urmuz, Ionescu, Tzara, Brâncuşi, afirmându-se drept ctitori ai unei estetici a modernităţii, au învederat şi o vocaţie a... singurătăţii, a însingurării?
– Înseamnă, în acelaşi timp, însingurare şi transformare a instrumentului specific – poezia, sau sculptura în cazul lui Brâncuşi, – chiar şi a genei profunde a sufletului omenesc. Adică înseamnă o ilustrare a ceea ce este esenţial pentru poet, pentru scriitor, pentru artist în genere. Noi nu putem exista ca scriitori decât în măsura în care reuşim să ne sondăm această singurătate care este organică fiinţării noastre. Altfel, arta nu îşi găseşte resurse decât în sondarea acestui abis sufletesc, care nu poate fi trăit decât ca singurătate absolută. Dar – atenţie – singurătatea absolută a marelui artist nu poate fi confundată cu această stare angoasantă ce apasă pe indivizi o dată cu decretarea stării de globalizare generală.
– Aţi vorbit de singurătate în literatura şi arta românească. Dar în literatura lumii unde, la cine există cea mai răvăşitoare singurătate?
– Cea mai multă singurătate în scrisul lumii este acolo unde literatura comunică cel mai mult. Cred că una din aceste literaturi e cea a vechilor greci. Marii tragici reuşesc să ne cutremure şi astăzi. Şi de asemeni cred că este şi cea a marilor ruşi – Tolstoi, Dostoievski, Gogol. Acolo, în subteranele conştiinţei, aceştia reuşesc să sondeze cel mai mult, pentru că au trăit în modul cel mai cutremurător experienţa propriei singurătăţi.
– Să revenim la ai noştri: Marele singuratic al lui Marin Preda ar fi exact aşa cum sugerează titlul romanului respectiv?
– Nu Marele Singuratic, deci nu acest roman, ci Preda în sine este un mare scriitor al singurătăţii. Căci şi Moromete e un mare singuratic; un personaj care într-adevăr caracterizează – ne caracterizează chiar în contextul acestei globalizări. Astfel că Marin Preda este unul dintre scriitorii noştri profunzi, pe care trebuie să-l respectăm şi să-l difuzăm în alte spaţii culturale, în alte limbi. El reprezintă ceva din eul nostru cel mai autentic.
– Ce i-aţi sfătui pe însinguraţii întru creaţie: să rămână dedaţi solitudinii sau să caute comuniunea, comunitatea?
– Ar trebui să spun că e necesar să rămâi tot timpul în singurătate, căutând concomitent comuniunea cu celălalt.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog