Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ: BLIŢ-INTERVIURI

„Este excepţional să ai un sfânt sau pe Ovidiu la începuturile poeziei poporului tău”

Leo BUTNARU

Adam PUSLOJIĆ

Alte articole de
Leo BUTNARU
Adam PUSLOJIĆ
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Prietene Adam Puslojić, în ultimii ani, părea să avem mai multe ocazii de a ne vedea, la Belgrad sau Chişinău, la Bucureşti sau la Iaşi, însă imprevizibilitatea declanşării şi derulării evenimentelor din ţara ta, din ţara mea ne-a modificat şi nouă cursul destinului. Acolo, de unde vii tu, e multă singurătate între oameni sau – m-aş bucura să aud – domină spiritul comuniunii şi al solidarităţii?
– Vin, de fapt, din inima Serbiei, de la Belgrad. Dar şi din ochiul stâng al ei, pentru că în Valea Timocului, unde m-am născut, există cea mai limpede privire spre lume. Cred că de la bun început de destin, ca prunc, copil, am avut un avantaj care, probabil, m-a şi definit ca om şi m-a orientat spre poezie, pentru că din curtea casei mele natale vezi trei ţări: Serbia, Bulgaria şi România. Bulgaria e la 4 kilometri, iar România – la 6. Şi Dunărea!
– Îndrăznesc să constat că ţara care părea să-ţi fie cea mai „îndepărtată” – hăt, la 6 kilometri, precum spuneai, – ţi-a devenit, de fapt, cea mai apropiată.
– Să vezi că în întreg acest triunghi se vorbeşte limba română. Pentru că în Serbia sunt sate de valahi, unde se vorbeşte româneşte de la naştere. Dar ele fac ciucure şi în jurul oraşului Vidin.
– Din temperamentul şi siguranţa cu care îmi vorbeşti, pot trage concluzia că nu eşti prea speriat de singurătate.
– La noi, în Valea Timocului, românii trăiesc de veacuri înfrăţiţi cu sârbii sau, mai bine zis, cu toată lumea care este acolo din naştere. Avem şi muntenegreni, şi bosniaci, şi alte prezenţe etnice, care nici nu mai ştiu cât reprezintă ca procentaj, pentru că o bună parte din populaţia Văii Timocului încă de acum treizeci de ani a mers spre Occident, spre a deveni lume bogată. Astăzi, satele din regiunea noastră seamănă cu cele din Elveţia, din Austria, din Germania. Case frumoase, asfalt de bună calitate. Mai să nu-ţi vină să crezi.
– Mă bucur să aud.
– Noi, toate cele trei ţări, România, Bulgaria şi Serbia, vom intra în Europa împreună. Chiar dacă la anumite capitole mai suntem criticaţi, în unele privinţe suntem demni de nota zece. În primul rând, lumea este bună la suflet, având moştenit ereditar spiritul libertăţii şi al dreptăţii. Ce ar trebui mai mult pentru a fi omologat ca european în cel mai bun sens? Apoi să nu trecem cu vederea că cultura celor trei popoare este foarte prezentă prin contribuţiile sale la tezaurul spiritualităţii creştine. Chiar prin cea mai veche patristică – a noastră începând încă în secolul al XI-lea, cu Sfântul Sava, – literaturile noastre şi-au confirmat europeneitatea.
– Şi totuşi acest generic, Singuri în satul global, ar fi o formă fără fond sau are şi o îndreptăţire, printr-un anumit conţinut neliniştitor?
– În primul rând, dacă traduci, în interiorul fiinţei: eu sunt satul global. În acest caz, lucrurile iau un alt aspect, eu unul gândindu-mă şi la Veşnicia s-a născut la sat a lui Blaga, şi la Eminescu care a dat un fel de rezumat al satului, prin puritatea poemelor scrise mereu prin călătorii. Să nu uităm că lirica eminesciană este, de fapt, acest sat misterios, universal. Şi noi, poeţii, trebuie să ne aducem, fiecare, modesta contribuţie la această sintagmă, „satul global”, pentru a spune: satul cosmic.
– Prin caracterul tău de om volitiv, de optimist aproape incurabil eviţi de a intra în unda a ceea de ce se plâng mulţi: uite, domnule, suntem tot mai singuri, sunt singur!
– Să ne amintim că poetul turc Cengis Bectaş a spus ceva frumos: pentru mine viaţa înseamnă o întâlnire. Cred că e o zicere emblematică, precum un vers memorabil.
– Sigur, Adam Puslojić este omul întâlnirilor, uneori al marilor întâlniri. Este necuntenul căutător de apropieri sufleteşti. Cum crezi, Adame, celebrul tău prieten Nichita Stănescu a fost un om însingurat? În intimitatea sa, căci, în plan socio-cotidian, era mereu înconjurat de lume.
– El a fost mereu un spirit solitar, gândirea-i în sinele ei fiindu-i partea esenţială a vieţii, a destinului, a omului. Şi nu putem spune că noi am fost alături de gândirea lui. Abia acum suntem alături de ea, când, în singurătate, citim cu multă dragoste, durere şi purificare sufletească versurile lui. Iar ca om, Nichita a fost un mister întreg. El a avut grijă să ne lase uneori să uităm de soarta noastră omenească şi să devenim un gen de îngeri care, prin puritatea albului lor, sunt mereu gata să fie pătrunşi de esenţa vieţii, de esenţa cosmică, de litere, de logos. S-a spus că Nichita a fost îngerul blond. Eu cred că a fost şi anghelul alb. Şi îngerul absolut. Adică şi îngerul negru. Îngerul cela care s-a definit în ultimul său autoportret, unde spune că s-a transformat în cuvinte. Iar primul autoportret e cel pe care l-a scris la Belgrad, când, fără să bănuiască, şi-a pronunţat epitaful: „Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbeşte”.
– Mi s-a întâmplat să-l pun chiar la deschiderea microantologiei de poeme apărută la Chişinău, acum 13 ani, pe care am intitulat-o Vorbire de singur zeu, preluând unul din versurile Poetului care, precum spuneai, se vedea înger devenit cuvinte...
– Pata de sânge, poetul, care, prin destin, prin esenţă, prin rostire, prin natura sa dumnezeiască pământeană, se pronunţă, glăsuie.
– Aici, unde se regăseşte Logosul Divin, care, spun scripturile, a fost la început şi a fost fermentul a toate, iar esenţa vieţii, sângele uman, ajunge a redeveni Logos, spirit al Divinităţii.
– Mereu am tot fost întrebat: ai învăţat ceva şi ce anume ai învăţat de la Nichita? Ţi-a fost el un dascăl? Da, zic, de la el am învăţat cum se deschid ochii. Sau cum se închid ochii atunci când reciţi un poem în care ai încredere. Apoi, am mai învăţat să tac. Pentru că, unii dintre noi, poeţii, suntem cam guralivi. Adică rostim cuvinte. Dar rostim şi tăcere. Iar Nichita a izbutit exemplar ca, în afară de cuvinte, să rostească şi tăcerea absolută, tăcerea glacială, tăcerea cosmică.
– Hyperionică, precum la Eminescu... În ce priveşte energia omenească a cuvântului, vreau să-ţi mărturisesc, Adame, că nu o dată eu vă admir pe voi, sârbii, care, în comunicare, învederaţi o vivacitate de invidiat, un discurs sau nişte discursuri intersectate, cu adevărat torenţiale, tropicale.
– Da, noi vorbim mereu, dar vorbim şi prin tăcere. Vorbim şi în vise, vorbim şi în absenţă. Adică, vorbim şi morţi.
– Ei bine, eu am încercat o definiţie, zicând că sârbii ar fi nişte italieni ai slavonităţii.
– Da, nişte italieni slavi. Probabil, din motivul că, dintre toţi slavii, noi suntem cei mai dornici de a comunica şi o facem cu mai multă intensitate. Da, uneori putem părea cam guralivi, cam zgomotoşi, însă e şi acesta un mod de a alunga singurătatea.
Dar să-ţi spun ceva foarte tragic şi incredibil. Au început bombardamentele în 24 martie 1999. Bineînţeles, lumea şi-a ascuns copiii, bătrânii. Asta se întâmpla în prima noapte. Însă în a doua nu se prea ducea nimeni în adăposturile antiaeriene. Iar când radioul a avertizat că ar fi posibil ca, la noapte, să fim atacaţi cu o mie de avioane, Belgradul întreg a ieşit pe terase ca să vadă spectacolul apocaliptic! Domnule, aşa ceva pare incredibil! Dar ni s-a întâmplat.
– Adame, de când nu ne-am văzut, ni s-au întâmplat mai multe, inclusiv cărţi, călătorii, bucurii, dezamăgiri. Între timp, tu ai devenit şi membru al Academiei Române. Cum e cu această postură, a influenţat, a schimbat ea cumva poetul din tine?
– Eu am şi spus că, prin reîntoarcerea lui Blaga în Academia Română, de unde comuniştii îl izgoniseră, prin prezenţa lui Nichita Stănescu, care nu a fost primit în timpul vieţii, prin dreptatea care i s-a făcut lui Marin Sorescu pe când trăia încă, mă simt extrem de onorat, gândindu-mă că s-a mai făcut puţină dreptate în lume – nu că eu aş merita să fiu membru al prestigioasei instituţii, ci din motivul că am rămas solidar cu iluştrii mei prieteni sau cu umbrele lor, încă de atunci când am tradus din Blaga – era prima carte a lui apărută într-o altă limbă, când am intuit valoarea excepţionalei generaţii a lui Nichita, poeţii căreia, încă dintru începuturi, i-am tradus cu multă dragoste în Iugoslavia. Cu timpul, generaţia aceasta a devenit glorioasă. În casa mea au fost Nichita Stănescu, Petru Stoica, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu... Să-ţi spun un caz: odată, vroiau să mă invite la Ambasada României din Belgrad şi eu îi spun unui mare scriitor (nu vreau să-i rostesc numele), că la mine în casă se află viitorul poeziei române! Pot să vin cu prietenii mei? Şi a spus: Nu! Cine sunt ăştia? Mai eram împreună cu Vasco Popa, Srâba Ignatović, Radomir Andrić, Aleksandar Petrov, Desanka Maksimović... – şi îţi imaginezi că nu am putut să-i las, pentru ca eu să mă duc la o recepţie. Ba chiar am întrebat: „Dar nu aveţi suficient loc? Este o listă beton? Nu pot să vin cu importanţi poeţi români?”. Uite că politicienii nu intuiesc viitorul literaturii...
– Nici nu-i prea interesează aşa ceva, mulţi dintre ei, pe atunci, dar şi astăzi, fiind foarte oareşicine în ale culturii. Dar să-i lăsăm în plata Domnului şi a ignoranţei. Eu însă, în acest „dialog din mers”, vreau să mă refer la cartea care se numeşte nu altcumva decât Versuri din mers. E recentul tău volum în limba română. Unele poeme sunt scrise chiar în româneşte.
– Da, versuri din mers, în care fac un elogiu călătoriilor. Însuşi Nichita, chiar atunci când stătea pe loc, călătorea, prin gândire. A avut multe invitaţii în lume, dar s-a dus foarte rar. Totuşi a ajuns şi în Anglia, şi în Germania, şi în Italia, ca să nu mai spun de Serbia, Macedonia, Ungaria, până la urmă a fost şi în Moldova de peste Prut, la Chişinău.
Să-ţi spun ceva. Eu niciodată nu am îndrăznit să-l întreb dacă el, Nichita, a fost într-adevăr repetent la limba rusă, limba lui maternă...
– Există o nuanţă: era limba mamei sale, dar nu limba sa maternă, limba sa maternă i-a fost limba... paternă, româna adică.
– Da, aşa e. Însă el spunea: „Limba sârbă este limba rusă a mea”. Mai declarând că Serbia este a doua lui patrie. Îţi imaginezi să spui aşa ceva pe atunci, când orice nomenclaturist i-ar fi reproşat: „Cum, ai nevoie de o patrie de rezervă?! Nu ţi-e ruşine?! Nu ţi-e de-ajuns România?!”. Însă acesta era visul lui Nichita: să fie cât mai în largul său, cât mai liber, într-o mai mare vastitate; să fie cât mai clar, cât mai limpede, în cât mai multă lume. Iar noi i-am fi reproşat nomenclaturistului, român sau sârb, spunând: „Iată, Nichita Hristea Stănescu este primul dictator al lumii, care pre noi ne-a ocupat şi noi am fost fericiţi şi am surâs şi l-am îndrăgostit. L-am îndrăgostit de noi şi noi l-am iubit, la rându-ne, aşa că l-am îndrăgostit de două ori”.
– Şi acum, ca şi cu alte ocazii, ţin să remarc, Adame, că tu nu uiţi să-ţi elogiezi cuceritorul.
– Dar cuceritorul ales! Nu pe ăla neiubit şi nemilos.
– Spre finele dialogului, mă interesez ce crede Adam Puslojić despre Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun: sunt ele de o importanţă sud-est europeană, general europeană?
– Acum 15 ani, nici nu-ţi puteai imagina că ar fi posibilă o astfel de întrunire în România. Una asemănătoare n-ar fi fost posibilă, în timp ce se încurajau altele, de altă natură şi intenţie. Dar un asemenea festival e de o ţinută superioară, modernă. Am sosit la ţărmul Mării Negre acum, când s-au retras turiştii, şi prezenţa celor aproape două sute de scriitori din întreaga lume cred că-l face pe genialul poet Ovidiu să se simtă mai puţin singur, dar, principalul, ne-uitat. Pentru că umbra sa se mai află de două mii de ani aici, în exil, şi noi – de ce nu? – riscăm cu bucurie să devenim exilaţii lui...
– Adică, ostaticii lui.
– Da, ostaticii gloriei lui în poezie. Să nu uităm că, izgonit de la Roma, marele poet a scris şi cele 16 versuri în geto-dacă şi că, nu numai cu humor, ci şi cu un sentiment metaforic, Marin Sorescu îl considera pe Ovidiu drept primul poet român. Pentru că e logic ca omul care a scris şi în limba geto-dacă, limba strămoşească a românilor, să fie simbolul începutului poeziei române, aşa cum pentru Serbia bunul început este Sfântul Sava, cel care a fost şi primul savant, şi primul domnitor, şi primul diplomat, dar, din fericire, şi primul poet. Este excepţional să ai un sfânt la începutul tău, sau un sfânt la începuturile poeziei, precum este Ovidiu.
– Despre care în juneţe, dacă mi-e permis să-mi amintesc, ziceam cam aşa: „Chiar marele Ovidiu a scris în limba dacă / Un imn întru slăvirea Poetului şi-a Romei. / Dar am uitat cel imn. Cum îl cântară dacii? // E cunoscut poetul. I-i cântul anonim”. Şi poate că astăzi, poezia zecilor şi zecilor de poeţi întruniţi aici, la Pontul Euxin, încearcă să compenseze cât de cât acea pierdere de primordiu.
– De aceea te rog să înregistrezi şi acest poem al meu, care să se alăture celor ale prietenilor noştri veniţi din ţările lumii. Se numeşte Mor pe drum şi este dedicat soţiei mele, Nataşa:
 
„Tu mori pe drum, Adame,
dacă mai călătoreşti –
aşa, nebunule... aşa, atât de
nebun ca un nebun! Opreşte-te
mă, omule, salvează-te!
Lasă la o parte odată...
toată literatura românească!
Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia.
Uită-i pe Barbu şi Arghezi, uită-i.
Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza
şi tot te micşorezi, acum, de acel Naum?
Ce ai tu cu Urmuz şi Caragiale?!
Şi ce dacă este pe lume Oda
(în metru antic) şi Rugăciunea
unui dac, Poarta sărutului
şi Coloana infinitului?
 
Lasă-te de toţi, lasă-te de tot.
Vino, mă, acasă, omule sălbatic.
Nemernicule, muritorule!
Mălaiul mă-ti, auzi...
 
Dar, crede-mă, vei muri
aşa, pe drumuri trăind.
Tot la masa cu hârtie
şi de munca de tradus. Viaţa ta
atunci, adevărată, unde-i?
Din ce mâncăm acasă, ce pâine de Cristos
şi unde sunt vinurile noastre de altădată
albe şi grele, carnea afumată
cu cartofi mărunţi pentru copii,
din ce sumă fabuloasă încă
mai trăim şi noi doi? – Spune-mi,
traducătorule răstignit
din răsărit.
 
Şi eu spun
Poetul, ca şi
soldatul... asta este, iubito,
aşa ne este, aşa, frate Hristea
al meu! Eu nu mă las, Nichita.
 
Lăsaţi-mă
să mor!
 
– Dragă Adam Puslojić, să trăieşti! E foarte optimist acest poem despre verbul „a muri”. Să auzim de bine.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog