Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ: EXILUL ŞI GLOBALIZAREA

Philemon şi Baucis

Judith KAZANTZIS

Alte articole de
Judith KAZANTZIS
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Ovidiu exilat şi Jonathan Swift, satiricul irlandez care a făcut o strălucită carieră în Anglia, au fost doi peregrini foarte diferiţi: unul a împărtăşit soarta exilatului cu forţa, celălalt s-a autoexilat, părăsindu-şi baştina cu prima ocazie. Ovidiu a luptat cu singurătatea lui absolută departe de Roma, „satul său globalizat” principal. Cu toate că au trăit în circumstanţe diferite, ambii scriitori au împărtăşit aceeaşi atitudine faţă de locul lor de baştină. În ultimă instanţă, ambii au avut de suferit mult mai mult decât au putut să-şi imagineze în tinereţe.
Swift a părăsit Irlanda natală plecând în Anglia, la Londra, şi 20 de ani după aceea va considera acest oraş centrul lumii. Totuşi, când a fost nevoit să se întoarcă la baştină, care îi devenise între timp străină, s-a simţit întristat şi străin. Ca scriitor este, până la urmă, un învingător. În pofida modului de viaţă protestant, pe care l-a acceptat totuşi, el s-a aflat mereu „între” culturi, ca să folosim o noţiune pusă în circulaţie de către Edward Said, şi această poziţie i-a sporit gradul de luciditate, i-a alimentat viziunea critică asupra realităţii. Spre deosebire de Ovidiu care şi-a încheiat opera fiind în exil, Swift şi-a scris cărţile aflându-se în autoexil, într-un exil impus, într-un exil literar, departe de politică, putere etc. Nimic rău în aceasta. E adevărat că Philemon şi Baucis este o creaţie mai timpurie, i-a apărut pe când autorul făcea primii paşi în literatură. Cât de profund şi cât de diferit au supravieţuit cei doi scriitori?
O succintă paralelă cu satira lui Swift relevă şi mai bine valoarea Metamorfozelor în care Ovidiu a oferit o extraordinară evocare a lumii mitice romane.
Reamintesc, în acest sens, câteva idei ale unor scriitori: Ted Hughes a definit Metamorfozele drept o lucrare în care pasiunile îşi inversează sensurile, devin mituri. Nimic neobişnuit, am zice. Istoriile lui Ovidiu nu au vreo tangenţă directă cu situaţiile evocate în Philemon şi Baucis. Poetul irlandez Michael Longley, cunoscut prin calmitate şi stăpânire de sine, expune cu multă exactitate, fără denaturări ori adăugiri, conţinutul strofelor păstrând şi spontaneitatea rimei şi ritmului operei.
Istoria emoţionantă despre o pereche de oameni care au scăpat de suferinţele provocate de sfârşitul care îi desparte, relatată în imagini elegante, poetice, formează nucleul operei lui Ovidiu.
Naratorul este Lelex, un ins cărunt aflându-se la unul dintre nenumeratele ospeţe din timpul eroilor antici. El povesteşte lui Theseu următoarea istorie despre viaţa şi moartea lui Philemon şi Baucis, un cuplu de ţărani săraci care trăiesc în linişte şi dragoste, fericiţi, ospitalieri cum le-o cerea datina străveche: într-o noapte le-au păşit pragul casei modeste zeii Apollo şi Hermes, travestiţi, cărora le-au oferit ceea ce aveau: un vin simplu şi o saltea cu iarbă. Ceea ce se întâmplă în continuare i-ar face invidioşi pe cei mai exigenţi vegetarieni. Pe masă încep să apară cireşe exotice, puţină brânză şi ouă coapte în cenuşă, smochine, curmale, prune şi nuci, faguri de miere. Baucis şi Philemon îşi dau seama că musafirii lor nu sunt oameni obişnuiţi, ci nişte zeităţi. Vinul curge fără sfârşit, iar ulciorul se umple din nou într-un mod miraculos. Speriaţi de-a binelea, bărbatul şi femeia încearcă să mai sacrifice şi o gâscă, pentru a fi cât mai pe plac zeilor. Scena devine tragi-comică. Ei aleargă caraghios după pasărea care face ocolul mesei, ocrotită de zei, dar obosesc, căci au genunchii scârţâiţi. În sfârşit, zeilor li se face milă de bătrâni şi-i cruţă. Reamintim că în legendele antice clasice zeii îi pedepsesc pe acei care se arată a fi zgârciţi, neospitalieri, provocând potop, şi, dimpotrivă, îi răsplătesc pe oamenii primitori, de data aceasta pe ţăranii noştri, prefăcându-le coliba într-un templu cu acoperiş de aur, cu uşi împodobite cu figurine magnifice, cu duşumea de marmoră. La sfârşit îi mai întreabă: cu ce ar mai putea să-i răsplătească pentru bunătatea lor. Bătrânii i-au rugat pe zei să le deschidă uşile în templul lui Apollo ca să-l slujească în continuare cu credinţă şi au mai voit ca atunci când va fi să moară să-i ia moartea pe amândoi odată. („Ca să nu fiu la înmormântarea soţiei mele şi nici ea să nu mă îngroape pe mine”, zice Philemon.) S-a întâmplat, când le-a venit timpul să moară, aşa cum şi-au dorit. Frunze şi humă a început să-i acopere. Au reuşit să-şi mai spună: „Adio dragul / draga mea”. Lelex îşi încheie istoria astfel: „Cei care sunt iubiţi de zei sunt ei înşişi zei şi cei care au ştiut să-i venereze, trebuie să fie ei înşişi veneraţi”.
Poemul în proză, de circa 180 de versuri, scris în distihuri rimate, octosilabice, Philemon şi Baucis de Swift a fost inspirat de dispariţia regretabilă a doi arbori din parohia Chilthorne Somersetshire în 1706.
Motivul nu putea să difere prea mult de istoria lui Ovidiu în interpretarea lui Michael Longley. Mesajul parabolei poate fi înţeles şi ca un prim protest cu caracter ecologic. În esenţa ei fabula narată ia forma unei satire tragi-comice la adresa clericalismului, satiră în care s-a răsfrânt şi lirismul pios al lui Ovidiu, rapsodul zeilor antici, atât de simpatizaţi în Europa creştină. Satira lui Swift nu-l pune într-o lumină ridicolă pe Ovidiu. Ea face trimitere la subiectul operei ovidiene pentru a critica elita clericală din Anglia contemporană, lenoasă şi lacomă. Cele prezentate par mai curând nostime. În locul preoţilor evlavioşi din creaţia lui Ovidiu, în opera lui Swift sunt ridicaţi la acest rang înalt Philemon şi drăgălaşa lui soţie, doamna Baucis, drept răsplată pentru o sinceră ospitalitate, care a avut loc cu mulţi ani în urmă în cocioaba lor. Multă vreme Swift se arată indulgent cu personajele lucrării sale, oricât de ridicol s-ar comporta ele. Îşi păstrează asprimea satirei pentru ultimele acorduri ale operei, în care „preotul” Philemon şi „preoteasa” Baucis sunt prefăcuţi în doi arbori bătrâni, care vor sta alături mulţi ani în curtea bisericii din Chilthorne.
Se sugerează, cum vom vedea, ideea de dezastru ecologic în care este implicat omul...
Arta dramatică îl obligă pe autor la o descriere realistă a personajelor, a metamorfozei lor, la prezentarea convingătoare a nopţii misterioase. Pe scriitor îl pasc pericolele căderii în declarativism.
De aceea Swift împinge acţiunea spre deznodământul dramatic în care cei doi bătrâni sunt răsplătiţi regeşte. Prin mişcări magice, autorul preface coliba bătrânească într-o biserică din secolul al XVIII-lea. Totul din coliba mistică capătă funcţii şi semnificaţii. O simplă oală a lui Baucis, mai păstrând ceva din destinaţia de altădată, este agăţată de vârful hogeagului şi se preface într-un clopot. Hogeagul casei celor doi ţărani se lungeşte disproporţionat, transformându-se într-o turlă bisericească spiroidală. Patul de lemn se lărgeşte, se divizează în fragmente şi se transformă în scaune şi fotolii bisericeşti. Scena de un grotesc izbitor este aceea în care scaunul care „respiră” se transformă într-un şarpe uriaş. Din el apare amvonul. Cuplul drăguţ devine dintr-o dată anost, la fel ca şi preoţimea pe care Swift o dispreţuieşte. După atâţia ani de viaţă uşoară, se simt neglijaţi, nerăsplătiţi pentru munca lor. Urmează o scenă semnificativă: „Draga mea, văd că îţi apar lăstari pe frunte”. Philemon încearcă deci să facă spirite, dar nu-i prea reuşeşte: „Ba, acum că nu pot mişca piciorul, de parcă ar face rădăcini”. Swift continuă pe acelaşi ton vesel: „Descrierea nu face decât să-mi obosească muza / În scurt timp au fost prefăcuţi în tise”. Bătrânii n-au mai avut timp nici să-şi ia rămas bun unul de la altul, cum s-a întâmplat în opera lui Ovidiu.
Sensul lucrării lui Swift are un evident caracter satiric. Cei doi arbori stau unul lângă altul ani de-a rândul, până când un orăşean îl taie pe Baucis ca să-şi repare gardul. E greu de crezut, conchide autorul, dar „celălalt copac a fost foarte mâhnit / s-a împuţinat la trunchi, s-a uscat la vârf, / a devenit pipernicit; Un alt enoriaş / l-a prăvălit şi l-a pus pe foc”.
Făcând abstracţie de orice ironie, sesizăm dorinţa lui Swift de a ne vorbi discret, indirect, prin întristarea alegorică a celor doi bătrâni simpli, despre visul acestora de a se stinge din viaţă împreună, ei nesuportând ideea despărţirii.
La Ovidiu şi la fabula lui aparent simplă am ajuns cu întârziere de 2000 de ani, când am compus şi eu un modest poem. Spre deosebire de Longley, eu n-am mizat pe repovestirea istoriei, ci pe meditaţie. Poemul meu Philemon şi Baucis este o lucrare de numai 21 de versuri, abordând într-o manieră lirică eterna întrebare: cum trăim, aici şi acum, cum ne despărţim de lumea aceasta?
De ce am scris acest poem? Probabil pentru a atinge acelaşi scop pentru care şi-a povestit istoria în Metamorfoze şi Lelex, la vârsta când începuse să se gândească la moarte.
Poemul mi-a adus o anume consolare, mi-a dat posibilitatea de a rememora fapte personale, de a-mi exprima regretul şi invidia. Este vorba de părinţii mei care au trăit în dragoste până la bătrâneţe, de mama mea care dorea să moară prima, căci credea că n-ar fi suportat despărţirea de tata. Dar zeii de data aceasta au fost nemilostivi. Nu voi uita niciodată durerea mamei provocată de moartea tatălui meu. El a fost Philemon al ei aproape 70 de ani. Ei şi-au slujit cu bucurie şi conştiinciozitate zeii lor.
Am scris acest poem în amintirea propriilor mei Philemon şi Baucis:
1. Ce să facem
             Când vom muri?
    În ce să ne prefacem?
    Ce-am face
              să ne prefacem
2. În doi copaci?
             Când vom muri
    Ca două sălcii înlăcrimate
    Şi îngenuncheate?
3. În ce ne vom schimba?
              Ochii se sting.
    Gurile se usucă în gingii
    Praf din... praf? ai cui
muguri se dezlipesc
4. În primăvara târzie şi ultimă,
              primăvara
morţii noastre,
              iarna vieţii noastre,
a doi plopi tremurători?
              Frunzele fac iubirea
imposibilă
5. Auriu şi roşu să stea
              la rădăcini
    dragă Baucis, vino, toamnă!
    Aur să curgă la picioarele tale
6. Vino toamnă, Philemon,
 dragul meu,
             Baucis, draga mea,
             şi primăvara cu „te-iubesc”
             să cânte în frunza lui, vocea
7. măcăleandrului, sturzului şi
sticletului,
              Philemon-Baucis,
              Philemon-Baucis...
Şi cum să ştim
              în ce să ne prefacem
când murim?
Iată cum roata vremii se întoarce mereu la Philemon şi Baucis şi la tot ce înseamnă pentru noi dragoste şi pierdere, frică şi singurătate, moarte. Legenda lui Ovidiu sugerează în final, într-o manieră senină şi elegantă, ideea că trebuie să acceptăm natura noastră aşa cum este ea, ca o revenire inevitabilă la starea primordială, ca o transformare în frunze, nouri, râuri şi munţi.
 
Traducere de
Lilia ŢURCANU


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog