Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PERMANENŢA CLASICILOR

Liviu Rebreanu în intimitate1

Ioan MASSOFF

Liviu REBREANU

Alte articole de
Ioan MASSOFF
Liviu REBREANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Nu s-ar putea spune că înfăţişarea dlui Liviu Rebreanu nu e frapantă. Când îl vezi venind din depărtare – înalt, spătos, cu pălăria cu boruri mari, cu mersu-i elastic de picador când îşi face intrarea în arenă –, eşti îndrituit să crezi că dl Rebreanu este cel puţin guvernator al Bucureştilor. Simplă greşeală de optică. Văzându-l mai de aproape, suferi o groaznică deziluzie. De vină sunt numai ochii blânzi, aproape copilăreşti, care joacă o farsă „fizionomiei” celui mai de seamă prozator al nostru.
Când, extrem de politicos, dl Rebreanu îţi răspunde salutului, intimidându-te oarecum cu politeţea sa excesivă, coafura-i linsă îi dă aspectul unei femei care s-a spălat la cap. Când vorbeşti cu acela care a scris atât de minunat povestea lui Ion al Glanetaşului, te surprinde şi te încântă, în acelaşi timp, simplitatea neafectată a atitudinii sale. Totuşi, dacă eşti oleacă psiholog, simţi imediat căldura interioară care îl însufleţeşte.
Pe mine unul, întâlnirea cu dl Rebreanu mă influenţează îndeosebi, poate în sens negativ, şi anume are darul să-mi potolească avânturile şi să mă facă „s-o iau mai încet”. Cum oare, în pofida vieţii sale extrem de zbuciumate, figura aceluia care a scris totuşi Răscoala a rămas revoltător de senină?
Iată un om despre care s-ar putea spune că e fericit. Acasă, la d-sa, toate merg ca pe roate: soţie ideală pentru un scriitor – fosta actriţă Fanny Rebreanu a renunţat la scenă pentru liniştea căminului –, nişte boboci de fată şi ginere – dna Puia Rebreanu-Vasilescu şi dl sublocotenent Radu Vasilescu. Casă spaţioasă şi confortabilă pe o stradă liniştită – Pietăţii2 – numai îmbietoare la muncă.
Destăinuirile pe cari mi le-a făcut dl Rebreanu arată cu prisosinţă caracterul sau loial şi firea sa deschisă:
 
 
Câte greutăţi, câte decepţii!
 
– Sunteţi mulţumit de viaţă? Vreau să spun, visurile tinereţii vi s-au realizat?
– Întrebarea d-tale mi se pare prea elastică. Visurile tinereţii sunt întotdeauna vagi şi nehotărâte. În fond tinereţea nu visează decât să-şi trăiască viaţa şi să realizeze ceva ideal şi totdeauna ceva vaporos, ceva care nu are consistenţă. Dacă ai întreba un tânăr care îi este idealul, nu ţi-ar putea preciza, deşi poate ar fi gata să-şi dea viaţa pentru el. Evident că mi-am realizat visul tinereţii mele. Trecând peste toate vicisitudinile vieţii, am ajuns să scriu şi în scrisul meu să realizez ceva. În materie de literatură şi artă, idealul e atât de îndepărtat, încât e imposibil să-l realizezi complet. Câte greutăţi, câte decepţii! Dacă ar şti omul câte dificultăţi şi câte piedici îl aşteaptă în viaţă, poate că ar renunţa să mai albă un ideal.
 
 
Om norocos
 
– Vă consideraţi om norocos?
– O, da! Eu cred că am noroc şi cu toate greutăţile pe care le-am avut de întâmpinat. Mă obstinez să cred că am noroc. Cred că norocul este baza vieţii. Fără de noroc nu reuşeşti nimic. Dramul de noroc de care vorbeşte înţelepciunea populară este o realitate. Fără noroc, orice sforţare e condamnată la neputinţă şi orice talent nu-şi poate da roadele daca nu-i favorizat de împrejurări.
 
 
Când poţi fi ajutat
 
– Cine v-a ajutat în viaţă?
– Ajutor în viaţă poate să-ţi dea cineva la începutul carierei, atunci când dibuieşti, când îţi cauţi calea. Mai târziu ajutorul e factice. Cum m-ar putea ajuta acum cineva să scriu, de exemplu? La început, într-adevăr, ai nevoie de ajutor, pentru ca să te poţi face ascultat şi când tot felul de piedici îţi stau în cale. Ai nevoie ca să fii ajutat să ţi se deschidă o uşă, pentru ca pe urmă să poţi fi luat în consideraţie. În acest sens trebuie să recunosc că am fost ajutat de dl profesor Mihail Dragomirescu, care m-a ascultat, mi-a dat îndrumare şi chiar ajutoare băneşti. Mai târziu, când începi să contezi oarecum, nu mai poate fi vorba de ajutor, ci de servicii reciproce.
 
 
Tata şi mama
 
– În familia dumneavoastră au mai fost scriitori? În privinţa fizicului şi a caracterului cu cine semănaţi?
– Tata făcea un fel de literatură populară, aduna poveşti, strigăte, cimilituri, a fost un fel de folclorist, cum de altfel erau pe vremea aceea mai toţi învăţătorii din Ardeal3. N-a făcut însă literatură de ficţiune, de fantezie, de creaţie. Mama a fost o gospodină pricepută. Dacă în ce priveşte fizicul seamăn cu mama, regret câteodată că am moştenit firea blajină a tatălui meu. Mama, îţi închipui că-i bătrână, trăieşte la Aiud.
 
 
Prima muză
 
– Cum a încolţit scriitorul? Când aţi simţit pentru prima oară nevoia de a aşterne pe hârtie vreun gând?
– Scriu de când mă ştiu, dar prima „operă literară” am comis-o când urmam clasa a III-a a liceului nemţesc din Bistriţa. Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte4. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent. Pe la 22 de ani am început să public în Luceafărul 5.
 
 
Copilăria
 
– Care este cea mai frumoasă epocă din viaţa dumneavoastră?
– Copilăria, epoca până la vârsta de zece ani, pentru că în acest răstimp am dus-o tot în jucărie şi le vedeam toate în trandafiriu. Poate această epocă mi-a infiltrat optimismul meu ridicol, care mă face să văd numai oameni buni în jurul meu.
 
 
Există om perfect?
 
– Vă recunoaşteţi defectele?
– Îmi recunosc mai mult defecte decât calităţi. Îmi permit însă să nu ţi le spun pe toate, nu de alta, dar ca să nu mă dau de gol. Garantat că un prim defect e optimismul meu incorigibil. Totuşi nu mi-e ruşine de defectele mele şi nici nu le regret. Nu cred că există om fără defecte.
 
 
Un medic ratat
 
– Aveţi vreun mare regret în viaţă?
– Regrete pot să am multe şi, ca să ţi le spun, ar trebui să mă gândesc mai mult. Aşa, între altele, regret că nu m-am făcut medic. Mi-a fost foarte dragă medicina şi n-am urmat-o numai din lipsa mijloacelor financiare. Dacă aş avea un mare regret n-aş mai fi mulţumit de viaţă!
– Aveţi vreun Violon d’Ingres?
– Aş fi vrut să cânt bine din armonică. Am o armonică, dar n-am avut timp să devin un virtuos al ei.
 
 
Şi cu binele şi cu răul
 
– Sunteţi gospodar?
– Sunt. Îmi place să am casă ca oamenii, să am biblioteca mea. Nu sunt fire de boem, deşi îţi mărturisesc sincer că viaţa nu mă sperie. Pot să am astăzi mult, mâine mă mulţumesc cu puţin. Cred că dacă n-aş avea ce să mănânc, şi aceasta mi s-a întâmplat destul de des, faptul nu m-ar împiedica să judec lumea la fel.
 
 
Căsnicia scriitorului
 
– Ce părere aveţi despre căsătorie? Credeţi că un scriitor trebuie să se însoare?
– N-aş putea să stabilesc o regulă generală. Totul depinde de soţie. În general, o femeie este absolut necesară scriitorului, chiar dacă n-ar face decât să-i organizeze viaţa. Scriitorul şi artistul se interesează puţin de mecanismul rigid al vieţii, astfel că are nevoie de o tovarăşe care să-i împlinească această lipsă. Femeia să-i fie însă de ajutor, şi nu piedică, fiindcă o nevastă de artist sau scriitor care vrea să-şi trăiască viaţa ei nu mai poate fi o soţie ideală. Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovarăşului ei.
– Sunteţi bogat?
– Stau în casă cu chirie. Am patru pogoane cu vie la Valea Mare lângă Piteşti. Desigur că biblioteca pe care o vezi valorează ceva.
– Când vă simţiţi mai mulţumit în viaţă, când simţiţi o mai deplină mulţumire sufletească?
– Când stau la birou şi scriu, aceasta-i marea mea bucurie, bineînţeles dacă pot face lucrul acesta fără să am grijă de piaţa de mâine, fiindcă în zilele când grija traiului se accentuează nu poţi sta la birou şi să compui.
 
 
Cum scrie
 
– Cum scrieţi? Mă interesează atât din punctul de vedere al creaţiei propriu-zisă, cât şi al faptului material, brut.
– Foarte greu de răspuns precis la întrebarea d-tale. Totuşi să încerc. Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineaţa. Îţi închipui că trebuie să fii foarte rezistent ca să poţi face aceasta multe nopţi de-a rândul. În Bucureşti fac mai mult opera de transcriere, care pentru mine e mai dificilă decât cea de creaţie. Ca să pot rezista atâtor nopţi albe, mă întreţin cu cafele şi ţigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decât să înşir câteva rânduri şi, recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coş. În medie, într-o noapte scriu cam patru, cinci pagini.
 
 
Un scriitor meticulos
 
– Scrieţi greu?
– Scriu destul de greu. Opera de transcriere e mult mai grea pentru mine. La început, în focul scrierii, e, ca să zic aşa, acel foc sacru care te mână, pe urmă intervine răceala criticului, acea operă de ajustare care e cea mai grea. În orice caz, faţă de mulţi dintre colegii mei, scriu greu şi-ţi mărturisesc că greutatea provine şi dintr-o încăpăţânare: ţin să nu ocolesc adevărul, expresia sau situaţia, ţin neapărat să descriu ce gândesc. Asta mă face să am dificultăţi.
– Cui citiţi manuscrisul?
– Nu-l citesc nimănui. Nevastă-mea mi-l citeşte deseori pe furiş. Dar de cele mai multe ori, aproape în majoritatea cazurilor, primul care îmi citeşte manuscrisul este culegătorul tipograf.
 
 
Copilul drag literar
 
– Dintre toate scrierile dumneavoastră pe care o preferaţi?
– În principiu, prefer pe cea din urmă. După preferinţele mele intime însă, Adam şi Eva, deşi nu a fost îndeajuns de apreciată de unii critici. Poate că n-am avut talent să realizez ce-am vrut. Dar în lucrarea aceasta am pus o parte din sufletul meu.
 
 
Amiciţia
 
– Credeţi în prietenie?
– Cred în prietenie mai mult ca în oricare alt sentiment. Prietenia cere completă dezinteresare. Şi nu e prieten acela care îţi face un contraserviciu, o contravaloare. Prieteni adevăraţi cred că am câţiva, prieteni în sens obişnuit cred că am mai mulţi.
 
 
Duşmanii
 
– Dar duşmani?
– Oh, duşmani în orice caz mai mulţi decât prieteni. Duşmănia e fatală în lumea noastră literar-artistică, duşmănia, ca să nu zic că e invidie, constituie un fel de emulaţie, pentru aceia cari cred că eu sunt de vină dacă n-au izbutit.
– Cum te aperi de duşmani?
– De cele mai multe ori, ignorându-le până şi existenţa. Şi pentru ca să nu fie o simplă butadă, îţi spun că duşmănia unuia e lipsită de valoare şi eficacitate câtă vreme e o pornire nejustificată a cuiva. Efectul unei asemenea duşmănii e întotdeauna nul, aşa că nu ai nevoie de apărări speciale. Mai grav ar fi să ai duşmani pe motive serioase. Or aş putea spune că totalitatea duşmanilor mei n-au aceste motive. Dar am vorbit prea mult despre ei, dă-i dracului! Pot să spun că n-am suferit de pe urma duşmanilor.
– Sunteţi religios?
– Da, cred în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată. Nici nu-i nevoie de acest lucru când îl porţi pe Dumnezeu mereu cu tine.
 
 
Emoţii
 
– Sunteţi emoţionat când vă vedeţi o nouă lucrare în vitrină?
– Sentimentele mele de emoţie există numai când cartea se tipăreşte. Atunci trec prin stări sufleteşti cu totul contrarii, o dată îmi spun că e grozavă, o dată că e proastă. Sunt muncit de toate îndoielile din lume. Pe urmă, după ce s-a tipărit şi este pusă în vânzare, nu mă mai impresionează.
 
 
Onoare deosebită
 
– Cu ce ocazie v-aţi simţit mai mult mulţumit?
– Când satul Maierul, în care am copilărit, mi-a trimis o decizie a Consiliului Comunal, prin care mă proclamă cetăţean de onoare al Comunei şi-mi dăruieşte un loc de casă6.
 
 
O explicaţie curioasă
 
– Aţi ajutat pe mulţi?
– Împrejurări m-au pus în situaţia ca să fiu folositor tuturor categoriilor, de la cel mai sus până la cel mai jos. Am ajutat întotdeauna din suflet, ca şi cum aş fi făcut-o pentru mine, căci eu ştiu ce înseamnă să ai nevoie. Că n-am reuşit întotdeauna să mulţumesc, asta-i altă socoteală. În schimb, 99 la sută din cei pe cari i-am ajutat m-au înjurat. Aşa se cere!
– De ce?
– Prin faptul că atunci când ajuţi pe un om acesta se crede umilit, şi crezându-se umilit, fără să-ţi dai seama, îţi creezi duşmani, care cu prima ocazie răbufnesc. Aşa-mi explic eu cum mulţi oameni de treabă pe care i-am ajutat au găsit de cuviinţă să mă înjure mai târziu. N-am cerut nimănui recunoştinţă – ar fi fost şi ridicol! Ei s-au simţit însă obligaţi să mă înjure pentru a şterge umilinţa, crezând că se aşază ei deasupra mea.
 
 
Un om superstiţios
 
– Sunteţi superstiţios?
– Da, sunt foarte superstiţios. Am toate superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marţia, nu încep lucrul sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb îmi e simpatic – cum ies şi văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în visuri şi caut să le explic. Superstiţiile mele provin de la o întâmplare involuntară. Sunt născut într-o noapte – 27 noiembrie 1885 –, când Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Bialla. În această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele. Îmi spunea tata că stătea pe prispă şi că ploua cu stele cu adevărat, aşa cum plouă cu apă. Mai târziu am controlat în Flammarion şi, într-adevăr, am văzut că în seara în care m-am născut a fost o formidabilă ploaie de stele.
– Care vă e idealul?
– Să am posibilitatea să-mi realizez opera. Alte idealuri nu am. Aş mai avea dorinţe: aş vrea să fac o călătorie în jurul pământului. Dar, recunosc, e un ideal inaccesibil. Aş mai avea dorinţa să stau măcar două luni în Rusia sovietică7. Chiar dacă nu m-ar lăsa stăpânirea să văd prea multe, tot aş putea să-mi dau seama mai mult de realitate.
 
Note
1 Apărut în Rampa, XVI, nr. 4490, 2 ian. 1933, p. 1-2, sub semnătura lui Ioan Massoff.
2 Strada Pietăţii nr. 28; aiciL.R. a locuit cu familia, între 1 mai 1932-30 iunie 1934.
3 Publicase şi o cărticică: Arménul Neguţător şi Fiul seu Gherghel (Poveste culeasă din gura poporului) de V. Rebreanu, Învăţător, la Braşov, în 1901, în cuprinsul căreia editorul Ciurcu introdusese şi o „istorioară” a lui Andersen („Biblioteca Copiilor” nr. 18).
4 Detaliu inedit („în româneşte”) în cadrul versiunilor pe aceeaşi temă.
5 În realitate, 23 de ani (ca şi Titu Herdelea din Ion).
6 Procesul-verbal al Consiliului Comunal din Maieru s-a tipărit în Universul literar, XLIII, nr. 3,16 ian. 1927, p. 46; Consultă şi articolul lui Perpessicius, Quia poeta fuit, la p. 43-44, din acelaşi număr al revistei.
7 Cu un an în urmă îşi exprimase aceeaşi dorinţă (vezi discuţia cu R. Horia din Adevărul, nr. 14826, 1 mai 1932).


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog