Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

De fapt

Vsevolod CIORNEI

Alte articole de
Vsevolod CIORNEI
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Apar eu. Apare ea. Ei, şi ce?
Umbrele noastre se culcă sub sfeşnice,
iar sfeşnicele pot fi de aur, de argint sau de cupru.
Apar eu. Apare ea. Apare un cuplu?
 
Pe afară şi pe dinăuntru se întâmplă în permanenţă ceva.
De parcă hoinăreşte fără braţ secera care ne va secera.
Dar noi apărem mereu. Apare ea. Apar eu.
Apar într-o plasă cartofii ce nu se visează pireu.
 
Cinăm. Ne sărutăm. Probabil, cineva e Iuda.
Dar ce mai contează trădarea atunci când carnea e nudă?
Oricum, chiar şi după trădare e programată-nvierea.
Somnul consumă cafea, iar nesomnul ia somnifere.
Nu avem deşteptător, probabil că nu avem nici deşteptare.
Ne trezeşte transportul urban ce la orele şase apare.
Apoi apar eu. Apare ea. Dejunul. O mică ceartă.
Aceasta e, de fapt, dragostea. Restul e literatură şi artă.
 
 
Foaie verde şi-un progres
 
Au obosit boii. Ne înjugăm la care.
Iniţiem o nouă perioadă de glorie.
Plecăm spre viitorul care acum ne calcă pijamalele.
Avem de trecut un pod. Lung. De lemn. Şubred.
 
Ne dor plămânii de exces de respiraţie şi retorică.
Ne dor femeile de poftă nepoftită pline.
Vin nişte nave din noapte şi ne aruncă ancorele-n cap.
Vin babecloanţe şi ne provoacă dureri de stomac.
 
Le jour de gloire tot n-arive şi n-arive pas.
Vă previn: ceea ce scriu eu nu este scris de mine.
(Încerc să evit călătoria spre puşcărie.
Aiurea. Puşcăria e pretutindeni).
 
În afară de căldură mai există ceva, dar nu numai frigul.
Ne cheamă şeful la el. De mii de ani ne tot convoacă
să vorbim despre finanţe şi investiţii.
Fireşte, nu facem faţă sarcinilor.
 
Stăm lângă case mici cu ferestrele închise.
Îi scriu numele pe perete şi ei mă întreabă: cine e ea?
Şi nu ştiu la cine-i dosarul şi cine va renunţa să mă cruţe –
dar ce s-ar fi schimbat dacă ştiam?
 
Vara potoleşte răscoalele şi arde podurile.
Trecutul iese din gropi, vede prezentul şi se îngroapă-napoi.
Mai aşteptăm un secol-două până se coace procesul
ş-apoi vine progresul. All right.
 
 
Jos şi trăiască
 
Butucul mă aşteaptă, deşi-i păcat de cap.
Avea şi el ceva în sfera lui turtită.
Are şi călăul slăbiciunile lui: colo o partidă de şah,
dincolo un ceai cu turtiţă.
Trece destinul meu pe trotinetă
pe diagonala unei table cu mat etern
şi-i cade roata din urmă în groapa cu demisia
ministrului din plan extern.
 
Celălalt şi-a băut ceaiul şi-şi ascute toporul.
Jos capul, cu tot cu creier!
Trăiască poporul!
 
 
Într-o parte
 
Căldura-i exilată în rumoare,
iar eu – pe câmpul luptei de idei.
Stau într-o parte, dar nu ştiu în care
şi-ncerc un cuplu să-l împart la trei.
 
Cad haine la podea cum cade prada.
Înjur un jug şi nu mai zic nimic.
Intrarea în antreu este treptată,
paraşutată dinspre inamic.
 
E versu-ngust, şi lânced, şi-anacronic.
Stau şi-l aştept să-şi pună-un punct final.
Pun seara pe cântar. Socot micronii.
Înnebunesc. Căci mă înec pe mal.
 
 
Nici un pas
 
Circulăm şi noi cât putem
până la primul accident sau până la ultimul stop
În horoscop se vede cu totul altceva
decât se vede în telescop
 
Circulăm şi noi cum ne iese
printre semafoare care se contrazic reciproc
Mergem şi teoretizăm că cel mai potrivit lucru
este starea pe loc
 
Desigur e inutil să vă aduc la cunoştinţă
faptul că cei care stau ne învaţă a merge
 
Nici un pas fără aportul ştiinţei
Nu facem printr-ale ignoranţei mreje…
 
 
Cânt...
 
Cânt. Mă debarasez de răni.
Cuvintele-mi sunt cicatrici aride,
dureri în deplasare pe teren,
sfinţi extirpaţi din antice firide.
 
Argile invizibile se coc
în vine ca-n arhaice cuptoare.
Ecoul unui tragic nenoroc
se stinge-n aer şi-aerul mă doare.
 
Şi cântecul mă frige la plămâni.
Şi buzele îmi crapă de tăcere.
Cânt ca să mor şi cânt ca să rămân,
ca disperarea să mai vrea să spere.
 
Dar dacă-s mut şi nici nu ştiu că-s mut?
Dacă mesajele îmi sunt nişte miraje?
Şi dacă vinul e oţet sau must –
ce rost să cauţi sensuri în cupaje?
 
Monologhează mutu-n sinea sa.
Poeţii sângerează în cuvinte.
Şi-n templul inutil şi necesar
tresare vidul în firide sfinte.
 
Colbul nociv se-aşază pe polen.
Zborul albini-i aventură vană.
Cânt. Mă debarasez de răni.
Dar mă transform eu însumi într-o rană...
 
 
Temele poetice ale lui Vsevolod Ciornei au rezonanţa faptului trăit aproape întotdeauna cu scepticism, iar uneori – cu o ironie de-a dreptul rousseauistă: Au obosit boii. Ne înjugăm la care. / Iniţiem o perioadă de glorie. / Plecăm spre viitorul care acum ne calcă pijamalele.
Să nu ne grăbim aşadar a-l considera doar un poet al bufoneriei iconoclaste (cum pare (!) a fi în cartea Istoria geloasă), căci s-ar putea ca destule poeme ale sale să contrazică această încadrare limitativă. Andrei Ţurcanu observa, pe bună dreptate, că ochiul lui Vsevolod Ciornei „e rănit de cristalul cald al unei lacrimi enorme”; că „între retină şi realitate, ca şi între poet şi iubita sa, se află conştiinţa... implacabilei dezontologizări a universului”. Iată de ce ieşirea lui recentă din anotimpul poeziei estetizante duce la descoperirea vieţii ca realitate în care „literatura” şi „arta” nu mai sunt decât figuraţii inutile ori scamatorii desuete: ...apar eu. Apare ea. Dejunul. O mică ceartă. / Aceasta e, de fapt, dragostea. Restul e literatură şi artă.
E de amintit şi faptul că acest important autor n-ar fi încăput în Portretul de grup (Chişinău, Arc, 1995) al „optzeciştilor” dacă nu ar fi îndrăznit, ca şi congenerii săi, să-şi caute propria identitate poetică acolo unde, odată găsită, nimeni niciodată nu ţi-o mai poate contesta – în marile cărţi...


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog