Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VASILE MELNIC – 70

Verticalitatea necesară

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Vasile Melnic a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău în 1957 şi a debutat în ştiinţa lingvistică în ipostază de dialectolog, calitate în care a contribuit substanţial la elaborarea Atlasului Lingvistic Moldovenesc, a publicat articole şi studii documentate riguros, a ţinut referate şi comunicări de un real interes, făcându-se cunoscut – în acest domeniu – şi ca autor al exegezei Elemente de morfologie dialectală (1977).
Cu timpul, în raza preocupărilor lui ştiinţifice îşi face locul şi lingvistica clasică. Activitatea în cadrul Catedrei de limba latină şi terminologie medicală a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu” se bazează pe studierea aprofundată a limbii din care au provenit, pe parcursul timpurilor, limbile romanice, inclusiv româna, chiar dacă aceasta a purtat – în epocă – denumirea unui grai al românei – „moldovenească”. Două exegeze valoroase ale autorului au titlurile Aspecte umanistice ale limbii latine (2000) şi Terminologia clinică în limba latină (2002).
Activitatea de şef al unei catedre atât de specifice într-o instituţie ca Universitatea de Medicină l-a absorbit în mare parte, dovadă fiind un întreg ciclu de nenumărate lucrări ştiinţifice şi didactice.
Nu insistăm aici asupra contribuţiei distinsului lingvist în toate branşele ştiinţei lingvistice, în care s-a produs între timp, ci ne propunem să evidenţiem aportul lui în domeniul sociolingvisticii. Întâmplarea – sau poate totuşi destinul? – a vrut ca în 1988 Vasile Melnic să răspundă invitaţiei noastre de a ne oferi un interviu, publicat tot atunci, la 19 mai, în Literatura şi arta, iar peste un an – în cartea noastră Reflecţii şi atitudini, interviu în care el vorbea în cunoştinţă de cauză şi cu multă durere despre diverse aspecte de-a dreptul deplorabile ale procesului de comunicare lingvistică în republică. Cu informaţie concretă, apelând la cifre şi titluri, intervievatul constata fapte puţin spus regretabile, formula întrebări grave, sugera soluţii îndrăzneţe pentru acele timpuri. De exemplu: „Să mă ierte conducerea bibliotecii institutului (în prezent Universitate – I.C.), dar... cum putem califica faptul că manualele de anatomie, chirurgie, fiziologie şi altele, traduse în moldoveneşte de atâţia oameni, au fost nimicite din motivul că, chipurile, nu erau cerute de nimeni? Cine a sancţionat acest act de vandalism? Prin ce se explică faptul că în bibliotecă lipsesc dicţionarele: fizic rus-moldovenesc, zoologic rus-moldovenesc ş.a.?” Constatarea „În 1988 biblioteca a avut numai 1 exemplar de Literatura şi arta, 2 – Moldova, 2 – Moldova socialistă, 1 – Tinerimea Moldovei, 1 – Nistru, 2 – Comunistul Moldovei, 1 – Tribuna, 2 – Ocrotirea sănătăţii, 1 – Femeia Moldovei, 1 – Veştile Sovietului Suprem” este urmată de o explicaţie absolut necesară – „Cifrele sunt revoltătoare când ne gândim că personalul didactic al Institutului se compune din circa 700 de oameni, iar numărul studenţilor este de peste 4.000” – şi de o întrebare pe cât de necruţătoare, pe atât de îndreptăţită în contextul marginalizării cronice a limbii poporului nostru de către funcţionarii instituţiei: „Oare direcţia nu-şi dă seama că ignorarea publicaţiilor moldoveneşti de către o bibliotecă de stat echivalează cu o totală lipsă de răspundere?”
Starea de lucruri în privinţa funcţionării limbii noastre este dezvăluită de Vasile Melnic pe larg, apelând la adevăruri aflate la îndemâna tuturora, dar pe care prea puţini dintre noi le scoteau în vileag, le comentau şi în legătură cu care îşi exprimau pe atunci atitudinea: „...Foarte mulţi tineri (şi nu numai tineri) specialişti – agronomi, ingineri, zootehnicieni, veterinari ş.a. – îşi cunosc dureros de superficial graiul matern”, „De ce, de exemplu, pe cutie să nu fie scris în două limbi: goroh şi mazăre? Omul simplu n-are când traduce. Ce vede scris pe firmele noastre, ce şi cum aude la staţiile de autobuz ori la gările noastre, aceea transmite acasă şi altor oameni. Ori, să zicem, dacă la spital sau clinică (la cea din Ialoveni m-am convins recent că aşa este) bolnavul vede scris numai «serdecinâe zabolevania», «infecţionnaia» ş.a.m.d., el spune că a fost la «otdelenia serdecinâe zabolevania» (de altfel, greşit şi în limba rusă). Dacă medicul îl controlează pe bolnav şi-i spune că are «davlenie», că i-i afectat «kişeciniku», că i-i mărită «pecenia», acesta va vorbi la fel de «kulturnâi» ca şi... medicul. Şi omul nu e vinovat. De vină sunt acei care uită ori chiar nici nu vor să pună şi inscripţiile «boli de inimă», «boli infecţioase», adică în două limbi – rusă şi moldovenească”.
Amintim aici că era un an şi mai bine până la adoptarea istoricelor legi în domeniul funcţionării limbilor în republică. Vasile Melnic se sincronizase perfect cu imperativele care abia urmau să devină legi. Altfel zis, profesorul se afirmase de la începutul epocii de restructurare a societăţii ca un luptător activ pentru cauza naţională. În calitate de cadru didactic, el simţea şi, principalul, exprima cu îndrăzneală şi cu certitudine adevăruri pe care le ţinuserăm cu toţii în adâncul sufletului: „...Nu avem la institutele noastre (agricol, politehnic, de medicină) grupe în care predarea să fie în limba moldovenească sau măcar unele discipline să fie studiate în limba maternă a moldovenilor”, „...Astăzi medicii care vor lucra la Măgurele sau la Pererâta nu audiază nici un obiect de studiu în limba maternă”, „Introducerea latinei ca disciplină în şcoala medie de cultură generală nu numai că ar ridica nivelul înţelegerii specificului limbii noastre, dar şi i-ar pregăti pe elevi în vederea unei serioase munci ştiinţifice în viitor”, „...N-avem în republică nici o şcoală de tractorişti, combineri, şoferi sau de alte specialităţi tehnice, în care predarea s-ar face în limba moldovenească. Aceeaşi situaţie este şi în tehnicumurile de auto şi drumuri, comerţ, telecomunicaţii, de finanţe şi culinărie ş.a.”
Azi afirmaţiile citate pot să pară unor cititori lipsite de importanţă, chiar superficiale etc. Însă în contextul anului 1988 ele echivalau cu o îndrăzneală ştiinţifică şi civică pe care rar concetăţean o manifesta deschis şi consecvent.
În acelaşi an, 1988, Vasile Melnic a elaborat o nouă, a doua, ediţie a antologiei Comoara. Aceasta avea subtitlul Scriitorii moldoveni despre limba maternă, şi curajosul lingvist, în colaborare cu colega sa L. Vrabie, n-a ezitat să includă în paginile cărţii adevăruri ca cele exprimate de mitropolitul Varlaam („Cu mult mai vârtos limba noastră românească” (aici şi în continuare sublinierile din citate ne aparţin. – I.C.), de alt mitropolit, Dosoftei („Când au adus într-însa rumâneasca limbă”), Alecu Russo („...De aş fi poet, aş culege mitologia română...”) şi – cum s-ar fi putut altfel? – de Mihai Eminescu („În privinţa limbii româneşti, Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbii româneşti”).
Chiar conţinând câteva regretabile erori de amănunt, cartea aceasta, odă colectivă dedicată limbii noastre, după cum o numeşte însuşi Vasile Melnic în postfaţă, cu siguranţă un necesar imbold în procesul de promovare a adevărului despre numele corect al limbii noastre.
Vasile Melnic nu este nominalizat prea des în calitate de luptător, atunci când e vorba de personalităţile ce au contribuit în ultimele decenii la afirmarea conştiinţei noastre naţionale. Şi e păcat. Că n-a ieşit la toate tribunele timpului, e adevărat. Dar nu este mai puţin adevărat că Vasile Melnic a făcut dovada unei prezenţe active în societate. Membru al Consiliului Coordonator al Departamentului de Stat al Limbilor, al colegiului de redacţie al revistei Limba Română, preşedinte al Comisiei municipale Chişinău pentru supravegherea respectării legislaţiei lingvistice, neobositul lingvist – fără a neglija în vreun fel activitatea sa didactică în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu” – a scris şi a publicat articole şi studii la fel de curajoase, s-a produs cu alocuţiuni şi discursuri ştiinţifice de cele mai multe ori polemice, cu ecou puternic în rândurile colegilor-lingvişti, şi nu numai. Drept exemplu absolut convingător în această privinţă numim articolul Sireaca limbă, tipărit iniţial în ziarul 31 august din anul 2000, ziar dedicat unui deceniu de la adoptarea legislaţiei lingvistice a republicii, care îşi propunea să devină o publicaţie sistematică, dar care – înainte de toate din cauza articolului semnat de Vasile Melnic – şi-a încetat, tot atunci, existenţa. Inimosul luptător pentru punerea în drepturi depline a limbii noastre cu denumirea ei corectă – română – a exprimat în acest articol adevăruri cunoscute, dar le-a formulat astfel încât au stârnit şi unele ecouri generatoare de frică din partea unor şefi de diverse ranguri. Fie-ne îngăduit să apelăm – şi de data aceasta – la citate, pe care le considerăm, ca de obicei, un argument suprem, imposibil de negat. „Legislaţia lingvistică adoptată acum 10 ani continuă să rămână numai pe hârtie. Dezastrul lingvistic e pe aceeaşi treaptă ca şi dezastrul economic şi social-politic”, „Guvernanţii noştri fac din chestiunea cunoaşterii limbii române... o problemă politică, iar românofobia e ridicată la nivel de politică de stat”, „Legea despre limba de stat funcţionează parţial sau nu funcţionează deloc, deoarece nimeni nu poartă răspundere personală... N-a fost avertizat nici un conducător de fabrică, uzină, departament sau minister pentru încălcarea grosolană a legii cu privire la funcţionarea limbii de stat” – cine se îndoieşte de faptul că atare afirmaţii ale colegului Vasile Melnic corespund în întregime adevărului chiar şi în prezent? Or, ele n-au plăcut unora în 2000, conform dictonului vechi că „adevărul supără” şi „umblă cu capul spart”. Lectura acestui articol ne pune şi în faţa altor adevăruri extrem de dureroase şi azi: „Sporirea numărului de ziare (după unele date – mai mult de 1 mln. 200 mii de exemplare de ziare moscovite), posturi de radio şi televiziune, a numărului de magazine şi întreprinderi privatizate de cei bănoşi, veniţi din Rusia (şi nu numai), în care majoritatea vânzătorilor, contabilii şi chiar servitoarele nu vorbesc în limba statului, deoarece stăpânii lor nu se supun legilor lingvistice din Republica Moldova, nu au nici o răspundere personală pentru buna funcţionare şi utilizare a limbii oficiale, nu iau măsuri pentru implementarea ei în colectivele de muncă”, „Organele de drept, în primul rând procuratura, nu se implică în această problemă... Frica de cel ce are cuţitul şi capitalul în mână, de cel ce ştie a da din deget, chiar şi procuraturii, îi face pe demnitarii noştri să tacă, să nu intervină în problemă...” Să mai zicem o dată că atare stări de lucruri au rămas dureros de actuale şi azi?
„Lipsa demnităţii şi a conştiinţei naţionale, sublinia savantul, rămâne infiltrată în sângele nostru”, drept care „nu ne trebuie cultură, ştiinţă, limbă”; consecinţa e că „limba rusă continuă să fie în capul mesei, iar populaţia rusofonă a devenit mai agresivă, chiar obraznică”. Vasile Melnic observă – pe deplin just – că „procesul de rusificare a exprimării şi gândirii continuă, inclusiv prin Universitatea Slavonă, creată aici, în mijlocul populaţiei de origine romanică”.
Ca un acord deosebit de dureros sună în articolul Sireaca limbă afirmaţia autorului că „soarta limbii noastre... o hotărăsc şi astăzi nu specialiştii în materie, savanţii, ci cei înstrăinaţi de «laptele matern», mancurţii, cozile de topor şi aşa-zişii «patrioţi» ai separatismului moldovenesc”.
După ce scrie fără ezitare că „o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, limba rusă nu poate avea statut juridic şi moral de a fi limbă de comunicare interetnică pe teritoriul statului nostru independent”, Vasile Melnic propune şi unele soluţii întru totul justificate – „să fie adus la îndeplinire articolul 21 din legea lingvistică în vigoare, în care se spune că în instituţiile de învăţământ de toate gradele elevii şi studenţii susţin examen de absolvire, de calificare la limba română. În instituţiile de învăţământ limba de predare pentru toţi studenţii trebuie să fie numai limba de stat – româna”, „Preşedintele statului să fie într-adevăr un garant al funcţionării limbii de stat” şi – s-ar fi putut oare ca autorul articolului să nu fi subliniat şi acest lucru? – „necesitatea stringentă de schimbare a articolului 13 din Constituţie şi a legislaţiei lingvistice, care nu mai corespunde realităţilor zilelor noastre”.
Vasile Melnic este autorul cărţilor de sociolingvistică Mândria şi speranţa noastră (1999) şi Dar făcut de Dumnezeu – materna (2003). În paginile lor autorul apare ca un specialist multilateral (dialectolog, lexicolog, specialist în lingvistica clasică etc., dar nu în ultimă instanţă sociolog al limbii), după cum ne convingem la lectura studiilor Latina – limbă a ştiinţei şi civilizaţiei mondiale, Graiurile şi unitatea limbii române, Terminologia medicală în limba română (constatări şi opinii), Funcţionarea terminologiei medicale în Republica Moldova (istorie şi realitate), Sindromul înstrăinării de neam, Universitatea Slavonă – focar de tensiune interetnică, Un şi care sugrumă limba de stat, Cantoterapia lui Nicolae Sulac şi a celorlalte din prima carte pomenită, Preocupările lingvistice ale lui Mihai Eminescu, Atlasele lingvistice regionale şi unitatea graiurilor româneşti... Dar citiţi, dragi iubitori ai limbii noastre străbune, articolul Adevărul despre o imprimare clandestină, ca să găsiţi în el informaţie absolut inedită – despre profesorul Dmitri Mihailci, bunăoară, care încă în 1961 a declarat la Conferinţa ştiinţifică a romaniştilor din fosta Uniune Sovietică: „Toţi oamenii de ştiinţă de până la mine, cum sunt M. V. Serghievski, V. F. Şişmariov ş.a., care au afirmat că «limba moldovenească» e de sine stătătoare, au greşit. Până acum am recunoscut şi eu existenţa «limbii moldoveneşti», aşa cum ni se dicta de sus”!
În cea de-a doua carte pomenită este inclus şi articolul Sireaca limbă, din care am citat mai înainte.
La opiniile exprimate şi la atitudinile formulate profesorul Melnic a ajuns în urma unor cercetări îndelungate şi adânci, datorită unei voinţe înnăscute de a coborî la rădăcina faptelor istoriei şi ale contemporaneităţii. Altfel zis, ele nu sunt ceva incidental, ceva care, la o adică, ar putea fi reprimat, „trimis” în zone mai puţin manifeste ale fiinţei; ele exprimă însuşi caracterul cetăţeanului şi savantului care, pătrunzând în esenţa lucrurilor, nu-şi poate imagina să pactizeze cu acei care nu se încumetă să parcurgă benevol şi cu ardoare acelaşi itinerar spiritual – de la unele idei şi atitudini auzite sau citite la propriile sale convingeri constituite în albia adevărului de nedezminţit despre noi şi întreg neamul în afara căruia rămânem proverbiale „fire de nisip”.
Fire echilibrată în viaţa de toate zilele, Vasile Melnic devine tăios până la necruţare când e vorba despre purtătorii ideilor ce contravin idealului nostru naţional.
Prin tot ce a realizat mai valoros, Vasile Melnic dovedeşte o verticalitate exemplară, indispensabilă oricărui patriot adevărat al acestui pământ, patriot ale cărui opinii şi convingeri nu sunt nişte simple emanaţii ale unei dorinţe subiective ori partinice, ci se întemeiază pe un studiu profund al istoriei limbii noastre şi pe o înţelegere adâncă a obârşiei, evoluţiei şi perspectivei neamului românesc, parte a căruia am fost şi suntem, indiferent dacă toţi sau numai o parte avem conştiinţa clară şi deplină a trecutului din care venim, a prezentului în care ne aflăm şi a viitorului care ne aşteaptă. Nici în anii din urmă, când e chinuit crunt de o boală nemiloasă, Vasile Melnic n-a stat de o parte. La apariţia aşa-numitului dicţionar moldovenesc-românesc al lui V. Stati, neobositul luptător pentru cauza limbii române în Republica Moldova n-a putut să nu scrie – cu mână tremurândă, însă nu şi cu inimă indiferentă la rătăcirile colegului său de odinioară în ale dialectologiei – articolul Lipsă de criterii ştiinţifice lexicografice, în care argumentează copios că lucrarea pretinsului dicţionarist este un tribut cras, plătit de acesta moldovenismului primitiv, separatist şi – vârf la toate – agresiv. Concluzia neobositului exeget este că „cuvintele (19 mii) înregistrate de Stati sunt în majoritatea lor fixate în limba română comună, iar altele sunt regionalisme, localisme, dialectisme, atestate nu numai în graiurile moldoveneşti din Republica Moldova, dar şi în graiurile teritoriale munteneşti, maramureşene, bucovinene etc.”, drept care „ele au circulaţie îngustă şi nu constituie limbi aparte, limbi separate” (a se vedea: Limba Română, nr. 6-10, 2003, pag. 183).
Întreaga activitate ştiinţifică şi didactică a doctorului în filologie Vasile Melnic, ajuns acum la vârsta de 70 de ani, ne determină să conchidem fără pic de reticenţă că pe parcursul anilor Domnia sa a avut toate calităţile unui minunat pedagog şi harnic cercetător ştiinţific, inclusiv în domeniul sociolingvisticii, afirmându-se plenar ca un luptător convins şi convingător pentru cauza noastră naţională românească.
La mulţi ani şi multă sănătate, frate Vasile!


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog