Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

APĂRĂTOR AL PATRIEI ŞI AL CREDINŢEI

(Re)citirea lui Ştefan cel Mare

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Comemorarea celor 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Ştefan cel Mare ridică problema (re)citirii sale ca personaj al istoriei naţionale şi universale, ca mit istoric / transistoric. (Re)citirea o înţelegem – din perspectiva relativizantă a zilei de azi – ca (re)interpretare axiologică într-un context temporal dihotomic mitizator / de-mitizator. Or, într-o perioadă a tranziţiei, generatoare şi (re)generatoare de complexe, să le zicem cioraniene, mitul este supus unei reconsiderări care poate subaprecia unele dimensiuni ce erau până acum absolutizate şi aprecia altele care nu apăreau în câmpul de vedere al interpretatorilor. Iconolatria se poate substitui uşor cu iconoclastia, iar zeificarea cu des-zeificarea nihilistă. Cazul Ştefan cel Mare este, din acest punct de vedere, analog cazului Eminescu. Numai că valoarea reală, substanţială a personalităţii celor două figuri emblematice anihilează prin ea însăşi acţiunile demitizatorilor. Elementele contradictorii existente în cuprinsul vieţii şi operei dispar în imaginea puternic articulată a personalităţii lor care creşte cu spor armonizator în timp.
În însăşi mărturisirea documentară a cronicarilor, care prezintă nucleul arhetipal al valorizării, se desprinde o contradicţie tranşantă între prezentarea omului concret („Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără judeţ. Aminterlea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica de-asupra biruitorilor”.) şi celui deja crezut sfânt şi proiectat ca atare până în timpul când povesteşte Grigore Ureche în imaginaţia celor mulţi („Iar pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire – în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui până azi îi zice sveti (sfântul) Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti, carele nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu”).
Aura de sacralitate creşte în timp chiar sub ochii miraţi ai cronicarului, care îl ştie ca „om cu păcate”. Observaţia cronicarului se generalizează, „păcatele” neintrând în rama transistorică a domnitorului, care se iconolatrizează la modul absolut.
Acest proces de iconizare (sanctificare) valorică se produce prin câteva grile de (re)lecturare a lui Ştefan cel Mare:
– grila caracterologică, prin excelenţă genetico-biografică în stil Plutarh-Theophast-La Bruyère – impusă de cronicari;
– grila fenomenologică, ce presupune o identificare substanţială a sufletului poporului cu imaginea emblematică a domnitorului şi care apare în folclor, în artă şi literatură, în interpretarea istoricilor;
– grila ontologică, tangentă celei fenomenologice, care operează efectiv o revelare / ascundere a fiinţei româneşti în umbra fiinţială transistorică a legendarului voievod moldovean. Această „umbră” romantică, invocată cu mijloacele magiei, visului suprarealistic, mesianismului, ale strategiilor, mitopo(i)etice (invocaţie, rugăciune, cuminecare, imn religios, îndemn gnomic);
– grila istorico-sociologică, ce urmăreşte clasarea obiectivă a domnitorului ca personaj istoric şi transistoric, în funcţie, aşadar, de obiectivele conjuncturale ale interpretării.
Componentele portretului fenomenologic al lui Ştefan cel Mare ni le relevă: fiinţa lui însăşi; fiinţa noastră proiectată în fiinţa lui; fiinţa însăşi cu păcatele şi sfinţenia ei; fiinţa istoriei cu demonia schimbărilor opţionale.
Cunoscutul istoric Al. Zub demonstra recent (vezi Dacia literară, nr. 4/55, 2004) cum conlucrează temeiul documentar real din O samă de cuvinte cu imaginarul literar şi imaginarul colectiv care „atribuie mitului o semnificaţie simbolică, mereu necesară” şi toate acestea întregite de studiul istoricilor sub aspect faptic, conjunctural etc.
Eminescu îl vede ca pe o lumină întrupătoare de fiinţă nemuritoare („Razele tale ajung până la noi, ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; însuşi nemuritor, ai crescut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crescut în Dumnezeul luminii...”).
Iorga găsea în el modelul, pattern-ul, „icoana” care trebuie urmată, dată fiind o conştiinţă a identificării, a proiectării sufletului poporului în sufletul său şi în faptele sale „care i se par că vin printr-însul de aiurea şi mai de sus”: „Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu atât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atât şi viitorul se vesteşte mai bun. Căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte”. Mitul lui Ştefan cel Mare apare clar, în viziunea lui Iorga, ca un mit al perfecţiunii începuturilor, ca un mit al „bunului sălbatic”.
Pentru A.D. Xenopol, prin Ştefan cel Mare se realizează o proiecţie compensatoare a lipsurilor unui „popor mic”. Spre deosebire de geniile popoarelor mari care „se împodobesc cu meritele ce se cuvin întregului, geniul domnitorului moldovean îndeplineşte lipsurile poporului său „mic”, scoţând „din propriul lui fond ceea ce nu poate afla în acei pe care el se sprijină”: „E mai greu de a fi un Temistocle, decât un Cezar; un Ştefan cel Mare decât un Carol cel Mare. Se înţelege că în valoarea absolută nu se poate stabili o asemănare între aceşti corifei ai neamului omenesc, din cauza elementelor deosebite ce le slujesc de substrat. Ca valoare relativă, şi anume pentru poporul nostru, Ştefan cel Mare este şi va rămâne idealul care, din trecutul îndepărtat, aruncă razele splendoarei sale în viitorul şi mai îndepărtat, îmbiind călcarea pe urmele lui”.
„Îmbiind călcarea pe urmele lui” înseamnă „chemând la o urmare a modelului”, căci orice raportare şi orice grilă presupune o modelare, o proiectare ontologică.
Eminescu îşi imagina, în persoana şi personalitatea (trans)istorică a lui Ştefan cel Mare un eu împlinit, cu care voia să se identifice (în timp ce Decebal apărea ca un eu tragic ne-împlinit, „căzut”, naufragiat în oceanul istoriei).
Blaga considera „opera de zmeu şi de arhanghel a lui Ştefan cel Mare” („viaţa cu apele mişcate de un întunecat – luminos destin, înfăptuirile clădite pe sânge ţâşnind ca dintr-o putere telurică, bisericile clădite pe lumină”) drept „mica noastră veşnicie relevată în timp”. Fiinţa noastră, întrupată în timp istoric, simte intens, zice atât de inspirat Blaga, „aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria românească”. „Ştefan cel Mare a fost, prin chemare, drumul unui domn românesc...”
Această „aromă a măreţiei” a persistat în fiinţa noastră chiar atunci când drumurile ei au fost întrerupte, heideggerian vorbind. Hăţişurile unei istorii care a terorizat românii basarabeni îl determinau pe Liviu Damian, în 1984, să reactualizeze imaginea simbolică a Cavaleriei de Lăpuşna („Sudoare de sânge pe frunze / Blestem îngropat în tăcere. / Ucisă, Moldova e vie. / O strigă din munte oierii. // O cată hulubul pe ape / şi ramul ce-l poartă e verde. / Departe e ziua de mâine, / dar ochiul speranţei o vede” (Cerul şi vântul: bocet pe rănile Moldovei).
Astăzi, în contextul integrării noastre în Europa, e cazul să (re)citim personalitatea lui Ştefan cel Mare ca o personalitate prin excelenţă europeană, care a visat unirea tuturor neamurilor de pe bătrânul continent sub semnul valoric al creştinismului.
Ştefan cel Mare redevine, prin această modalitate de recitire istorico-sociologică, un personaj al istoriei devansator de idei, în speţă al ideii europene.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog