Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FILOZOFIE ŞI ARTĂ

Despre savanţi

Friedrich NIETZSCHE

Alte articole de
Friedrich NIETZSCHE
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Pe când dormeam, o oaie a venit să-mi pască pe creştet coroana cea de iederă – păştea zicând întruna: „Zarathustra nu mai e savant”.
A zis şi-apoi s-a-ndepărtat sătulă de frunze şi-ngândurată. Un prunc mi-a povestit aceasta.
Mă tolănesc adesea bucuros aici, unde se hârjonesc copiii, sub zidurile în ruină, printre scaieţi şi maci roşii în floare.
Sunt încă un savant pentru copii, pentru scaieţi şi pentru maci roşii în floare. Ei sunt nevinovaţi, până şi-n răutatea lor.
Dar pentru oi, se pare, nu mai sunt: aşa vrea soarta – fie binecuvântată!
De fapt, acesta este adevărul: eu însumi părăsit-am casa savanţilor, trântind şi uşa după mine.
Sufletul meu prea mult a stat înfometat la masa lor; nu sunt, ca ei, dresat pentru cunoaştere ca pentru spartul nucilor.
Îmi plac libertatea şi vântul ce cutreieră pământul reavăn; mai bine să mă culc pe piei de bou decât pe-onorurile şi distincţiile lor.
Sunt prea aprins şi mistuit de gândurile proprii: adesea mi se taie răsuflarea. Atunci sunt nevoit să ies sub cerul liber şi departe de orice cămăruţă prăfuită.
Dar ei sunt reci şi stau la umbră răcoroasă: ei vor la toate să fie numai spectatori şi se feresc să se aşeze pe trepte, acolo unde arde soarele.
Asemenea acelora ce cască gura la mulţimea ce trece-ncoace şi încolo, ei stau şi-aşteaptă căscând gura la ideile pe care alţii le-au gândit.
Dacă te-apuci să-i scuturi, împrăştie în jurul lor un praf ca sacii cu făină şi nu de bunăvoie; dar cine să mai vadă-n praful lor bobul de grâu şi voluptatea aurie a holdelor de vară?
Când se dau drept înţelepţi, mă-nfioară cu micile lor adevăruri şi sentinţe: înţelepciunea lor miroase-adesea, parcă s-ar trage dintr-un smârc; şi-ntr-adevăr, aud adeseori o broască orăcăind în ea!
Sunt iscusiţi, au degete îndemânatice: ce poate simplitatea mea alături de complexitatea lor! Iar degetele sunt pricepute la tors, la înnodat şi la urzeli: de-aceea ei sunt cei ce tricotează ciorapii spiritului!
Adevărate mecanisme de ceasornic sunt: se cere doar să fie trase la timp! Atunci arată fără greşeală ora şi scot un zgomot delicat.
Lucrează-asemeni morilor şi şteampurilor: de-ajuns e să li se arunce boabele! – ei ştiu să macine bobul mărunt şi să-l preschimbe-n prăfărie albă.
Ei se supraveghează reciproc şi nu se prea încred unii în alţii. Sunt inventivi în mici şiretenii şi stau pândind pe-aceia a căror ştiinţă şchioapătă – aşteaptă ca nişte păianjeni. Întotdeauna i-am văzut cum pregătesc cu mare-atenţie otrăvurile; şi pentru-aceasta cum îşi trag pe degete mănuşile sticloase.
Sunt pricepuţi la jocurile cu zaruri măsluite; şi-i văd jucând atât de-nverşunaţi, că-i trec toate sudorile:
N-avem nimic comun unii cu alţii; însă virtuţile lor mă scârbesc mai tare ca falsitatea lor şi toate zarurile măsluite.
Când locuiam cu ei, stăteam deasupra lor. De-aceea erau supăraţi pe mine.
Ei nu voiau să-audă nicidecum că umblă cineva deasupra capetelor lor; de-aceea au pus lemne şi ţărână, şi gunoaie între mine şi capetele lor.
În felu-acesta au înăbuşit răsunetul paşilor mei; şi nimeni nu m-a auzit mai rău decât cei mai savanţi din tagma lor.
Toate greşelile şi slăbiciunile-omeneşti le-au pus de-a-valma între ei şi mine: acestui lucru ei îi zic „podeaua falsă” la ei acasă.
Cu toate-acestea, gândurile mele s-au plimbat deasupra capetelor lor; şi chiar de-aş fi purtat de propriile mele erori, eu tot aş fi deasupra lor, deasupra capetelor lor.
Căci oamenii nu sunt egali: justiţia vorbeşte-aşa. Iar ceea ce vreau eu lor nu le este-ngăduit să vrea!
 
Aşa grăit-a Zarathustra.
 
 
Despre poeţi
 
„De când cunosc mai bine corpul – zicea odată Zarathustra unui discipol – spiritu-mi pare spirit doar simbolic; şi tot ce este «imuabil» – de-asemenea e numai un simbol.”
„Te-am auzit odată spunând acestea – i-a răspuns discipolul; iar după-aceea ai adăugat: «însă poeţii mint prea mult». De ce-ai zis că poeţii mint prea mult?”
„De ce?” îi zise Zarathustra. „Mă-ntrebi de ce? Eu nu fac parte dintre-aceia pe care să-i întrebi de ce.
Viaţa mea – datează ea de ieri? E foarte mult de când mi-am încercat temeiurile-opiniilor mele.
N-ar trebui să fiu cumva ca un butoi plin de memorie, pentru-a avea chiar şi temeiurile la-ndemână?
Oricum, este prea mult că îmi păstrez toate opiniile; şi multe păsări dintre-acestea îşi iau zborul.
De altfel, uneori găsesc în columbarul meu şi câte-o pasăre refugiată ce mi-e străină şi care tremură, când mâna mea se-aşază peste ea.
Dar ce ţi-a spus odată Zarathustra? Că poeţii mint prea mult? – Dar Zarathustra e şi el poet.
Crezi tu că el a spus acuma adevărul? De ce crezi asta?”
Discipolul răspunse: „Eu cred în Zarathustra.” Dar Zarathustra, clătinând din cap, surâse.
Credinţa nu mă face fericit, grăit-a el, şi mai ales credinţa-n mine.
Însă presupunând că cineva a zis cu toată seriozitatea că poeţii mint prea mult, acela a avut dreptate – minţim prea mult.
Ştim prea puţin şi suntem proşti învăţăcei, aşa că trebuie să minţim.
Şi cine, oare, dintre noi, poeţii, nu a turnat el însuşi apă-n vin? Multe amestecuri otrăvitoare s-au preparat în pivniţele noastre şi multe lucruri de nedescris s-au făptuit.
Şi pentru că noi ştim puţin, tare-i mai îndrăgim pe cei săraci cu duhul, îndeosebi când sunt femeiuşte tinere.
Şi suntem chiar curioşi să ştim ce-şi povestesc la ceas de seară femeiuştile bătrâne. E ceea ce numim în noi eternul-feminin.
Şi ca şi cum ar exista un drum secret şi special către ştiinţă, care se surpă asupra celora care au învăţat câte ceva, noi credem în popor şi în „înţelepciunea” lui.
Dar toţi poeţii cred aceasta: că cel care se culcă-n iarbă pe o costişă liniştită, ciulind urechile, ajunge să afle ceva despre lucrurile ce se petrec între pământ şi cer.
Şi-ndată ce-i apucă sentimente delicate, poeţii se gândesc întotdeauna că natura însăşi s-a îndrăgostit de ei:
Şi că se furişează la urechea lor, ca să le picure în ea intimităţi şi linguşiri preadrăgălaşe: cu care ei se umflă şi se laudă în faţa celor muritori!
Ah, există atâtea lucruri între pământ şi cer, pe care doar poeţii le-au visat!
Dar mai ales deasupra cerului: căci zeii toţi sunt doar figuri poetice, tertipuri inventate de poeţi!
De fapt, ceva ne-atrage-ntotdeauna – şi mai ales împărăţia norilor: acolo ne-aşezăm burdufurile-mpestriţate, numindu-le pe urmă zei şi supraoameni: Sunt tocmai potriviţi, uşori cum sunt, pentru aceste jilţuri! – toţi aceşti zei şi supraoameni.
Vai, cât mă simt de obosit de insuficienţa care, cu orice preţ, ţine să fie importantă! Vai, cât mă simt de obosit de-aceşti poeţi!
Când a auzit ce spune Zarathustra, discipolul s-a supărat pe el, dar a tăcut. Tăcea şi Zarathustra; iar ochiul său privea în sine însuşi, parcă ar fi văzut ceva în zarea largă. Până la urmă a oftat, iar răsuflarea i s-a liniştit.
Eu sunt de azi şi de odinioară, a zis apoi; însă în mine e ceva, venind din mâine, poimâine şi de cândva.
Eu de poeţi sunt obosit, şi de cei vechi şi de cei noi: îmi par cu toţii superficiali, ca nişte mări fără-adâncime.
Ei n-au gândit destul de-adânc; de-aceea nici simţirea lor nu s-a pierdut pe sine în abisuri.
Puţină voluptate şi puţină plictiseală: e tot ce au ei mai de preţ în meditaţii.
Din tot clingclangul harfei lor percep abia un fantomatic şuşotit şi suflu; ce vor fi reţinut ei până-acum din toată fervoarea sunetelor!
Şi nici nu-mi par destul de curăţei: ei singuri îşi fac apele mai tulburi, să pară mai adânci.
Le place mult să-apară ca-mpăciuitori; dar pentru mine ei rămân mijlocitori şi speculanţi, doar jumătăţi de om şi necinstiţi.
Vai, m-am abătut şi eu cu mrejele la marea lor, nădăjduind un pescuit bogat; dar tot ce-am prins a fost un cap de zeu străvechi.
În felu-acesta marea nu i-a dat flămândului decât o piatră. Ei înşişi poate s-au născut din mare.
Sigur, găseşti în ei şi perle: astfel sunt şi mai asemănători cu nişte scoici cu valve dure. Şi-n loc de suflet am găsit adesea-n ei mucozităţi sărate.
Ei de la mare-au învăţat înfumurarea: nu-i oare marea păuniţa păuniţelor?
Chiar şi-naintea celui mai hâd bivol ea nu-ncetează coada să-şi rotească, nicicând nu oboseşte să se joace cu evantaiele ei de mătase şi argint.
Iar bivolul se uită tâmp la toate-acestea, cu sufletul aproape de nisip şi mai aproape de hăţiş, cel mai aproape însă de mocirlă. Ce-i pasă lui de frumuseţe şi de mare şi de gătelile păunilor! Parabola aceasta o închin poeţilor.
În realitate, spiritul lor însuşi e păun între păuni şi mare a înfumurării.
De spectatori are nevoie spiritul poetului: chiar dacă-aceştia nu sunt decât bivoli!
Eu însă de spiritul acesta sunt sătul şi simt că se va sătura chiar el de sine însuşi.
Eu am văzut poeţi care s-au transformat şi şi-au întors privirea spre ei înşişi.
Eu i-am văzut pe penitenţii spiritului: aceştia s-au născut dintre poeţi.
 
Aşa grăit-a Zarathustra.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog