Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CO-LABORATOR

Tipul inadaptatului în proza românească

Galina IONESI

Alte articole de
Galina IONESI
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Exegeza literară a cuprins în raza ei de investigare tipul eroului inadaptat din proza românească de la interferenţa secolelor XIX-XX şi din perioada interbelică, definindu-l ca personaj problematic ce se înscrie în categoria eroilor „învinşi”.
Însă de cele mai multe ori s-a insistat asupra fenomenului inadaptabilităţii şi asupra formelor de manifestare artistică a acesteia, de la personaj la personaj şi de la un scriitor la altul, fără a se întreprinde structurarea unei tipologii a inadaptatului [1].
Menţionam şi cu alte ocazii că inadaptatul este un personaj al tranziţiei. El e generat de societatea aflată la etapa de trecere de la feudalism la sistemul de orînduire capitalistă. Perioadele de tranziţie se caracterizează printr-un puternic dezechilibru, iar prefacerile sociale sînt prea rapide pentru puterea de înţelegere a oamenilor, astfel încît înstrăinarea de contingent a unei categorii umane, în împrejurările nou create, se produce în mod inevitabil. Asemenea firi sînt definite în terminologia literară ca „inadaptabile”, deoarece se caracterizează prin incapacitatea de a-şi însuşi „normele de viaţă” [2, p. 6] impuse de noul mediu sociocultural.
Pornind de la gradul de inadaptabilitate şi de la formele ei de manifestare, putem împărţi personajele respective în două clase mari:
I. Inadaptatul abulic,
II. Inadaptatul superior.
În categoria inadaptatului abulic se includ cei învinşi de mediul social, cei care nu se pot încadra în el din cauză că vădesc, prin excesul de timiditate şi sensibilitate şi prin lipsa totală de voinţă, o slabă pregătire psihologică pentru viaţă.
Deşi încearcă să se opună societăţii în care trăiesc şi care le „respinge” calităţile diferite de cele ale contingentului, protestul acestor eroi literari este vag şi, în cele din urmă, cotidianul îi striveşte.
O parte din ei se află ancoraţi, în virtutea unei inerţii interioare şi a unui romantism desuet, într-o fracţiune de timp iluzorie şi nu se pot adapta la realitatea nou-creată, pe care, de fapt, nici nu o cunosc. Aceştia se înstrăinează de mediul ambiant din cauza nostalgiei ce o nutresc pentru o viaţă idilică şi renunţă la orice formă de protest, acceptînd starea de lucruri existentă.
Pornind de la aceste consideraţii, vom delimita aici două tipuri de inadaptaţi abulici (infirmi):
a) suprasensibilii: Andrei Rizescu (În lumea dreptăţii), Niculăiţă Minciună (Niculăiţă Minciună de Ioan-Alexandru Brătescu-Voineşti), Dan (Dan de Alexandru Vlahuţă) ş.a.
b) resemnaţii: Pană Trăsnea (Pană Trăsnea Sfîntul), Costache Udrescu (Neamul Udreştilor de Ioan-Alexandru Brătescu-Voineşti), Tinca Negrea (Floare ofilită), Neculai Manea (Însemnările lui Neculai Manea), Lai Cantacuzino (Locul unde nu s-a întîmplat nimic), boierul Filotti (Venea o moară pe Siret de Mihail Sadoveanu), Zaharia Duhu (Comoara regelui Dromichet de Cezar Petrescu).
În continuare intenţionăm să relevăm specificul acestei categorii, în general, şi să consemnăm trăsăturile inadaptatului suprasensibil în particular, evidenţiindu-i trăsăturile pe care le-am identificat în operele prozatorilor Alexandru Vlahuţă şi Ioan-Alexandru Brătescu-Voineşti, scriitori care au manifestat un interes aparte pentru categoria celor „învinşi”.
Înainte de a purcede la analiza propriu-zisă a personajului respectiv dintr-o operă concretă, considerăm importantă elucidarea termenului de „inadaptat abulic” pe care-l propunem pentru mai multe personaje ce alcătuiesc seria tipologică a inadaptatului.
Atare caractere umane au existat în toate timpurile, doar că vor capta interesul scriitorilor, în mod deosebit, în anumite perioade istorice, cum sînt cele de tranziţie. Ocurenţele sociale înnoitoare se dovedesc a fi nefaste pentru asemenea indivizi, dezvăluindu-le slăbiciunile, abulia fiind în acest caz peremptorie; fapt care le face mai puţin flexibile sau chiar inflexibile la schimbările vremii.
„Abulice” pot fi considerate fiinţele ce vădesc „o stare psihică în care ineficienţa voinţei face ca persoana să devină pasivă” [3, p. 40], inactivitatea acesteia manifestîndu-se „în grade diferite, începînd cu imposibilitatea de a lua decizii pînă la totala retragere din activitate” [3, p. 40].
Anume lipsa de voinţă, parţială sau totală, îi caracterizează pe inadaptaţii lui Alexandru Vlahuţă, Ioan-Alexandru Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu şi Cezar Petrescu (e vorba, în ultimul caz, de Zaharia Duhu, protagonistul romanelor Comoara regelui Dromichet şi Aurul negru). Lipsa voinţei implică, în mod firesc, inactivitate şi pasivitate.
Toţi – Dan Vasile, Andrei Rizescu, Niculăiţă Minciună, Costache Udrescu, Pană Trăsnea, Neculai Manea, Radianu, Tinca Florea, boierul Filotti, duduia Margareta, Eudoxiu Bărbat, Zaharia Duhu – cad înfrînţi, dintr-un motiv sau altul, în urma confruntării cu un mediu social ostil lor prin „normele de viaţă” impuse, care se dovedesc prea aspre pentru structura morală şi psihologică a acestor fiinţe. Strivirea lor de către realitatea socială în care nu se pot integra se explică, înainte de toate, prin lipsa voinţei, potenţată şi de ambianţa în care au crescut, de factorii de educaţie, de anumite particularităţi sufleteşti cu care i-a înzestrat natura. Astfel, la unii dintre ei (Dan, Andrei Rizescu, Niculăiţă Minciună, Eudoxiu Bărbat ş.a.), protestul împotriva injustiţiilor de care se ciocnesc este insuficient, deoarece mijloacele lor de luptă sunt precare, conţinînd o doză infimă de curaj, iar soluţiile pe care le propun – dacă le propun – „sterile, rupte de viaţă” [4, p. 97]; la alţii lipseşte cu desăvîrşire (boierii Udrescu, Pană Trăsnea, Filotti, Zaharia Duhu ş.a.), dată fiind incapacitatea lor de a înfrunta dificultăţile unui climat de viaţă marcat de radicale transformări sociale.
Pornind de la aceste particularităţi proprii inadaptatului abulic, precum şi de la felul cum se manifestă ele la personajele care ne preocupă, găsim de cuviinţă să facem distincţie între suprasensibili şi resemnaţi.
Atenţia noastră o reţine, în mod special, inadaptatul suprasensibil din creaţia lui Alexandru Vlahuţă şi Ioan-Alexandru Brătescu-Voineşti.
Prin Dan din romanul cu acelaşi nume al lui Alexandru Vlahuţă se afirmă „în proza românească (...) eroul intelectual, onest, ieşit fie din mediile populare, fie din mica burghezie, aflat, datorită integrităţii lui şi a modului de a înţelege întocmirea socială, în conflict permanent cu clasele avute şi cu instituţiile statului” [5, p. 65].
Însă virtuţile sale morale, de „intelectual rafinat, cinstit” [6, p. 135] s-au dovedit a fi distructive pentru Dan Vasile, devenind defecte într-o lume unde, potrivit lui Vlahuţă, „mediocritatea, neruşinarea, viclenia triumfă cu o statornicie exasperantă” [7, p. 289]. Inadaptabilitatea lui vine, în primul rînd, dintr-o sensibilitate exacerbată – nativă – a firii sale, sensibilitate care este pandantul timidităţii. Aceasta din urmă „este, se ştie, semnul unei sensibilităţi exagerate, al unei mari ambiţii, al unui exces de autoanaliză, al lipsei de voinţă” [6, p. 56], şi îl face pe personaj să fie sfios şi aproape neputincios în luarea deciziilor. Relevant în acest sens e următorul fragment: „Îl obsedează (pe Dan – n.n.) atitudinea neclintită, calmul figurii şi braţul ridicat al femeii-uriaş, cu sfînta creangă de măslin, pe care i-o întinde cu un gest solemn, de o eternă, exasperantă pacienţă. Sufletul lui agitat se simte contrariat de imobilitatea lucrurilor dinafară. I se pare că statuia Republicii înadins stă acolo, ca să-l observe cu privirea ei fixă cum se poartă de colo-colo, fără astîmpăr; se sfieşte de ea ca de-o fiinţă vie, indiscretă, care-l spionează şi-i ia seama la toate mişcările. De cîte ori se apropie de casa în care stă Ana, simte că o durere surdă îi strînge inima şi-i taie respiraţia, parcă-l arde ceva pe piept, picioarele i se moaie şi-l umple o frică neînţeleasă, un sentiment penibil de laşitate, care-i discordează toţi nervii şi-l prosteşte. A încercat adesea să-şi ia inima-n dinţi şi să intre, dar gîndul că ar face o impresie rea vizita lui neaşteptată şi că ar fi o lipsă de respect pentru durerea acelor două suflete zdrobite să le tulbure din liniştea şi izolarea în care s-au refugiat, gîndul acesta îi răsărea în minte şi-l oprea brusc, ca şi cum i-ar fi intrat un glonţ în cap” [7, p. 293].
Teama izvorîtă din lipsa de siguranţă în ceea ce priveşte impresia pe care o va produce el asupra Anei şi a tatălui ei îl dezechilibrează lăuntric, îl menţine într-o stare de nervozitate, care devine cu atît mai exasperantă, cu cît Dan o conştientizează: „La ce-am venit aici? Cît am să mai rătăcesc aşa, ca un nebun? Şi zilele treceau de o monotonie şi de o sterilitate exasperantă. Aceleaşi hotărîri în fiecare dimineaţă ş-aceleaşi mustrări amarnice în fiecare seară, cînd se ducea să se culce, tîrziu, rupt de osteneală, demoralizat, enervat de laşitatea lui, de apăsătoarea conştiinţă a timpului pierdut” [7, p. 294].
Fericirea lui în dragoste e de scurtă durată şi suferinţele sale se acutizează pe măsură ce realizează că mariajul cu Ana Racliş nu i-a îndreptăţit aşteptările. El îşi dorise compatibilitate intelectuală şi afinităţi spirituale, dorise să se identifice cu fiinţa iubită: „...mie-mi trebuie sufletul tău; şi-l vreau senin, ca să poată fi bun, şi ca să-l pot avea tot ...” [7, p. 301]. Aparent, Ana întruchipa fiinţa visurilor sale, însă pe parcurs îşi dezvăluie adevărata fire.
Suferinţa lui Dan nu este cauzată numai de eşecul în iubire, ci şi de condiţia omului de creaţie într-un mediu afacerist şi corupt, de condiţia omului onest, în general. Prea emotiv, visător, retractil, „Dan rămîne un egocentric, incapabil să iasă din lumea lui interioară” [8, p. 43]. Suprasensibilitatea şi timiditatea lui, pregătirea psihologică slabă şi virtuţile-i morale firave îl dezarmează în faţa unei lumi rău întocmite. El resimte dureros toate evenimentele vieţii, soluţiile pe care le gîndeşte nu au un suport practic, ci sunt mai mult divagaţii filozofice, „utopii”, cum le numeşte el însuşi. „Emotivitatea în exces nu antrenează însă acţiuni, ci se repliază asupra sa însăşi” [3, p. 695]. În cele din urmă, neînţeles de femeia pe care o adoră, dar cu care nu are, de fapt, nimic în comun, istovit de toate nedreptăţile şi durerile lumii, „dispreţuit, împins la nefericire (...) în societatea burgheză, calculată, rece şi indiferentă, dacă nu duşmănoasă faţă de tot ce nu slujeşte exclusiv interesele sale” [9, p. 138], Dan înnebuneşte.
În aceeaşi categorie a inadaptatului suprasensibil se înscrie şi Andrei Rizescu, protagonistul nuvelei În lumea dreptăţii de Ioan-Alexandru Brătescu-Voineşti. Intelectual cinstit, om inteligent şi bun, „un monument de moralitate” [10, p. 578], acesta se   confruntă, ca şi Dan, cu împrejurări nefavorabile şi e biruit de mediul nou, „format prin introducerea civilizaţiei apusene neasimilate bine încă şi, deci, avînd mult mai multe defecte şi mult mai puţine calităţi decît civilizaţia din Apus” [6, p. 232].
Neputinţa lui Andrei Rizescu de a se adapta unei ambianţe sociale şi de a accepta „normele de viaţă” stabilite de aceasta, provine, ca şi în cazul lui Dan, dintr-o sensibilitate exagerată, dintr-un suflet „peste măsură de impresionabil” [6, p. 231], care îi condiţionează seriozitatea şi „exactitatea în serviciu” [11, p. 13], dintr-o „scrupulozitate exemplară” [11, p. 3], dar şi din lipsa de voinţă, caracteristică tuturor inadaptaţilor. Astfel Rizescu, deşi este „om cult, agreabil în societate, foarte talentat şi corect în relaţiile prieteneşti” [12, p. 96], nu are suficient curaj, „e lipsit de energie” [6, p. 241], nu găseşte soluţia optimă pentru a protesta vehement împotriva uneltirilor colegilor săi de breaslă. Drama lui se agravează din momentul în care el conştientizează că nu poate trăi în acest mediu: „Avea dreptate nenea Mache: nu, nu făcea (Andrei Rizescu – n.n.) de avocat! Pîinea cea de toate zilele pe care abia o cîştiga îl costă prea multă frămîntare şi prea multă silă de el însuşi şi de toate. Pe lîngă pricinile exterioare care-i produc dezgustul astei meserii sunt şi pricini dinăuntru. Moştenise de la tată-său o inimă bună, iubitoare de frumos şi de adevăr. Ajutorul bănesc al boierului Mărescu, scutindu-l de nevoia de a munci spre a-şi cîştiga existenţa, îi dase putinţa de a-şi cultiva talentul la vioară şi de a-şi împodobi mintea cu cunoştinţe frumoase, dar îl împiedicase de a cunoaşte realitatea vieţii; şi acum era silit să muncească pentru cîştigarea ei, într-o lume în care însuşirile lui sufleteşti nu erau de nici un folos, monede fără curs în piaţă.
Ce caută el într-o meserie în care însuşirea de căpătîi era şiretenia?” [11, p. 22].
Suferinţa care-i torturează necruţător sufletul e dublată de un sentiment penibil de gelozie şi de accidentarea copilului său – toate acestea împingîndu-l spre demenţă.
Şi Dan, şi Andrei Rizescu, ambii activînd în sfera juridică – domeniu care implică şi afaceri murdare şi diverse stratageme în scopuri de înavuţire sau ascensiune pe scara socială – nu se pot împăca cu starea de lucruri existentă şi nu admit concesii. Ambilor le lipseşte simţul practic, reclamat de noile condiţii sociale, pentru a trăi şi a-şi întreţine familia, precum şi pentru a-şi însuşi mijloacele de rezistenţă la loviturile sorţii, ceea ce îi face şi mai slabi în faţa intemperiilor vremii, îi privează de înţelegerea că „nici un ideal moral nu se înfăptuieşte în viaţă numaidecît şi fără compromis” [10, p. 579].
Dacă e să vorbim de Niculăiţă Minciună, cel care completează tipologia inadaptaţilor suprasensibili, lucrurile se întrevăd în altă lumină. Întîlnim şi de data asta aceeaşi făptură umană superioară semenilor săi prin virtuţile-i sufleteşti, sensibilă, impresionabilă şi timidă: „Niculăiţă Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mişcări, şi, nu ştiu cum să zic: dar sfios, ori prin urmare sfios” [11, p. 164].
De o inteligenţă ascuţită, înzestrat cu sete de cunoaştere şi cu putere de înţelegere a naturii, Niculăiţă Minciună este de fapt un copil naiv, ce se confruntă cu brutalitatea mediului în care trăieşte şi care îl duce, în final, la pierzanie.
Dacă lui Dan şi lui Andrei Rizescu – adulţi cu o anumită experienţă de viaţă – le putem reproşa anumite slăbiciuni (conştientizate de ei) vizavi de neputinţa lor de a înfrunta realitatea, în cazul lui Niculăiţă considerăm că de vină e, în mare măsură, mediul social, băiatul făcîndu-se responsabil de faptul că „se lasă luat în batjocură de tovarăşi” [12, p. 90]. El este un inadaptabil care, date fiind ingenuitatea firii sale şi lipsa de experienţă socială, nu poate lupta contra abuzurilor şi nedreptăţilor comise de semeni: „Ar fi, după cum vedeţi, o pildă de băiat fericit, dacă pînă în timpul de faţă ar fi găsit omul meşteşugul să stăpînească toată fericirea ce i se cuvine – şi dacă n-ar avea şi Niculăiţă partea lui de amărăciune, izvorîtă din netrebnicia întocmirii de azi a lucrurilor...
Dar amărăciunea lui Niculăiţă a izvorît şi din firea lui iscoditoare, deosebită de firea celorlalţi...” [11, p. 165].
„Incapacitatea tuturor (...) de a ajunge pînă la resorturile unei fiinţe gingaşe” [10, p. 579], atitudinea părinţilor şi a Salomiei îl singularizează, îl dezechilibrează, îl aruncă în disperare şi, în cele din urmă, el îşi curmă zilele. „Lume, lume ticăloasă...”
 
Referinţe bibliografice
1. Vezi: Pompiliu Constantinescu, Consideraţii asupra romanului românesc în Romanul românesc interbelic, Bucureşti, 1977 şi Alfred Heinrich, Inadaptarea în literatura română în Peregrinările căutătorului de ideal. Alienare şi inadaptare în literatură, Timişoara, 1984.
2. Alfred Heinrich, Inadaptarea în literatura română în Peregrinările căutătorului de ideal. Alienare şi inadaptare în literatură, Timişoara, 1984.
3. Dicţionar de psihologie. Coordonare Ursula Şchiopu, Bucureşti, 1997.
4. V. Ene, Alexandru Vlahuţă, Bucureşti, 1966.
5. V. Rîpeanu, Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1966.
6. G. Ibrăileanu, Opere, vol. 2, Iaşi, 1972.
7. A. Vlahuţă, Dan în Scrieri alese, vol. 1, Chişinău, 1992.
8. S. Iosifescu, Alexandru Vlahuţă, Bucureşti, f. a.
9. G. G. Nicolescu, Apariţia şi dezvoltarea romanului ca manifestare a adîncirii realismului în literatura română în Analele Universităţii Bucureşti. Seria Ştiinţe Sociale. Filologie, anul X, nr. 23, Bucureşti, 1961.
10. G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini pînă în prezent, Craiova, 1993.
11. I.-Al. Brătescu-Voineşti, Opere, vol. 1, Bucureşti, 1994.
12. C. Caroni-Chilom, Nuvela lui I.-Al. Brătescu-Voineşti în Consideraţiuni critice I, Bucureşti, 1938.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog