Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

O lucrare meritorie despre neologismul eminescian

Teodor COTELNIC

Alte articole de
Teodor COTELNIC
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Cunoscutul lingvist, academicianul Nicolae Corlăteanu, în al 90-lea an de viaţă, a scos de sub tipar o nouă carte intitulată Neologismul în opera eminesciană (223 p.), apărută cu sprijinul Catedrei Limba Română, Lingvistica Generală şi Romanică a Universităţii de Stat din Moldova (coordonatori: Anatol Ciobanu, membru corespondent al A.Ş.M., şi Vasile Melnic, prof. universitar) la editura acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior din Moldova. Opul este dedicat „celor mai distinse şi credincioase fiinţe umane” – regretatelor soţiei Ana şi fiicei Ludmila.
Lucrarea de faţă relevă un imens volum de muncă, de cercetare, care, după cum relatează autorul, „se concentrează doar asupra unei laturi a creaţiei eminesciene privitoare la importanţa punerii în circulaţie a unor neologisme, pe care scriitorul le considera necesare pentru a ridica nivelul cuvenit al posibilităţilor expresive ale românei literare, pentru a ridica limba noastră la nivelul limbilor europene” (p. 47). Bineînţeles, se evidenţiază şi sporirea expresivităţii prin reînvierea multor cuvinte şi expresii autohtone alături de cele cu caracter neologic, aşa cum apar ele în special în poezia, proza şi ziaristica lui Eminescu. Poetul nostru a contribuit substanţial prin opera sa la stabilirea normelor literare ale limbii române, inclusiv a celor ortografice, valabile până în prezent. Cartea este secţionată în trei capitole însoţite de introducere, concluzii şi bibliografia de rigoare.
Introducerea generală (p. 5-47) se compune din două părţi. Prima prezintă cititorului o serie de probleme mai generale, care, din punctul de vedere al cercetătorului, interesează pe mulţi, „dacă nu chiar pe toţi concetăţenii noştri”. Dintre problemele luate în discuţie menţionăm: limba vorbită (graiurile) şi limba literară; româna literară – sinteză a specificului romanic est-european; sursele de formare a românei literare moderne; integrarea noastră în spiritualitatea europeană şi mondială; româna între limbile romanice (p. 5-27).
În partea a doua a introducerii (p. 27-47) sunt menţionate doar unele date cu caracter general, în care se vorbeşte despre adoptarea şi adaptarea neologismelor, despre începuturile procesului istoric de formare a limbii literare româneşti prin activitatea predecesorilor, despre originalitatea modului eminescian de a recurge la îmbogăţirea şi actualizarea vocabularului românesc prin intermediul neologismelor necesare în procesul complicat de desăvârşire a limbii literare, analizate în creaţia poetică, proza literară antumă şi publicistică. Această parte introductivă este împărţită în mai multe paragrafe, după cum urmează: Contribuţia lui Eminescu la dezvoltarea limbii române literare (p. 28-34); Procesul de stabilizare a românei literare moderne (p. 34-35); Conceptul termenului de neologism. Necesitatea adoptării şi adaptării neologismelor (p. 36-43); Neologismul în creaţia poetică, proza literară şi publicistica eminesciană (p. 43-47).
În primul capitol, cu titlul Creaţia poetică (p. 48-105), se arată că, pentru a găsi cuvântul ce exprimă adevărul, Eminescu a folosit întreaga bogăţie lexicală şi expresivă a limbii române cu tot ce avea ea mai viu începând din secolul al XVI-lea până la perioada vieţii sale. Din izvoadele bătrâne dezgroapă o mulţime de vocabule şi forme gramaticale; din graiuri alege tot ce-i mai de preţ şi mai viguros, culege cu grijă termenii populari, cele mai savuroase expresii; de la predecesori selectează cuvinte şi construcţii de circulaţie curentă, pe care a ştiut să le îmbine printr-o uriaşă putere de sinteză într-un mod propriu şi să le treacă prin laboratorul său de creaţie cu o desăvârşită artă literară, exprimând cele mai profunde gânduri şi sentimente. Totodată îşi perfecţiona mijloacele de exprimare şi prin elementele dobândite în special de limbile popoarelor ajunse la un nivel mai înalt de dezvoltare, la o perfecţionare vădită în operele unor maeştri ai slovei scrise.
Încă în primele încercări de afirmare în domeniul creaţiei poetice Eminescu recurge la cuvinte şi expresii cu caracter neologic. Aşa, de exemplu, în poezia La mormântul lui Aron Pumnul, scrisă la 16 ani, figurează o mulţime de elemente lexicale noi ca: antică, armonioase, auroasă cadenţă, cipru, doliu, geniu, junii, natal, naţional, pleiadă, sfere etc.
Prezenţa sau absenţa neologismelor în vocabularul poetic eminescian, după cum se arată în capitolul respectiv, este condiţionată de conţinutul creaţiei sale poetice. În versurile cu caracter popular, adresate cititorului simplu, apariţia neologismelor era limitată. Aşa, de pildă, în Călin (file de poveste), dat fiind caracterul de basm al poeziei şi plasarea acţiunii în trecut, numărul acestora este redus. În unele poezii elementele lexicale noi lipsesc cu desăvârşire sau apar în rimă alături de cuvintele vechi, fără ca să sufere conţinutul textului poetic. Drept exemplu sunt citate poeziile O mamă, dulce mamă, Singurătate, Despărţire, Ce te legeni, codrule, Crăiasa din poveşti, Adio, Lacul, Revedere, Se bate miezul nopţii, Când amintirile etc. (p. 51-58).
Cu totul alta este situaţia în poeziile şi poemele cu tematică filozofică, socială, estetică etc., în care elementele lexicale noi i-au servit poetului pentru exprimarea celor mai profunde şi abstracte idei. Totodată sub pana marelui Eminescu ele devin importante instrumente de realizare a expresiei artistice. Scriitorul întrebuinţează neologismul pentru a reda exact ideea, pe care un sinonim din limba comună n-o poate exprima. Astfel, pentru a descrie evenimentele Comunei din Paris în poemul Împărat şi proletar autorul apelează la împrumuturi lexicale din limba franceză ca: baricade, batalioane, cadavru, eroic, frigiene, instrument, mizer, orgie, plebe proletare, solitor, sceptici, tavernă, voluptate etc., care sunt încrustate cu atâta iscusinţă, încât contextul în care apar le face să nu mai fie receptate ca atare.
Cu lux de amănunte sunt examinate într-un paragraf aparte neologismele din cele cinci Scrisori eminesciene (p. 79-106). După părerea judicioasă a cercetătorului, concepţiile filozofice şi etice, exprimate în Scrisori, necesitau şi mijloace lingvistice corespunzătoare de redare a celor mai diverse situaţii din societatea contemporană lui Eminescu. Cele mai frecvente sunt neologismele de origine vest-romanică. Printr-o profuziune de elemente lexicale noi se caracterizează îndeosebi versurile cu conţinut satiric. E semnificativă în această privinţă partea finală din Scrisoarea a III-a.
În capitolul al doilea, intitulat Proza literară antumă (p. 107-157), sunt examinate neologismele care apar în cele trei texte din proza eminesciană, tipărite în timpul vieţii scriitorului: nuvela filozofică Sărmanul Dionis, schiţa psihologică La o aniversară şi nuvela cu subiect erotic Cezara. Ca şi în capitolul precedent, savantul investighează specificul vocabularului folosit în aceste opere. Materialul lexical selectat din texte dovedeşte atenţia sporită a lui Eminescu pentru mijloacele expresive de origine romanică apuseană în procesul de diversificare a posibilităţilor de cristalizare a limbii române literare. Vocabularul a fost completat cu noi posibilităţi lexico-frazeologice împrumutate din mediul romanic sau din alte limbi (neogreacă, slavă, turcă, maghiară), care au contribuit la formarea şi modernizarea limbii române literare.
Prezintă interes şi listele de cuvinte de la finele capitolului, care, în opinia cercetătorului, „trebuie trecute în categoria neologismelor pe timpul vieţuirii lui Eminescu” (p. 115). Exemplele sunt incluse în ordine alfabetică şi la fiecare cuvânt este indicată originea, fiind clasificate după cum urmează în: moldovenisme, muntenisme, expresii latine şi greceşti, slavonisme, neogrecisme, turcisme, maghiarisme, neologisme de origine vest-romanică + unele germanisme.
Ultimul capitol Eminescu-Jurnalistul (p. 158-201) este consacrat neologismelor culese din articolele de publicistică: Din marea unitate etnică a tracilor, Originea românilor, Din veacul al zecelea, Basarabia, publicate la Iaşi şi Bucureşti. Ceea ce impresionează în publicistica eminesciană este marea bogăţie de cuvinte de origine vest-romanică, în special franceză şi italiană. Aceasta nu înseamnă că el neglija lexicul de alte origini. După cum se afirmă în lucrare, „în publicistică lexicul eminescian se caracterizează printr-o vădită tendinţă de a-l îmbogăţi, perfecţiona prin mijloace expresive noi din cele mai diferite discipline ştiinţifice, sociale, literare, precum şi din cele mai diverse domenii şi perioade din istoria omenirii, care căpătau o largă răspândire în epoca de vieţuire a poetului”. M. Eminescu a tins mereu spre desăvârşirea limbii literare nu numai pe baza adoptării, ci şi a adaptării elementelor lexicale de împrumut.
Cele menţionate nu epuizează nici pe departe fondul de idei al cărţii comentate. Numai din cele relatate se poate deduce cu certitudine că monografia Neologismul în opera eminesciană, elaborată de dl acad. Nicolae Corlăteanu, reprezintă o valoroasă şi originală realizare despre contribuţia pe care a avut-o marele nostru înaintaş – Mihai Eminescu – în procesul de îmbogăţire cu neologisme şi de perfecţionare a limbii române literare.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog