Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Izbânda luminii în poezia Galinei Furdui

Steliana GRAMA

Alte articole de
Steliana GRAMA
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Evoluând de la poezia ezoterică la rondel creaţia Galinei Furdui reprezintă un periplu iniţiatic Spre Ţărmul al şaptelea*, accesibil doar poeţilor care au ştiut, prin stihul lor, să apropie spiritele însetate de adevăr şi frumos de Demiurgul ce îşi are reşedinţa în inima fiecăruia dintre noi.
Oscilând între vocaţia creştină şi gnosticism, versul Galinei Furdui – religios grosso modo – se axează pe destinul individului, încercând să-l pregătească de întâlnirea cu Sublimul, etern şi intangibil până la un punct.
Depăşind limitele percepţiei obişnuite, autoarea nu e nici pe departe tanatofobă. Ea nu are aprehensiune vis-à-vis de moarte, nici n-o sfidează – în creaţia ei întâlnim doar resemnare în faţa predestinării fiinţei umane: Suflete, dar condamnat eşti, suflete, / La temniţa acestui trup de lut (Suflete, dar condamnat eşti, suflete). Dar această resemnare nu este totuşi o capitulare în faţa destinului. Fiindu-i aproape ideea metempsihozei, poeta crede sincer în şirul infinit de avataruri: Trăieşte sufletul. Trupul asistă doar (Trăieşte sufletul. Osu-ţi se mişcă doar). Pe Galina Furdui o preocupă mai mult pregătirea sufletului pentru întâlnirea cu cele veşnice, dar, mai ales, mântuirea acestuia, mântuire posibilă nu atât prin penitenţă, cât prin conştientizarea misiunii istorice / cosmice şi prin asumarea destinului pe care i l-a hărăzit Cel de Sus. Chiar moartea – relativă sau absolută – poate fi învinsă prin gnoză: Cunoşti puterea umbrei doar după ce-o învingi. / Când înţelegi cu inima lumina. / Când cele rotitoare nu te mai strâng în chingi / Şi nu mai sângeră-n artere nici o vină (Cunoşti puterea umbrei doar după ce-o învingi).
De fapt, moartea spiritului e un absurd, căci există o contopire eternă a spiritului uman cu Lumina, cu Sublimul, cu Dumnezeirea sau – în concepţia budiştilor – cu Nirvana. La această contopire sunt admişi nu doar dreptcredincioşii, ci şi spiritele celor care îşi conştientizează misiunea lor istorică / cosmică pentru care au fost aleşi: O, câte nu le-am ispăşit! / Ciudaţi un pic? Neresemnaţi? / Care-am căzut, care-am greşit / Suntem chemaţi, chiar vinovaţi, / Şi-i să ajungem în sfârşit (Aud paşi. Alb. Suntem chemaţi).
Sfârşitul despre care scrie poeta e un sfârşit senin, un sfârşit în care asistăm la fuzionarea spiritului fiecărui muritor cu marele spirit universal. Nu avem deci motive pentru a fi tanatofobi – moartea individului e o noţiune relativă...
Oricâte primejdii am avea de înfruntat, oricâte Scylle şi Caribde ne-ar sta în cale, trebuie să ne continuăm Cerul cu stelele, / Drumul cu vârstele (Râd. Anii mei pe braţul primăverii), să fim tari de înger în faţa destinului şi să nu dezertăm niciodată: Ascunde-ţi rana. Ridică-te. / Înaintează (Ascunde-ţi rana).
E dificil să rămânem stoici în aceste vremi de restrişte, când se tulbură Istoria (Vezi cum se tulbură istoria, Preasfinte), când Prin cimitire / Crucile îşi smulg rădăcina / (Ascunde-ţi rana), când, cutremuraţi, strămoşii s-au strâns în icoane (Cutremuraţi, strămoşii s-au strâns în icoane) şi când asistăm la un sfârşit de secol răsturnat, la o epocă a durerii, dar e bine totuşi să ştim că sacrificiul nostru nu este inutil, deoarece Doar sacrificiul pe scara dăinuirii / […] ne mişcă înainte (Doar sacrificiul pe scara depăşirii) şi: E sacrificiul o constantă a istoriei. / Doar el oferă trepte de zidire. / Se tot deschid ferestrele memoriei / Şi tainele încep brusc să respire (E sacrificiul o constantă a istoriei).
Această epocă a durerii ne este hărăzită pentru a ne împlini predestinarea, căci Timpul durerii e cel al zidirii / Iar rănile să vindece-s lăsate / (Timpul durerii e cel al zidirii) şi, în fine, E viaţa ca şi amintirea – o rană, apoi cicatrice (Nu lăsa Dumnezeul din tine să se schimbe la faţă).
Pe drumul dificil al cunoaşterii se cere să fim atenţi la visele noastre, la întâmplările neobişnuite din jur şi la tot felul de semne criptice pe care, într-un fel sau altul, ni le trimite Providenţa, deoarece Avem de-a face doar cu semne – / Parvin dintr-o lume ascunsă / În noi (Avem de-a face doar cu semne) şi se cuvine să avem răbdarea necesară pentru a le descifra, Căci e ceva mai mult, mai mult decât vedem (Căci e ceva mai mult, mai mult decât vedem).
Anume astfel vom reuşi să ne ducem la bun sfârşit misiunea şi să ne contopim cu spiritul universal, să părăsim această lume roasă de uitări / Şi-acest pământ rotind dureri-dureri… (Această lume fără de cărări), constatând, cu un rictus amar, că Suntem, o, da, stăpâni aici pe vreme, / Dar, Doamne, pe-un fragment atât de trist… (Suntem stăpâni aici şi-acum pe vreme).
Spre Ţărmul al şaptelea – antologie ce include cele mai reprezentative versuri din cele zece cărţi ale Galinei Furdui, editate pe ambele maluri ale Prutului – constituie dovada unui examen artistic susţinut cu brio, care o situează pe autoare în rândul poeţilor de certă valoare din Republica Moldova.
 
 
*Galina Furdui, Spre Ţărmul al şaptelea (Antologie de Mihail I. Vlad), Editura Macarie, Târgovişte, 2003, 208 p.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog