Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Limba română. Profil medical – un manual necesar

Nicolae RAEVSCHI

Alte articole de
Nicolae RAEVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Manualul Limba Româna. Profil medical, apărut recent la Editura Litera sub semnăturile autoarelor Eugenia Mincu şi Argentina Chiriac, se înscrie ca o realizare de valoare în repertoriul bibliografiei lingvistice didactice. E vorba despre un curs destinat studenţilor rusofoni de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu”. Obiectivul publicaţiei în cauză explică şi caracterul său practic, menit să asigure însuşirea limbii române de către mediciniştii alolingvi. Cuprinsul manualului dezvăluie principalele aspecte ale limbii române la nivelurile fonetic, gramatical şi lexical.
Expunând materialul factologic, acolo unde era necesar, alcătuitoarele au ţinut cont de specificul fenomenelor analoage din limba rusă. Această metodă contrastivă se dovedeşte a fi eficientă şi atestă un randament foarte bun. Astfel, din capul locului sunt prevenite eventualele confuzii între sistemul limbii ruse şi cel al limbii române, în alţi termeni – cazurile de interferenţă. Câteva exemple din domeniul fonetic: după cum se ştie, în rusă o neaccentuat se rosteşte a: se ortografiază [дорогой], [хорошо], dar se pronunţă дарагой, харашо. În română fonemul onu cunoaşte astfel de variaţii poziţionale. În asemenea situaţii, studentul rusofon, la etapa iniţială de învăţare a limbii române, va fi tentat să rostească un oneaccentuat ca a, cum este în limba sa maternă, în cuvinte româneşti ce conţin o astfel de vocală. Manualul îl avertizează pe student (p. 20), specificând: spre deosebire de limba rusă, sunetul o în silaba neaccentuată nu se modifică. Scurt şi cuprinzător. „Avertismente” de acest gen constatăm şi cu privire la rostirea vocalelor e, i după consoanele j, ş, ţ. Într-adevăr, în rusă se scrie жить, шесть, Цицерон, dar se rosteşte [жыть], [шэсть], [Цыцэрон]. În română, dimpotrivă, vocalele indicate îşi menţin în acest context fonetic articulaţia intactă: jilav, şedinţă, şira spinării, ţipăt. Explicaţii de acest fel se dau şi pentru consoanele t, d, n, care, urmate de o vocală anterioară, în rusă devin foneme independente, spre deosebire de limba română unde sunetele relevate rămân variante ale aceloraşi unităţi; pentru consoanele sonore la finală care în idiomul slav în atare poziţie devin surde, în timp ce în cel romanicse păstrează fără vreo schimbare de esenţă etc.
Compartimentul Gramatică este şi el amplu reflectat în lucrare. Sunt prezentate categoriile gramaticale ale substantivului – genul, numărul, articularea. Trebuia menţionat aici că rusa nu cunoaşte categoria articolului şi, prin urmare, ar putea prezenta dificultăţi însuşirea lui în limba română de către rusofoni. La pronume nu avem nimic de observat. Am putea remarca doar faptul că, de exemplu, „conţinutul” semantic al „politeţei” la persoana a doua, care în română e segmentat în cel puţin trei „parcele”:dumneata,dumneavoastră, mata,are drept corespondent în rusă o singură unitate: вы. Ar fi fost necesar un comentariu mai larg al contrastului în discuţie, întrucât, ştim cu toţii, fenomenul interferenţei în cazul dat este frecvent la rusofonii care încearcă să vorbească româneşte. Mai multe teme conţin paragrafe în care sunt analizate particularităţile gramaticale ale verbului, precum şi ale celorlalte părţi de vorbire.
Un spaţiu întins al cursului îl ocupă formarea cuvintelor, diverse probleme privind lexicologia generală – sinonimia, paronimia, antonimia. Toate aceste aspecte de ordin pur lingvistic şi-au găsit locul cuvenit în manual, fiind ilustrate prin fragmente din literatura beletristică, precum şi prin alte texte.
Totodată însa, aşa cum se specifică chiar în titlu, publicaţia pe care o comentăm are profil medical. De aici şi bogăţia terminologiei medicale găzduită de paginile ei, cea cu caracter neologic, livresc, existentă şi în alte limbi, dar şi în cea românească populară, neaoşă. Micile dicţionare din cuprinsul temelor sunt meticulos lucrate.
Vom mai nota că manualul conţine şi informaţii despre istoria medicinii, despre plante medicinale etc. În legătură cu aceasta, am veni cu unele sugestii. La o eventuală reeditare, ar fi util ca lucrarea să cuprindă şi un paragraf în care să se vorbească despre practicile medicinale la daci. Se ştie că, în urma săpăturilor arheologice din 1955, în capitala Daciei Sarmizegetusa (Grădiştea Muncelului de astăzi) s-a găsit o trusă medicală ce datează din timpul celui de-al doilea război dacic (105-106 d. Hr.), având următorul conţinut: o pensetă de bronz... bine păstrată, deşi au trecut de atunci aproape două milenii, un bisturiu cu lamă de fier, borcănaşe de lut în care se păstrau diverse alifii şi o „tabletă” din cenuşă vulcanică folosită, aşa se crede, ca absorbant pentru cicatrizarea rănilor. În afară de aceasta, există date sigure precum că la daci era cunoscut tratamentul maladiilor cu diverse plante. Pedanios Dioscoride, medic ce a trăit în timpul împăraţilor Claudiu (41-45 d. Ch.) şi Neron (54-68 d. Ch.), în opera sa Despre materia medicală dă, pentru plantele utilizate în medicina din vremea sa, şi termenii respectivi dacici. De exemplu, planta muşeţel la daci se numea amolusta. În alte limbi indo-europene corespondentele cuvântului acesta sunt: lituan.amalas „visc”, alban.emble „dulce”, lat.amarus „amar”, rus. омела „visc” etc. Informaţii de asemenea natură ar prezenta un interes special pentru medici.
În fine, câteva observaţii. Tema 1, în mare bine organizată, oferă cititorului unele date referitoare la originea latină a limbii române (p. 14). Prototipurile unor cuvinte moştenite sunt ortografiate însă inexact: etimonul substantivului păr este pilus, nu pelus; al lui soră e soror, nu sora; al lui pâine e panis, nu panus... Apoi cuvântul viaţă are ca etimon nu vita, ci vivitia. O altă observaţie priveşte morfologia. Unităţile paradigmei de indicativ-prezent la plural suntem, sunteţi, sunt (p. 53) nu continuă formele respective din latina clasică, cum pare să considere autoarele, ci reprezintă împrumuturi livreşti introduse ca norme grafice pe la 1800 de către filologul bănăţean Paul Iorgovici. Mai târziu formele acestea vor fi recomandate ca norme ortoepice de către Timotei Cipariu. Şi încă ceva, în propoziţiile Participiu (?) are o dublă destinaţie (p. 212) şi Gerunziu (?) prezintă o acţiune concomitentă... (p. 214) subiectele trebuie să fie articulate.
Vom nota şi faptul că la elaborarea manualului alcătuitoarele au beneficiat de îndrumările profesorului Vasile Melnic.
Încheiem aceste rânduri, subliniind încă o dată că lucrarea examinată, originală şi inovatoare, e un real succes al autoarelor.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog