Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LEGISLAŢIA LINGVISTICĂ – 15 ANI DE LA ADOPTARE

Nici un stat cu adevărat suveran nu e predispus să permită unei etnii minoritare să-şi declare limba sa drept limbă de comunicare interetnică

Anatol CIOBANU

Alte articole de
Anatol CIOBANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

1. Legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989 de către Sovietul Suprem al fostei R.S.S.M., a avut un impact pozitiv în primii ani de existenţă a Republicii Moldova. Toată lumea (inclusiv minorităţile etnice: ruşii, ucrainenii, găgăuzii, bulgarii, evreii) au înţeles că în ţara în care locuiesc există o limbă de stat, care trebuie învăţată, că se scrie cu alfabet latin, că în toate instituţiile se utilizează limba de stat, că şcolile primare şi secundare se organizează în baza monolingvismului etc. Legislaţia lingvistică stipula, în acelaşi timp, şi foarte multe drepturi limbilor şi culturilor naţionale ale minorităţilor.
Pentru a înlesni implementarea legislaţiei lingvistice, Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul au luat mai multe măsuri concludente: statul a finanţat formarea a peste 2500 de grupe de învăţare a limbii române pentru alolingvi, s-a deschis Departamentul limbilor, au fost emise Decrete privind funcţionarea limbii de stat şi a limbilor etniilor conlocuitoare din R. Moldova; pe lângă Guvern exista o comisie permanentă care monitoriza modul de implementare a legislaţieilingvistice pe teren. Fusese, de asemenea, creată o comisie de examinare a nivelului de cunoaştere a limbii de stat de către alolingvi în vederea ocupării unor funcţii sau obţinerii cetăţeniei.
Aşadar, şi în plan general politic se formase un consens favorabil, „de sus în jos”, pentru că cei ce stăteau la cârma statului contribuiau, prin exemplul lor personal şi prin actele legislative adoptate, la stabilirea unei concordii naţionale, politice, culturale, încurajând efortul de studiere a limbii române şi de înviorare a procesului de cunoaştere a limbilor şi culturilor minoritare.
2. Spre marele nostru regret, după adoptarea noii Constituţii (1994) politica lingvistică a luat o altă turnură. Articolul 13 din Constituţie a „legiferat” un neadevăr ştiinţific, afirmând: „Limba de Stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”. Glotonimul „limba moldovenească” a fost respins de către cei mai renumiţi filologi romanişti din Europa Occidentală (C. Tagliavini, E. Coseriu, V. Rusu, Gh. Mihăilă ş.a.), Rusia (R. Budagov, S. Bernştein, Rajmund Piotrowski ş.a.), Ucraina (S. Semcinski, Gh. Jernovei, G. Bostan, ş.a.), R. Moldova (N. Corlăteanu, S. Berejan, I. Eţcu, T. Cotelnic, V. Melnic, A. Eremia, N. Mătcaş, I. Dumeniuk, Al. Dârul ş.a.), Canada şi din alte ţări.
Cu toate acestea, oamenii puterii au continuat să vehiculeze falsul glotonim „limba moldovenească”, provocând o acerbă campanie de românofobie, ceea ce n-a putut să nu destabilizeze armonia relaţiilor cu minoritarii etnici din R.M. Mii de alolingvi au abandonat cursurile de studiere a limbii române, pentru că au înţeles că statul nu-i încurajează. Mai mult decât atât, rusofonii n-au manifestat timp de 45 de ani postbelici mare interes pentru aşa-zisa „limba moldovenească”, deoarece în R.S.S.M. nu au avut, practic, nevoie de ea! Când s-a pus problema „limbii române”, ei (rusofonii) s-au apucat, unii chiar cu entuziasm, s-o înveţe, că e o limbă mare, cu tradiţii, foarte apropiată de alte limbi romanice – franceza, italiana etc.
Situaţia lingvistică din R.M. devine foarte încordată după 2001. Vârf la toate însă le-a pus „Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova” (19 decembrie 2003), în care se revine la falsa teorie despre două limbi romanice de Est („moldoveneasca” şi româna), la faimosul bilingvism moldo-rus, la promovarea unei teze nefavorabile (ca să nu spunem antinaţionale) cum că în R.M. funcţionează 2 limbi: una de stat – „moldoveneasca” – şi una de comunicare interetnică (ceea ce înseamnă, de fapt, oficială) – rusa. Cităm din „Concepţie”: „Limba moldovenească, având statutul de limbă de stat, se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale... Limba rusă care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are statut de limbă de comunicare interetnică, se aplică şi ea în diverse domenii ale vieţii statului şi societăţii” (M.S., 4 ianuarie 2004, p.1).
Din cele relatate supra se poate conchide că la ora actuală se constată un evident regres în politica lingvistică. Nici un stat cu adevărat suveran şi independent nu e predispus să permită unei etnii minoritare să-şi declare limba sa drept „limbă de comunicare interetnică”. Aşa ceva se întâmplă numai la noi, unde limba etnicilor ruşi (ponderea numerică a lor fiind doar de 12%) a fost ridicată la rang de „limbă de comunicare interetnică”.
O situaţie oarecum similară se poate întâlni doar în unele foste colonii din Africa. Englezii, francezii, portughezii ş.a., cucerind aceste teritorii, au declarat acolo limba lor ca oficială, deşi majoritatea populaţiei o constituiau aborigenii. Imperialismul lingvistic se mai menţine şi acum, după răsturnarea regimului colonial. De exemplu, în Republica Sierra Leone limba oficială e engleza, deşi 98% din populaţia republicii sunt negri; în Republica Democratică São Tomé (la circa 300 km de ţărmul vestic al Africii) limba oficială este franceza, cu toate că populaţia băştinaşă, negri bantu, atinge 91%; în Republica Namibia (sud-vestul Africii) băştinaşii alcătuiesc 89%, dar oficială continuă să rămână limba ocupantului – engleza. Exemplele ar putea continua, dar e necesar totuşi să precizăm că R.M. e stat independent şi nu colonie a unei ţări vecine, care pretinde ca limba ei să devină la noi oficială.
3. Pentru a redresa situaţia lingvistică în R.M. ar trebui întreprinse de urgenţă mai multe acţiuni:
a) Să se revină la glotonimul corect „limba română” în Constituţia Republicii Moldova. Chiar şeful statului ar putea să se adreseze Parlamentului (cum a mai procedat cu alte ocazii) cu iniţiativa de a fi modificat art. 13 în felul următor: „Limba de stat (oficială) a R. Moldova este limba română”. Argumentele ştiinţifice în acest plan stau la suprafaţă, ele fiind expuse de zeci de specialişti din republica noastră şi din multe alte ţări (vezi supra). Triumful adevărului ar potoli atmosfera bulversantă din ţară şi ar ridica prestigiul internaţional al R. Moldova.
b) Să se creeze, la nivel de stat, o comisie din specialişti (filologi, istorici, filozofi, jurişti ş.a.), care ar purcede la elaborarea unei noi legislaţii lingvistice. Cea adoptată în 1989 a fost întocmită pentru un stat inexistent astăzi – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – şi, prin definiţie, nu poate fi aplicată, totalmente, la noile realităţi, apărute după 1991, când la 27 august s-a adoptat „Declaraţia de Independenţă”. În cei 13 ani de independenţă preşedinţiile, parlamentele, guvernele ce s-au perindat au elaborat noi legi, noi acte normative, noi regulamente etc., în spiritul orânduirii statale noi. Numai legislaţia lingvistică (cea sovietică) a rămas intactă. Paradoxal! Ea trebuia de urgenţă rescrisă în lumina adevărului ştiinţific şi istoric despre limba română, în baza normelor de drept internaţional privind folosirea limbilor, de „Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare” etc.
c) Să fie repus în drepturi censul „cunoaşterea limbii de stat” la angajarea funcţionarilor, la numirea persoanelor în funcţii de stat, la alegerea deputaţilor, la numirea conducătorilor de instituţii, organizaţii, întreprinderi etc.
d) Să se creeze pe lângă Preşedinţie un grup de specialişti cu misiunea de a monitoriza pe teren modul de funcţionare (nefuncţionare) a limbii române şi a limbilor etniilor minoritare din R. Moldova la absolut toate nivelurile: economic, cultural, politic, administrativ etc.
e) În liceele, gimnaziile, colegiile, universităţile cu limba de predare rusă să se asigure predarea unor obiecte de profil (20-30%) în limba română. În felul acesta rusofonii ar însuşi mult mai repede limba română şi s-ar familiariza cu limbajele ei speciale.
f) Toată publicitatea (afişele, reclamele, firmele, avizele, etichetele, anunţurile etc.) urmează a fi scrisă în limba română şi numai în cazuri cu totul excepţionale să fie dublată în limba rusă. Scopul este nobil: alofonii ar avea posibilitatea să deprindă „din mers” terminologia uzuală.
Fiecare popor cult îşi iubeşte limba maternă, pentru că ea este expresia şi dovada existenţei lui. Şi pentru noi limba română este odorul cel mai scump moştenit de la străbuni. Al. Odobescu nota cu multă dreptate: „Limba noastră a fost acum de 17 secoli paladiul naţionalităţii române; fără dânsa noi astăzi n-am fi. Dacă voim să fim şi mâine, şi poimâine, şi mai apoi, să nu nesocotim limba noastră; să-i redăm pretutindeni şi, mai ales, în şcoală, locul ce i se cuvine, locul de frunte” (vezi revista Limba Română, 1994, nr. 2, p. 27). Să luăm aminte de cele spuse de Al. Odobescu şi să-i urmăm îndemnul!


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog