Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LEGISLAŢIA LINGVISTICĂ – 15 ANI DE LA ADOPTARE

E contraproductiv să credem că sîntem condamnaţi pe vecie

Ion ŢURCANU

Alte articole de
Ion ŢURCANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

1. În general a fost bună. Astăzi ne-am putea mîndri cu faptul că în august 1989 o bună parte a intelectualităţii basarabene înţelesese că o reformă lingvistică radicală însemna, în fond, obţinerea unui instrument eficient pentru redresarea condiţiei publice în favoarea românilor moldoveni ca populaţie majoritară a acestei provincii româneşti, cotropită de sovietici şi ţinută sub cizma grea a acestora, şi asta cu atît mai uşor cu cît anterior limba rusă fusese impusă ca obligatorie pentru toată lumea de aici în orice gen de activitate, în timp ce, pe de altă parte, româna era lipsită de orice statut oficial, ocupantul avînd grijă să promoveze în mediul băştinaşilor o atitudine neglijentă şi dispreţuitoare faţă de propriul lor grai. Tocmai de aceea era necesar ca legile, care urmau să schimbe în bine situaţia, să conţină stipulări precise menite să provoace şi să alimenteze prefaceri social-politice, care ar fi reparat statutul civic al românilor basarabeni în aşa măsură, încît aceştia să redevină stăpînii propriului lor destin.
Din păcate, atunci, noi nu am ştiut cum şi nu am putut merge – în acest sens – departe. Deşi priveam, cumva, cu un ochi la ceea ce făceau balticii în această privinţă, care se aflau înaintea noastră, nu i-am urmat pînă la capăt în aceste acţiuni, care trebuiau să fie şi pentru noi, aşa cum au fost pentru ei, o adevărată cotitură istorică.
Greşeala noastră fatală a fost aceea că, atunci cînd s-a propus şi s-a votat legislaţia lingvistică, noi încă nu ajunseserăm să înţelegem că ea putea să aibă sorţi de izbîndă numai în contextul realizării unui întreg program de prefaceri social-economice, culturale şi politice. Altfel spus, era imperios necesar a o corela cu reformele privind proprietatea, cetăţenia, sistemul electoral, statutul funcţionarului public etc., toate acestea pornind, bineînţeles, de la Constituţia ţării, care trebuia să conţină in nuce evoluţia reformelor.
Din această cauză, legislaţia lingvistică din 1989 s-a dovedit a fi ineficientă. Cu tot patetismul momentului, cu tot entuziasmul debordant cu care a fost adoptată, ea a rămas doar un paliativ: a adus, evident, şi nişte rezultate pozitive (de pildă, folosirea limbii române în sistemul educaţional, în cadrul întrunirilor publice, inclusiv în instituţiile de stat, încetarea persecutării ei făţişe de către autorităţi), dar n-a mai devenit acel important instrument al politicii de stat aşa cum şi-l închipuiau, fie şi incomplet, prin 1988-1989 cele mai luminate minţi ale intelectualităţii basarabene.
2. În fond, la această întrebare am răspuns ceva mai sus. Trebuie să mai adaug că „revirimentul lingvistic” dispăruse de fapt înainte de 1992. Să amintim că după adoptarea legilor privind statutul limbii „moldoveneşti”, mai cu seamă pe parcursul anului 1990, existau multe cursuri de învăţare a limbii române pentru alolingvi, dovadă că aceştia luaseră în serios sarcina ce le stătea în acel moment în faţă, pentru că luaseră în serios şi zisa iniţiativă lingvistică. Singurii care neglijaseră această iniţiativă au fost tocmai demnitarii moldoveni de cel mai înalt rang. Şi, aşa cum era de aşteptat, toată puzderia de cursuri de învăţare a limbii române de către rusofoni s-a spulberat cît ai bate din palme.
Este un fenomen cît se poate de instructiv, întrucît arată clar de unde vine maladia.
3. La ora actuală, a schimba starea de lucruri în această privinţă, într-o asemenea măsură, este cu neputinţă. Totuşi e contraproductiv să credem că sîntem condamnaţi să ne bălăcim pe vecie în această mizerie. În perspectivă, eu nu văd mai mult de două soluţii, mai mult sau mai puţin realiste. Prima: de vreme ce această problemă este de natură politică, ar fi de aşteptat ca schimbarea conducerii politice a R.M. să aducă schimbări spre mai bine şi la acest capitol. A doua (ca variantă ideală) ar fi: unirea politică, în cadrul aceloraşi frontiere naţionale, a celor două state româneşti, ceea ce, în ultima vreme, pare un lucru firesc şi pentru ruşi. Subliniez că nu e vorba de o unire în cadrul Uniunii Europene, acesta fiind un fapt irelevant în raport cu chestiunea pe care o discutăm aici. Ceea ce îngrijorează mult în cazul de faţă e faptul că actuala conducere politică a României pare nepregătită pentru o astfel de soluţie, aşa încît atunci cînd va sosi momentul, ea va fi luată prin surprindere, fiind pusă în faţa faptului împlinit. Istoria se va repeta, mutatis mutandis, şi de data aceasta. Numai că acum noutatea cea mare va fi aceea că unirea nu va fi impusă de voinţa milioanelor de români basarabeni, ci pur şi simplu dictată de interesele geostrategice ale unor factori politici de mare influenţă în lumea de azi, fie ruşii, fie americanii sau alţii.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog