Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

Simptomele

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Faptul că a rostit greşit – „simptoame” – un medic nu ne scuteşte de necesitatea corectării acestei forme de plural. Nu de alta, dar greşelile au proprietatea de a se înmulţi foarte repede şi de a lua proporţii ca în cazul „diploamelor” şi al altor cuvinte. Un simptom – două simptome!
Noi cunoaştem că Dicţionarul explicativ al limbii române indică în paranteze că ar exista şi pluralul „simptoame”, dar avem convingerea că această indicaţie nu este una inspirată şi benefică. Revenim pentru o clipă la deocheatul plural „diploame”. Ce şi-or fi zicând adepţii acestuia: dacă dicţionarul admite forma „simptoame”, de ce n-ar fi valabilă şi forma „diploame”?
Or, o atare formă nu este recomandabilă, răspund în cor majoritatea lingviştilor, începând, de exemplu, cu Gabriel Angelescu, autorul unui mai vechi Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (Bucureşti, Editura Coresi, 1991), care la pag. 78 notează: „Simptom s.n., pl. simptome, nu simptoame”. Forma de plural diftongată nu este recomandată nici de Vasile Breban, nici de autorii Dicţionarului explicativ uzual al limbii române (Chişinău, Editura Litera, 1999), nici de autorii Dicţionarului explicativ al limbii moldoveneşti din 1985 (vol. II). Forma de plural „simptoame” este repudiată categoric de Andrei Crijanovschi, care în al său Dicţionar de dificultăţi ale limbii române din 2000 scrie literalmente următoarele: „Simptom s.n., pl. simptome, nu simptoame, nici simptomuri” (pag. 356). În fine, siguranţa noastră deplină e că unica formă de plural acceptabilă în cazul substantivului simptom se întemeiază pe opinia distinsei doamne a culturii româneşti Mioara Avram, care în excelenta sa carte Cuvintele limbii române între corect şi incorect (Chişinău, Editura Cartier, 2001, pag. 205) notează fără echivoc: „Simptom s.n. se pronunţă şi se scrie cu p între m şi t (nu simtom) şi cu m (nu n) la finală: pl. este simptome (nu simptoame)”.
 
 
A sesiza, sesizabil, sesizare
 
La origine, verbul, adjectivul şi substantivul scoase în titlul medalionului de faţă se scriu, în franţuzeşte, saisir, saisissable, saisissation. Primul lucru care se cere spus e că etimonul lor ne-ar obliga să scriem şi să rostim „(a) sezisa”, „sezisabil”, „sezisare”. Un timp, anume aceste cuvinte au fost considerate corecte, după cum ne convingem la lectura volumului al IV-lea al Dicţionarului limbii române literare contemporane (Bucureşti, Editura Academiei, 1957), care propunea şi o seamă de exemple, ca „Poeţii sezisează ceea ce este nou şi duce omenirea înainte”, „Când loviturile sunt date de un duşman sezisabil, ele vor tinde să îmboldească pe cel lovit la lucru, la luptă” şi „Sezisarea instanţelor judecătoreşti” (pag. 107).
Dar limba nu este un mecanism reglat o dată pentru totdeauna, ci e un organism viu, în continuă mişcare şi dezvoltare, drept care dicţionarele de azi recomandă în unanimitate formele (a) sesiza, sesizabil, sesizare (a se vedea, de exemplu, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, pag. 979, dar şi Mioara Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Chişinău, Editura Cartier, 2001, pag. 142, 143, 147). De altfel, autoarea numită la urmă face o notă pe deplin întemeiată, menită să ne ferească de o greşeală discutabilă, dar care se cere imperios evitată: „...Variantele sezisa, sezisare, deşi justificate etimologic, sunt învechite şi pedante” (pag. 147). Andrei Crijanovschi este la fel de categoric: „Sesiza, nu sezisa”, „Sesizare, nu sezisare” (Dicţionar de dificultăţi ale limbii române, pag. 354).
Prea bine, dar de ce revenim la ortografierea cuvintelor în cauză?
Pentru că în practica vorbirii şi – ceea ce e deosebit de important – în aceea a scrierii nu există până în prezent unanimitatea necesară în cazul rostirii şi al ortografierii cuvintelor în discuţie. Un exemplu concret este romanul Pământul e plat ca o farfurie de Gabriel ben Meron (şi nu e vorba numai de autor, dar şi de o editură prestigioasă: Cluj-Napoca, Dacia, 2002), din care cităm: „Bencovici seziză imediat că individul se tocmea cu sine...” (pag. 185), „Discuţia ajunsese la un punct mort şi Mişu fu primul care seziza de efectele negative ale sistemului...” (pag. 250) etc. E adevărat că în continuare îşi face apariţie şi forma corectă a verbului („Mişu sesiză că în spatele întrebării retorice a ministrului petrolului se ascundea ceva mult mai grav” pag. 314), dar frecvenţa „variantei” „(a) seziza” nu poate să nu ne dea de gândit. De aceea recomandăm, în încheiere, şi alte surse lexicografice relativ recente ai căror autori fixează formele acceptate drept normă (a) sesiza şi sesizabil: Dicţionar explicativ uzual al limbii române (Chişinău, Editura Litera, 1999, pag. 509), Alexei Palii, Dicţionar explicativ pentru toţi (Chişinău, Editura Epigraf, 2001, pag. 188), Elena Ciobanu, Magdalena Popescu Marin, Maria Păun, Zizi Ştefănescu-Goangă, Dicţionar practic al limbii române (Bucureşti, Editura Floarea darurilor, f.a., pag. 338).
 
 
Decern şi decernez
 
– Domnule profesor, cum scriem totuşi: decern ori decernez, el (ea) decernă ori decernează? am fost întrebaţi într-o zi de înzestratul ziarist Alexandru Schendrea.
– Eu zic: decernez. Mata ai altă părere?
Dicţionarul explicativ al limbii române recomandă forma decern şi, respectiv, decernă, dar... mie unuia nu-mi prea sună.
– Nici mie, faptul acesta dându-ne dreptul de a scrie fie decern / decernă, fie decernez / decernează. Ţii minte de câte ori l-am luat în zeflemea pe un mare lingvist de al nostru care în atare cazuri zicea că se scrie şi aşa, şi aşa?
Am decis să utilizăm formele decernez / decernează, să decernez / să decerneze, chiar dacă Dicţionarul explicativ al limbii române recomandă să întrebuinţăm decern / decerne, să decern / să decearnă.
Colegul ziarist a închis, dar abia în acel moment am purces cu înfrigurare la cercetarea mai multor surse lexicografice în căutarea şi limpezirea adevărului referitor la formele recomandabile ale verbului cu pricina. Părerile savanţilor se cam... împart. Autorii dicţionarului nominalizat indică drept normă forma decern, pe când alcătuitorii Dicţionarului explicativ uzual al limbii române (Chişinău, Grupul editorial Litera, 1999) optează pentru forma decernez (pag. 150). Gabriel Angelescu în mai vechiul său Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (Bucureşti, Editura Coresi, 1991) se dovedeşte circumspect şi... aproape corect: „ind. prez. 3 decernează, conj. prez. 3 decerneze – formă recomandabilă; formă admisibilă ind. prez. 3 decernă, conj. prez. 3 decearnă” (pag. 25).
Vasile Breban în Dicţionar general al limbii române (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987) recomandă ambele forme – decern şi decernez –, fără s-o numească pe una recomandabilă, iar pe cealaltă – doar admisibilă (pag. 255). Şi ni se pare că acest autor s-a apropiat cel mai mult de adevărul referitor la conjugarea verbului a decerna. În lucrările lexicografice apărute mai târziu, anume opinia exprimată de Vasile Breban a fost acreditată fără echivoc. Astfel, în 2000 Andrei Crijanovschi indică ambele forme – „(el, ei) decernează şi decernă, el (ei) să decerneze şi să decearnă” – în al său Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (pag. 101), iar în 2001 reputata lingvistă Mioara Avram, în cartea sa Cuvintele limbii române între corect şi incorect (Chişinău, Editura Cartier), notează fără vreo reticenţă: „A decerna, folosit mai mult la pers. 3 sg. şi pl., are la ind. prez. şi la conj. prez. câte două forme admise în normă: decernează şi decernă, respectiv să decerneze şi să decearnă” (pag. 156).
Pe urmele savanţilor citaţi, am scos în titlul eseului de faţă ambele forme ale verbului în discuţie, admise de normă.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog