Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI SINTEZE

Personajul secolului al XIX-lea între mitologia eroismului şi non-eroismul vieţii moderne

Elena PRUS

Alte articole de
Elena PRUS
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Epica realistă a secolului al XIX-lea, care are drept scop reflectarea veridică a societăţii, se situează în faţa unei dileme: conform căror criterii trebuie fabricate personajele şi alese detaliile descriptive cele mai reprezentative? Balzac rezolva această problemă prin crearea unei galerii de doua-trei mii de personaje, cele reprezentative caracterizându-se prin intensitatea pasiunilor care le domină. Ele sunt posedate de demonul arivismului. Eroismul modern nu se mai manifestă în bătăliile glorioase, ci mai mult în cele interioare: „La bataille inconnue qui se livre dans une vallée de l’Indre entre madame de Mortsauf et la passion est peut-ętre aussi grande que la plus illustre des batailles connues (Le Lys dans la vallée) [Avant-propos la La Comédie humaine // L’Oeuvre de Balzac, éd. A. Béguin, XV, p.380]. Eroismul, precum se vede, poate fi declinat şi la feminin şi poate înflori în lumea anonimă, chiar şi în provinciile Tostes sau Yonville.
Toate personajele semnificative sunt firi revoltate, în afara legii, „vehicule” de mare viteză, care traversează de jos în sus şi invers etajele ierarhiei sociale închipuită ca o Comédie humaine. Dinamismul lor extraordinar generează mitul energiei vitale. Dacă personajul balzacian se defineşte, după formula din Physiologie du mariage, ca „o sumă de energie” economisită (ca în cazul avarilor) sau consumată (ca în cazul personajelor active), personajul din jumătatea a doua a secolului al XIX-lea pierde această calitate.
Romanul secolului în cauză exprimă „conflictul dintre societate şi personajul ce relevă valorile cele mai înalte, denunţător al perversiunii acestor valori în prozaismul ambiant” [Chartier, 1998, p.135]. Zola trasează această sarcină în Roman expérimental: „Notre grande étude est là, dans le travail réciproque de la société sur l’individu et de l’individu sur la société”.
Problema eroismului modern e abordată în romanul secolului al XIX-lea în toată gravitatea sa, prin examinarea degradării progresive a eroului – proces lent, gradual şi, se pare, fatal. „Pentru epocile anterioare, se preferă termenul de protagonist şi erou – proiecţie a unui ideal” [Sârbu, p. 5].
Este evident, dacă dispunem personajele cele mai importante ale secolului al XIX-lea într-o ordine cronologică (Julien Sorel, Eugène de Rastignac, Fabrice del Dongo, Lucien de Rubempré, Vautrin, Emma Bovary, Frédéric Moreau, Bouvard Pécuchet, Lazare Chanteau, Folantin, Jean Floressas des Esentes, Georges Duroy, Hamlet de Laforgue), aşa cum face Jean Borie în Archéologie de la modernité [p.196-199], nu obţinem imaginea unei serii ascendente. Menţionăm că în această serie doar unul dintre personaje este femeie – Emma Bovary. Personajele cele mai însemnate (de la începutul acestei serii) sunt tinerii care susţin proba vieţii prin căutarea fericirii, prin nobleţea şi prin sacrificiul lor. Ei îşi manifestă eroismul la hotarul dintre provocarea societăţii şi acceptarea constrângerilor sociale. Decăderea eroului începe atunci când alege adaptarea la societate în detrimentul protejării propriei integrităţi. Nici unul nu este burghez – burghezii sunt laşi, egoişti şi plini de o vanitate grotescă, constituind o serie anti-eroică (Prudhomme, Perrischon, Homais, taica Roque).
Flaubert povesteşte istoria unor cuceriri care n-au avut loc. Personajele sunt victime ale propriilor iluzii, toate urmărind anumite himere: Emma şi iubirile ei, Charles şi iubirea pentru Emma, Frédéric şi iubirea spirituală pentru doamna Arnoux, Deslauriers şi pasiunea pentru logică. „Flaubert va scrie romanul în care personajele acceptă înfrângerea fără opoziţie, fără luptă, romanul vocaţiilor neîmplinite sau, mai degrabă, al lipsei de vocaţie autentică” [Ion, p. 232]. Pasivitatea personajelor flaubertiene, capabile doar să-şi viseze viaţa, este deosebit de transparentă când este vorba de femei. Personajul flaubertian apare izolat de lume şi deziluzionat.
Personajele lui Maupassant sunt caracterizate prin aceeaşi lipsă a comunicabilităţii [Roy-Reverzy, p. 96].
Dar adevărata ruptură o produce romanul lui Huysmans A rebours (1884), care refuză să reprezinte un personaj ce înfruntă societatea. El alege personaje care trăiesc în marginea societăţii (A rebours).
Semnificativ apare în notele de pregătire ale lui Zola pentru La Joie de vivre programul pentru Lazar Chanteau: „faire de lui l’homme et non le héros”. Spre 1880, consemnează Jean Borie, non-eroismul a devenit garanţia autenticităţii unei reprezentări [p.201]. Realismul reflectă, de la apariţia sa, partea ne-eroică a realităţii. Zola nu a creat personajul tânărului curajos în filiaţia eroilor secolului, el consideră că destinul tinerei fete şi al femeii este mai reprezentativ. Zola crede în rolul salutar al femeii bune şi regeneratoare.
Lumea personajelor pe care o propune Zola este diferită de cea a personajelor flaubertiene şi maupassaniene, construită fiind pe figurile întreprinzătorilor Saccard, Octave Mouret sau medicul Pascal, care au energia, voinţa şi capacitatea de luptă a personajelor balzaciene. E.Roy-Reverzy precizează însă că este vorba mai mult de o mistificare, deoarece cu toţii sunt învinşi de femeie, de faliment, de moarte. Structura romanului zolist îşi găseşte reflecţia fundamentală în schema dinamică a invaziei, a luptei şi a cuceririi [p.81,97].
Se cunoaşte că ficţiunea naturalistă privilegiază o viziune pesimistă asupra lumii (fondată pe sociologia lui Taine şi accentuată de influenţa lui Schopenhauer), care se traduce prin tragedia destinelor puse în scenă. Analiza operei lui Zola în contextul secolului al XIX-lea de pe poziţiile criticii marxiste l-au defavorizat mult pe scriitor. Mai trebuie remarcat faptul că doar câteva personaje ale lui nu sunt atinse de o pasiune morbidă. Fiecare roman zolist are scene excesive, în care transpare pe deplin imaginarul zolist, cum ar fi aceea în care Gervaise se dedă chefului până la pierzanie.
Acest vector, re-direcţionat de la grandoarea anticilor înspre ambiţiile reduse ale personajului modern, este ceea ce subminează mitologia eroismului şi deschide calea spre personajul non-eroic al secolului al XX-lea.
Şcoala lui Emile Zola considerămediocritatea drept însemn al adevărului. Prin faptul că nu sunt nici complet „albe”, nici complet „negre”, nici hiperbolice, personajele sale sunt verosimile. În comparaţie cu Balzac şi Stendhal, care au participat la dezvoltarea capitalismului ascendent, au construit caractere „pozitive”, Zola şi-a construit cariera, ca şi Flaubert, după revoluţia (eşuată) din 1848 şi de aceea a zămislit caractere negative, învinse. Personajul a fost înlocuit, de fapt, cu un caracter mediocru, ale cărui trăsături individuale sunt neînsemnate. „Mediocritatea şi prozaismul personajelor lui Zola corespund noii situaţii sociale, în condiţiile căreia se schimbau reprezentările tradiţionale despre om şi locul său în lume” [Melic-Sarchisova, p. 5].
Zola îl învinuieşte pe Balzac pentru caracterele hiperbolice, iar pe Stendhal pentru caracterul genial al personajelor sale. [Zola E., Les romanciers naturalistes, Paris, 1928, p. 85]. „Balzac îşi face mai puţine griji decât Zola, în ceea ce priveşte raporturile dintre lucruri, proporţiile precise ale unei opere şi mai ales ale personajelor. Autorul ciclului Rougon-Macquart va veghea să nu îngroaşe eroii săi în raport cu ansamblul operei.” [Krakowski, p. 49-50]. În această ordine de idei, pertinentă ni se pare observaţia Ninei Melic-Sarchisova despre faptul că pozitivismul nu l-a împiedicat pe Zola să recunoască „excepţionalitatea” ca una dintre tendinţele artei moderne, având în vedere potenţialul ei constructiv, care permite a rezuma epoca în imagini ale indivizilor ce se disting în mulţime [p. 66]. Considerăm că personajele „excepţionale” sunt femeile pariziene. Ele sunt un factor de continuitate, dar totodată şi de inovaţie în roman.
Lumea modernă se caracterizează printr-o nouă reprezentare a omului. Urmând linia materialismului Luminilor, omul este considerat un corp ce are o densitate materială. Dacă personajul romanelor baroce şi clasice era un fel de abstracţie, în romanul realist şi naturalist el devine corp, frământare, dezordine.
Zola concepe organizarea ciclului său ca istorie a unei familii. S-ar părea că nimic nu este mai puţin modern şi mai atemporal totodată decât familia. Însă familia i-a dat intuiţia inconştientului, neliniştii, complexului modern al lui Oedipe. Tocmai prin aceste aspecte, Zola este modern. „Subtitlul seriei Rougon-Macquart (Istorie naturală şi socială a unei familii din timpul celui de-al doilea Imperiu) precizează că personajul este situat într-un univers al congenialităţii, al societăţii şi al perioadei istorice” [Miraux, p.52]. Spre deosebire de La Comédie humaine, care stabileşte între personaje legături sociale, în Les Rougon-Macquart predomină legăturile de sânge [Roy-Reverzy, p. 164].
Termenul naturalism, împrumutat din terminologia ştiinţifică,lasă să se întrevadă că omul păstrează un fond de „naturalitale” şi legături cu o stare primitivă îndepărtată.
Zola considera că va fi reprezentativ şi credibil evitând personajele ieşite din comun, punând în evidenţă mecanismele de determinare (biologice, sociologice, istorice).„Proiectul de scriere conceput astfel înscrie personajul în problematica naturalistă care vizează individul pornind de la ereditatea sa şi de la mediul său” [Miraux, p. 52].
Zola aplică demersul critic al lui Taine romanului care devine „l’étude du tempérament et des modifications profondes de l’organisme sous la pression des milieux et des circonstances” [prefaţă la ediţia a doua a Thérèse Raquin], iar analiza determinărilor recomandate de Taine este aplicată de el în creaţia romanescă. Jacques Dubois constată că scriitorul face referinţă mai cu seamă la un determinism dublu: fiziologic, ereditar şi social, al mediului. În acest model, ereditatea şi mediul iau forma unor mari operatori care acţionează complementar, primul în diacronie, cel de-al doilea ca factor sincronic. [p.234]. Mediul este delimitat ca spaţiu fizic şi social. Personajul are caracter (determinat social) şi temperament (determinat fiziologic). Zola refuză „minciuna” romanescă, îşi propune să studieze temperamentele şi nu caracterele.
Majoritatea personajelor lui Zola sunt supuse forţelor care le depăşesc, fie ele externe (fatalitatea mediului şi a momentului) sau interne (ereditatea, temperamentul) [Roy-Reverzy, p.98]. Astfel, aristocrata pariziană Renée Saccard este în La Curée victima mai multor factori: a unei eredităţi (moartea mamei sale), a unei educaţii (lipsa afecţiunii parentale şi mănăstirea, care nu pregăteşte fetele pentru realităţile vieţii), a unui accident biografic (un viol, o sarcină nedorită ori trădarea soţului avid de titlul său), a unui mediu social (lumea de parveniţi).
Zola explică activitatea personalităţii nu doar graţie mediului, ci şi datorită particularităţilor ei psihologice. Interesul manifestat faţă de subconştientul personajelor îl ajută să perceapă elementul iraţional, care explică evoluţia spontană a pasiunilor şi mişcarea necondiţionată a gândurilor.
„Omul fiziologic” al lui Zola vine pe urmele „omului natural” al secolului al XVIII-lea şi are un şir întreg de calităţi înnăscute, dar este „modelat” şi de mediu, de împrejurări. Respectiva concepţie, cum observă N. Melic-Sarchisova, permite cercetarea psihologiei personalităţii într-un mod mai argumentat din punct de vedere ştiinţific decât o făceau predecesorii [p. 26-27]. Pe urmele lui Flaubert, Zola caută explicarea comportamentului uman în instincte, în subconştient şi în particularităţile temperamentului. „Omul fiziologic” resimte profund o discordanţă, condiţionată de interacţiunea dintre mediu şi noul tip de personalitate format de societatea capitalistă.
Astfel, personajul literar din secolul al XIX-lea evoluează în conformitate cu dinamica societăţii care abandonează eroismul şi intră în era non-eroismului modern.
 
Referinţe bibliografice
Borie, Jean, Archéologie de la modernité, Paris, Grasset, 1999, 342 p.
CHARTIER, Pierre, Introduction aux grandes théories du roman, Paris, Dunod, 1998, 220 p.
Dubois, Jacque, Les romanciers du réel. De Balzac à Simenon. Paris: Seuil, 2000, 368 p.
ION, Angela, Honoré de Balzac, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974, 392 p.
KRAKOVSKI, Anna, La condition de la femme dans l’oeuvre d’Émile Zola, Paris, Nizet, 1974.
Melic-Sarchisova, Nina V., Conţepţia celoveka i tvorceschii metod Ămilea Zolea, Mahacicala, Dagknogoizdat, 1975, 352 p.
MIRAUX, Jean-Philippe, Le personnage du roman. Genèse, continuité, rupture, Paris, Nathan, 1997, 128 p.
Roy-Rreverzy, Eléonore, Le roman au XIX siècle, Paris, Sedes, 1998, 176 p.
Sârbu, Anca, Personajul literar în secolul al XIX-lea francez, Iaşi, Chemarea, 1997.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog