Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POETUL, GRAIUL, PATRIA

Un Orfeu al limbii române

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

 

1. Cred că una dintre cele mai bune caracterizări ale operei poetice a lui Grigore Vieru a fost făcută de Eugen Simion într-o secţiune concisă, dar grăitor intitulată Un poet cu lira-n lacrimi1. Criticul român surprinde o parte din calităţile ce i-au asigurat prestigiul în rândul cititorilor basarabeni. Mutatis mutandis, Vieru reprezintă pentru spaţiul său ceea ce a reprezentat Goga pentru Transilvania de la începutul secolului trecut, devenind de mulţi ani „un simbol al încercării de renaştere spirituală şi naţională în Basarabia postbelică”. În acest sens, „sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită”. Ca atare, Vieru (dar şi cei din generaţia sa) cultivă teme tradiţionale şi recurge la „formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne”. El cuprinde într-o lacrimă o mirifică ţară imaginară, având ca elemente satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul ş.a. – o patrie având în centru permanentul şi complexul simbol al mamei şi cultul neclintit al lui Eminescu. Dar Grigore Vieru nu este numai un poet al „pătimirii” basarabene. Opera sa prezintă şi trăsături moderne, nu doar tradiţionale, iar poezia transcende adesea naţionalul, ceea ce-i conferă universalitate ca mod de a fi. Se cunoaşte, de asemenea, faptul că a scris excelente versuri / cântece pentru copii, care – după modelul lui Arghezi – au şi rol educativ. Şi-a încercat talentul şi în scrierile cu caracter moralistic, scoţând la iveală nişte izbutite „poeme din bătrâni” – adevărate pilule meditative.
2-3. În ceea ce priveşte receptarea lui Vieru în întreg spaţiul limbii române, constat existenţa a două atitudini. Una este de preţuire a poetului şi a operei sale. Cealaltă este de negare (chiar „dis-preţuire” / desconsiderare uneori) a valorii lui.
În prima direcţie se încadrează condeie prestigioase de critici precum Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Mihai Cimpoi, Ion Simuţ (cel din urmă, ce-i drept, mai puţin entuziast, dar echilibrat), Victor Crăciun ş.a. sau de poeţi ca Nichita Stănescu, Ioan Alexandru ş.a. Pentru aceştia Vieru constituie un talent incontestabil2.
În critica literară, reprezentativ pentru cea de-a doua direcţie este Nicolae Manolescu, care, după ce îl cataloghează pe Grigore Vieru drept un „autor de dicţionar”3, găseşte cu cale să declare doar atât în a sa Istorie critică a literaturii, recent apărută: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi (majoritatea). Locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie”4. Necruţători cu poetul s-au dovedit a fi, în general, stihuitorii basarabeni mai tineri şi mai [post]modernişti – al căror naţionalism s-a subţiat în forme poetice subtile – şi care l-au judecat / îl judecă pe Vieru nu întotdeauna după criterii estetice.
Se afirmă că gusturile (inclusiv literare) nu se discută... Însă bănuiesc că desconsiderarea lui Vieru pleacă şi dintr-o insuficienţă a detractorilor de a înţelege un anumit tip de poezie. Nu-l poţi pricepe şi preţui pe Vieru dacă, de pildă, îl desconsideri pe Eminescu şi preţuieşti, mai ales, aşa-zisa „artă” postmodernistă. Or, Nicolae Manolescu dovedeşte această lipsă de înţelegere: a scris un capitol penibil (şi nu e doar părerea mea) despre Eminescu5, e un adept şi un susţinător al poeţilor optzecişti. În principiu, preferinţa sa nu este condamnabilă, dar nu pot să nu-mi amintesc că Mircea Cărtărescu s-a lansat, în studenţie, la cenaclul lui Manolescu cu Poema chiuvetei, o parodie (răutăcioasă) la adresa Luceafărului eminescian, şi că acelaşi Manolescu a colaborat6 (alături de Cărtărescu7 et alii eiusdem farinae) la acel număr de tristă amintire din „Dilema”, dedicat „aniversării” lui Eminescu în anul de graţie 1998.
Cred că nu mai este cazul să demonstrez că numele amintite în prima direcţie îl apreciază cum se cuvine pe Eminescu, eforturile lor de interpretare şi de valorificare a creaţiei marelui poet fiind constructive, şi nu distructive. Aş putea trage concluzia, aşadar, că o cale de acces la poezia lui Vieru o reprezintă chiar Eminescu. El desparte apele. Nu-ţi place Eminescu, nu are cum să-ţi placă nici Vieru.
Se ştie că la răspândirea notorietăţii unui scriitor contribuie şi faptul de a fi studiat de către elevi. A fi sau a nu fi inclus într-un manual ori într-o programă poate constitui o problemă. Ce ar fi de spus şi despre prezenţa lui Grigore Vieru în manualele româneşti de limba şi literatura română pentru liceu? Ei bine, în perioada în care mi-am făcut studiile liceale (1993-1997) exista „manualul unic” pentru această disciplină. Aşa se făcea că elevii de clasa a XII-a aveau ocazia să ia contact, datorită manualului respectiv8, cu poezia lui Vieru, care figura acolo (într-o secţiune intitulată Alţi reprezentanţi ai poeziei contemporane, alături de Emil Botta, Geo Dumitrescu, Şt. Augustin Doinaş, Ion Caraion, A.E. Baconski, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana) cu două poezii comentate (Harpa şi Cămăşile) şi cu trei Poeme din bătrâni, grupajul fiind, evident, precedat de o schiţă biografică şi de caracterizare a [contextului] operei sale; era cuprins, totodată, şi tulburătorul său Formular liric, în care se autodefinea exemplar: „–Numele de familie şi prenumele? / – Eu. / – Anul de naştere? / – Cel mai tânăr an: / când se iubeau / părinţii mei. / – Originea? / – Ar şi semăn / dealul acel / din preajma codrilor. / Ştiu toate doinele. / – Profesiunea? / – Îmi iubesc plaiul. [...]”.
Odată cu apariţia „manualelor alternative”, din păcate, Grigore Vieru nu a mai stat în atenţia autorilor acestora, deşi acum posibilităţile ar fi putut fi mai mari9. Au pătruns, în schimb, o serie de poeţi optzecişti...
Nu cunosc prea bine situaţia din Republica Moldova în ceea ce priveşte prezenţa lui Vieru în manuale sau programe. Totuşi, căzându-mi în mână un manual de liceu de aici, semnat de Constantin Şchiopu şi Marcela Vâlcu-Şchiopu, mi-a făcut plăcere să descopăr că elementele de prozodie (versul clasic, ritmul, rima, strofa) erau ilustrate cu poezia Legământ ([dedicată] lui Mihai Eminescu) de Grigore Vieru; mai apoi, ca temă, li se cerea elevilor să raporteze mesajul poeziei abordate la o strofă din poezia Eminescu a aceluiaşi poet; de asemenea, pe margini, se aflau trei citate vierene despre Eminescu10. Mărturisesc că ştiu Legământul lui Vieru11 pe de rost; l-am descoperit prin studenţie, l-am îndrăgit şi îl recit elevilor mei de liceu când le vorbesc despre Eminescu.
4-5. Ca publicist, Grigore Vieru a scris impresionante articole cu referire la adevărul despre identitatea şi unitatea noastră etnolingvistică. Un exemplu: Limba română – oaste naţională („Limba Română”, nr. 7-9/2007). El a fost (cum spunea undeva Alex. Ştefănescu) „adevăratul ministru al culturii” din Republica Moldova.
Cât despre valoarea poeziei patriotice scrise de el, prefer să citez in extenso dintr-o prelegere aparţinându-i lui Eugeniu Coşeriu, care avea profunde cunoştinţe de estetică (mai temeinice decât mulţi dintre cei care l-au judecat pe Vieru). Practic, este o replică (cronologic, anterioară) dată vorbelor lui Manolescu (v. supra): „Despre moldoveni s-a spus că fac literatură, poezie patriotică, un fel de poezie depăşită, că nu sunt destul de moderni şi că nu sunt cosmopoliţi, confundându-se, între altele, cosmopolitismul cu universalitatea. Cu dreptate însă, intelectualii moldoveni şi-au făcut datoria către poporul lor, către comunitatea lor şi s-a vădit în ultimii ani că acolo au fost şi sunt conştiinţa naţiunii.
Aceşti poeţi au scris cu pasiune despre limbă, de exemplu, spunea cineva odată: «Cum poţi să iubeşti limba, cum poţi să faci dragoste cu o abstracţie?» – se întreba chiar Croce. De remarcat însă că aici nu e vorba de o abstracţie. Este vorba, în acest caz, de fiinţa însăşi a naţiunii de dincolo de Prut, care se arată, se vădeşte în limbă. De aceea, fără îndoială, poeţii au cântat limba: fiindcă înţelegeau să-şi cânte fiinţa proprie cântând limba [12 n.n. – C.M.]. Poezia nu e poezie prin tema externă, ci este poezie prin universalitatea care se creează în poemul individual. Această fiinţă a lor, a poeţilor, e şi fiinţa poporului românesc de dincolo de Prut.
Cum s-ar putea pretinde ca aceşti poeţi să nu cânte poporul şi să nu arate că se găsesc într-un moment agonic, în sensul etimologic, adică într-un moment de luptă pe viaţă şi pe moarte? Şi dacă acesta este sentimentul care i-a dominat şi dacă au universalizat acest sentiment, trebuie să-i preţuim, să înţelegem că aşa trebuie să facă şi că au făcut bine cât şi cum au făcut”13.
Aş încheia tot cu câteva cuvinte coşeriene: „...nu trebuie să uităm că poetul este poet în sens absolut şi că cine a scris o singură poezie perfectă este un poet la fel de mare ca şi Dante, care a scris Divina comedie” (Universul din scoică). Or, după părerea aceluiaşi savant, Vieru a scris unele poezii cu adevărat extraordinare14, cum este şi cea intitulată Brâncuşi. Dar ultimul cuvânt trebuie să-l aibă Vieru. Am ales prima strofă din textul Lucian Blaga, în care poetul încearcă să surprindă inefabilul: „Numele-acest / are ceva în el / care sună nespus de frumos – / E ca şi cum / boabele copiilor / semănându-ne de Anul Nou / s-ar lovi de trupul unei viori”.
 
Note
1 Vezi Eugen Simion, Scriitori români de azi (ediţie de autor), vol. III, Editura David • Litera, Bucureşti – Chişinău, 1998, p. 187-196.
2 Rămâne de văzut cum va fi tratat Grigore Vieru în Dicţionarul general al literaturii române, elaborat de Academia Română. Până acum, în vol. IV (C/D), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, s-a scris despre Nicolae Dabija (p. 549-550) şi despre Ion Druţă (p. 764-766).
3 Într-un interviu, la întrebarea „Ce loc credeţi că ocupaţi în poezia noastră?”, Vieru, conştient de valoarea sa, a răspuns: „Nu ştiu. Nu primul. Dar nici ultimul, care la noi nici nu înseamnă un loc măcar” (Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni, Editura Univers, Bucureşti, 1988, p. 339). Prin urmare, nu se vedea, cu toată modestia, un „autor de dicţionar”.
4 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 1401.
5 De altfel, în Epilogul Istoriei sale, criticul mărturiseşte că Eminescu i-a dat cele mai multe bătăi de cap, ţinându-l în loc multă vreme.
6 În fine, ţin de natura lui Manolescu – un cărturar remarcabil, de altminteri – asemenea manifestări, întrucât este un spirit combativ, contestatar, căruia nu-i place să meargă pe cărări bătătorite de alţii şi care dovedeşte îndrăzneală fie şi prin faptul că a făcut şi face critică de întâmpinare, adică neaşteptând ca lucrurile să se decanteze, iar valorile să se cearnă. Ca atare, apropierea sa de generaţia recentă de „creatori” (de postmoderniştii ce încearcă să spargă canonul, să demitizeze, să fragmenteze etc.) nu miră.
7 Vârful aisbergului optzecist la noi, care, surprinzător (sau nu?), şi-a luat licenţa cu o lucrare despre Eminescu, sub îndrumarea cunoscutei eminescologe Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
8    Nicolae I. Nicolae (coord.), Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, f.a., p. 271-274. Aş adăuga amănuntul că Eugen Simion a fost referent al acestui manual, în vremea când era şi preşedintele Comisiei naţionale de limba şi literatura română; încadrarea lui Vieru, printre ceilalţi poeţi români contemporani, în manual, respectă încadrarea sa din Scriitori români de azi (ediţia citată). În acelaşi manual era tratat şi Ion Druţă cu romanul Povara bunătăţii noastre.
9 Vezi, de pildă, Hadrian Soare, Gheorghe Soare, Limba şi literatura română. Clasa a XI-a. Dramaturgia • Poezia. Îndrumător pentru manualele alternative, Editura Carminis, Piteşti, 2003, în care sunt inventariate toate textele poetice şi toţi poeţii din manualele alternative. Grigore Vieru nu şi-a mai găsit locul în niciunul dintre cele peste zece (10) manuale alternative apărute în România.
10 Constantin Şchiopu, Marcela Vâlcu-Şchiopu, Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a X-a, liceu, Editura Litera Educaţional, 2004, p. 70-71.
11 Poetul şi-a ţinut legământul. Accidentul fatal a survenit când venea de la o aniversare a lui Eminescu.
12 Cu referire la termenul „fiinţă” în legătură cu „limba / limbajul”, este de amintit modul în care Coşeriu comentează celebra afirmaţie a lui Heidegger „Die Sprache ist das Haus des Seins” (‘Limbajul este casa fiinţei’ / ‘El lenguaje es la casa del ser’): „...la frase puede e debe admitirse si por «ser» se entiende la «esencia», el ser de las cosas, pues éste se da como tal precisamente (y sólo) en el lenguaje. En cambio no puede admitirse si por «ser» se entiende la unidad de ser y ente. En este sentido el ser sólo se da en las «cosas» como tales, pues sólo las cosas mismas contienen al mismo tiempo su «esencia» (el ser tales y cuales) y, en cada caso, la «ipsidad» del ente” (Eugenio Coseriu, El lenguaje y la comprensión de la existencia del hombre actual, în Idem, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística (segunda edición, revisada), Editorial Gredos, Madrid, 1991, p. 48.
13 Eugeniu Coşeriu, Deontologia culturii, în Idem, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 180.
14 Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică (interviuri), Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 25.
 
Bibliografie poetică selectivă
Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
*** Constelaţia lirei. Antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească (Cu un cuvânt înainte de Ioan Alexandru), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989.
 
Februarie, 2009

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog