Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PERMANENŢA CLASICILOR

Omul care nu aderă la nimic

Panait ISTRATI

Alte articole de
Panait ISTRATI
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Făcînd recenzia ultimei mele cărţi, Casa Thuringer, în „Monde”, din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: „în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară”. Ea adaugă: „Ceea ce rosteşte Istrati nu-i altceva decît o apărare a burgheziei”. Şi concluzia ei este: „Cizmarule, râmîi la ciubotele tale!” (Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici şi de care pomenesc eu însumi, în prefaţa sus-numitei cărţi).
Apoi Madeleine Paz exclamă: „Cît era de emoţionant Istrati, cît de preţios mesajul său, atunci cînd încă nu era decît un povestitor! ”.
Acum zece ani, vorbind despre Mes Départs, în „Les Nouvelles Littéraires”, prietenul Philippe Neël îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare.
Aşa că, din toate părţile, mi se recomandă acelaşi sfat de-a rămîne la ciubotele mele. Mi se recomandă chiar în clipa cînd mîna mea abia îşi mai ţine condeiul pe hîrtie şi cînd directorul Sanatoriului, de unde scriu aceste rînduri, mi-a spus făţiş: „Orice zi pe care o trăieşti, o furi morţii!”.
Madeleine Paz ştie asta. Şi ca să-mi dovedească inima ei bună (bună, fără discuţie!), scrie: „Ah! ştiu bine, că pare neomenesc, cumplit de neomenos să rosteşti adevăruri crude unui om nefericit şi dezamăgit, care zace singur, departe, pe un pat de spital. Dar, dacă i-ai ascunde sincera îngrijorare dinaintea atitudinii sale – nu mai puţin surprinzătoare –, n-ar fi să-i aduci, mai degrabă, una dintre cele mai grele ofense?”.
Desigur, da! ar fi fost cea mai grea ofensă să fiu menajat, pe simplul motiv că sunt pe cale de a-mi încheia socotelile cu viaţa. lată de ce mulţumesc destinului meu de-a nu fi avut parte de atari menajamente faţă de mine, – menajamente datorate numai oamenilor pentru care existenţa a fost confortabilă şi o regretă.
Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz, strigîndu-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un „agent al Siguranţei” şi un „vîndut burgheziei”, în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luîndu-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viaţă. În acel moment, vitalitatea mea, – care sperie pe doctori, – a primit lovitura de graţie. Încetasem să mai cred în frumuseţea celei mai frumoase vieţi, aceea de-a lupta împotriva tuturor şi de-a fi lovit de ai tăi, dar în acelaşi timp de-a mă simţi înţeles de cîţiva, de cei cărora se datoreşte mai bunul din sine-însuţi. Nu! nu se mai află nici o frumuseţe, nicăieri. Pentru omul sincer, viaţa nu-i decît o escrocherie mîrşavă!
Şi totuşi nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpînire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atît cît să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! vreau să-mi las pielea pe această hîrtie albă, pe care atît am iubit-o!
Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!”.
Madeleine Paz scrie: „Atunci cînd povestea, pur şi simplu, un singur cuvînt al său făcea să ţîşnească revolta; de cînd vrea să instruiască, o batjocoreşte. Într-adevăr, frumoasă învăţătură într-adevăr, decît aceea care constă în a respinge orice efort de organizare, în a confunda de-a valma victimele şi călăii, în a nega orice speranţă de eliberare, tuturor celor care trudesc, care sîngerează şi suferă!”.
Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice „organizaţie” nu foloseşte şi nu va folosi niciodată, decît organizatorilor! Iată ce vreau încă să „povestesc”, înainte de-a muri1. Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. În ciuda ei. În ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decît revolte comanditate, deşi se întîmplă uneori ca aceşti păstori să-şi frîngă şi ei gîtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei.
Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămîn de scris. Va fi acolo, întreg Adrian Zografi al meu, povestea lui, universal duşmănită: dezrobirea omului prin refuzul de-a adera la tot, absolut tot, chiar la această muncă tehnică, foarte bine „organizată” în dauna lui, de ambele părţi ale baricadei.
Da! trebuie încercată de asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea n-are nici o putere asupra individului. Şi dacă aceasta nu-i va reuşi, ei bine!, mai mult: omul să revină la existenţa lui gregară, pînă la stîrpirea neamurilor omeneşti, pentru fericirea tiranilor săi, democraţi sau absolutişti.
Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna. Anumiţi critici spun, despre ultima mea carte, că eu atribui lui Adrian, adolescent, ideile şi sentimentele mele de astăzi. Greşeală! Viaţa mea – ca să vorbesc ca La Palice, – este cu totul contemporană şi deci uşor de scotocit. Nimeni nu-şi închipuie pînă la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă. Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vîrsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pîinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicînd prost o duzină; apoi m-am făcut, puţin cam fără voie, inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăţi, reuşind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpînii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunînd niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau „organizaţii” profesionale şi, cînd am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţia mai mult de-o lună. În sfîrşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi cîştiga existenţa n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni.
Se află acolo cu ce umple patruzeci de volume, odisee trăită, nu literatură. Puţini oameni au izbutit acest lucru. Şi asta merită a fi povestit. Se va vedea, acolo, cum a fost cu putinţă unui om să nu adere la nimic. Şi cum nu se află aici nimic fenomenal, nimic supraomenesc, sunt convins că ceea ce mi-a fost cu putinţă, mie, va fi posibil tuturor robilor pămîntului în ziua cînd se vor sătura să mai fie mînaţi de la spate, ca nişte oi.
Nu, Madeleine Paz, nu sunt un „dezamăgit” sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cît a dumitale.
Ce te face să crezi că „adevărul” dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela existenţa „celor cari trudesc, cari sîngerează şi suferă!”. Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească că „acest domeniu este sfînt?”,„soarta muncitorilor se joacă acolo?”.
Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că, pentru a cunoaşte puţin „soarta muncitorilor”, a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroën. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prînz ca să dejunezi într-un restaurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia şi să te ducă la frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi „soarta muncitorilor”.
Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urîm, în acelaşi fel.
Şi cînd aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi pînă în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de „proletarii” Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în „patria muncitorilor”, – cînd asist, repet, la acest sistem „de-a organiza” lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale.
Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „amărăciunile mele personale” şi să continui a le „povesti” lumii, luptînd singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic”. Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi”, adăugînd între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!”).
Da! „vechi, vechi” şi mereu adevărate! Din nenorocire!
 
Bucureşti,
Sanatoriul Filaret, martie 1933
 
Note
1 Avea proiectat, în continuarea operei, seria Operele postume ale lui Adrian Zografi, alcătuită din romane, unde avea să înfăţişeze – între altele – „muncitorul ajuns la cîrma puterii, spunînd şi lucruri bune şi rele, lucruri destul de noi pentru această „lume nouă”, care a început să se „învechească”. Proiect care nu se realizează, din cauza morţii sale premature. (Text extras din scrisoarea adresată editurii Rieder, 10 februarie 1933.)


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog