Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROFIL. ION HADÂRCĂ – 55

Ecoul timpului probabil

Dan MĂNUCĂ

Alte articole de
Dan MĂNUCĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

L-aş numi „Ambasadorul Atlantidei”, dacă Ion Hadârcă nu ar fi mai mult decât atât: el este nu doar un melancolic din stirpea romanticilor incorigibili, ci şi un luptător, mereu nemulţumit de sine, de alţii, de împrejurări de tot felul. Este mereu în căutarea a altceva, pentru sine şi pentru congeneri. Atât pentru poezie, cât şi pentru cetate. Nu l-aş fi crezut pe Ion Hadârcă atât de încrâncenat, uneori chiar pamfletar încrâncenat, dacă nu aş fi poposit printre ale lui „albe cetăţile negre”: Unchiul Ribbentroşca mi-a amintit de vitriolantul arghezian Baroane!Verbul se încordează, devine şfichi usturător, câştigă muzicalitate, chiar dacă sumbră, de blestem.
Ion Hadârcă este, funciarmente, un orfic, datorită încrederii neţărmurite în virtuţile lirei, prin care angoasele omului de pretutindeni par să se mai atenueze. Iată cum defineşte el Poezia: „Stele negre pe albul câmpului / Stele albe pe negrul gândului / în câmp dorm seminţele / în gând dorm ştiinţele // între alb şi negru // Răsărită abia / Despre toate morţile vorbea”.
Într-o vreme a trivialităţii care se ascunde sub perdeaua postmodernismului, Ion Hadârcă rămâne fidel unei poezii înţelese ca melodie sacră. O ironie subţire îl ajută pe Orfeu să treacă de inconvenientele conjuncturilor. Aflat fie în Elada, fie în Basarabia, fie în Atlantida, fie în Ţara Soarelui Răsare, el mângâie strunele în dorul unei Euridice duse pentru totdeauna, simţindu-se înconjurat de o lume care a pierdut până şi virtuţile fanteziei: „Tot mai mărunţi Atlantido atlanţii”.
Nu este de mirare că, în cel din urmă volum pe care i l-am citit, Ion Hadârcă acordează harfa într-o cheie în care sunetul cere concentrare celestă: „În orice zi aştept un timp probabil – / precis că sunt ecoul lui” (Ecou).


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog