Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

APĂRĂTOR AL PATRIEI ŞI AL CREDINŢEI

Doamne şi domniţe în viaţa lui Ştefan cel Mare

Andrei EŞANU

Valentina EŞANU

Alte articole de
Andrei EŞANU
Valentina EŞANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

De-a lungul secolelor s-au afirmat multe lucruri adevărate, reale, dar şi imaginare, despre Ştefan cel Mare. Nu este sat sau oraş în Ţara Moldovei în care să nu se povestească istorii şi legende, să nu se cânte ori să nu se recite balade despre vestitul domn. S-au transmis din gură în gură multe istorii despre viaţa reală şi cea legendară a marelui voievod, despre războaiele purtate, despre bisericile şi mănăstirile înălţate de el. Graţie tradiţiei orale în memoria generaţiilor s-au înrădăcinat şi diferite zvonuri, unele dintre ele referitoare la faptul că Ştefan cel Mare era un bărbat implicat permanent în aventuri amoroase.
Din izvoarele istorice scrise, dar şi din sursele orale de sorginte populară reiese că femeile au jucat un rol deosebit de important în viaţa personală a voievodului. Într-adevăr, cu toate că celebrul domn era angajat permanent în diverse acţiuni, găsea timp pentru a-şi împărtăşi bucuriile şi succesele, tristeţea şi amarul, femeii, pe care el o considera apropiată, pe care o avea ca fiinţă ce îi umplea inima de bucurie.
La urcarea în scaun (12 aprilie 1457), când avea 20-25 de ani, încă nu era căsătorit. Prima femeie care apare în viaţa tânărului domn a fost o oarecare Maruşca, numele căreia este fixat în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, fără a i se indica titlul de doamnă sau cneaghină, care se atribuia pe atunci soţiilor sau fiicelor domnilor ţării şi ale boierilor mari. Cine a fost această Maruşcă şi ce rol a jucat ea în viaţa marelui voievod ? Nu se ştie cu exactitate dacă era o copilă a unui ţăran sau a unui boier de prin părţile unde s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare. Să fi apărut ea în viaţa lui Ştefan încă în anii pe când alerga în toiul verii desculţ prin apa cristalină şi răcoritoare a pâraielor de munte ale Trotuşului din preajma Bacăului? Sau Maruşca poate a reuşit să se strecoare prin mulţime şi să apară aproape de domnitor în biserica din satul Direptate, când tânărului voievod Ştefan i se punea pe creştet coroana de domn al ţării? Era în Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paşti şi zgâtia de faţă a îmbrăcat straiele noi şi a ieşit în mulţime ca să fie văzută de tânărul voievod, care tocmai urca pe cal, pentru a porni spre Suceava să se aşeze în scaunul domnesc. Oricum s-ar fi întâmplat lucrurile, e cert că Ştefan a văzut-o pe Maruşca, în timpul încoronării sau în timpul slujbei din biserica domnească, şi a dorit, probabil, să o vadă mereu aproape de el.
Istoricii discută de sute de ani fără a ajunge la vreun răspuns plauzibil în privinţa acestei enigmatice jupâniţe. Unii cred că Maruşca figurează doar într-un episod întâmplător al vieţii tânărului voievod, alţii consideră că tânăra i-a lăsat lui Ştefan, fără a ajunge să-i fie doamnă prin cununie şi căsătorie, un urmaş – pe Alexandru, primul fiu al voievodului, pe care marele domn l-a iubit foarte mult, considerându-l a fi cel mai destoinic succesor al său. Aceste presupuneri au un temei real, deoarece în Pomelnicul de la Bistriţa este înscris alături de Maruşca şi „fiul ei Alexandru”. Maruşca, se presupune, a murit de timpuriu, în împrejurări necunoscute, fiind înmormântată la mănăstirea Bistriţa, unde a şi fost trecută în Pomelnic. Un lucru pare totuşi credibil: tânăra Maruşca avea un loc al ei la curtea domnească. Cu toate acestea, marii boieri din sfatul domnesc şi mama voievodului Maria-Oltea nu doreau ca iubita voievodului, care era de origine socială modestă, nepotrivită cu rangul nobiliar al domnului, să obţină demnitatea de doamnă a ţării. Cei de la curte considerau că pentru cinstea şi slava ţării tânărul voievod trebuia să-şi găsească pereche printre fiicele împăraţilor şi ţarilor vremii. Maruşca se stinse în scurt timp, fie răpusă de o boală grea, fie de amărăciune şi necaz pentru că nu a fost acceptată la curte ca doamnă alături de Ştefan.
Nu se ştie cât timp a trecut după acest episod din viaţa lui Ştefan cel Mare, dar voievodului i se cerea să-şi găsească mireasă şi să celebreze nunta domnească cu o cneaghină „din rude mari împărăteşti”. În sfatul domnesc şi în anturajul mamei sale, Maria-Oltea, s-a discutat îndelung pe cine ar fi trebuit să ia în căsătorie voievodul, făcându-se în cele din urmă şi alegerea. În acest scop, au fost trimise iscoade şi solii în toate părţile lumii, ca să fie alegerea cât mai reuşită. Din păcate, cronicile vremii nu ne furnizează prea multe informaţii despre împrejurările în care a cunoscut-o Ştefan pe Eudochia de Kiev, prima sa soţie şi doamnă a Ţării Moldovei. Se cunoaşte doar că tânăra mireasă era sora cneazului sau ţarului, cum era numit în unele izvoare, Simion Olelcovici de Kiev, din Marele Ducat al Lituaniei1. Acesta era un nobil bogat, de viţă veche de cneji kieveni, de neam creştin ortodox, detaliu deosebit de important, dacă ţinem seamă că Ţara Moldovei aparţinea aceleiaşi lumi creştine ortodoxe. Or, pe atunci apartenenţa la o credinţă era de importanţă primordială nu numai pentru marea boierime din sfatul domnesc, pentru mama voievodului – femeie deosebit de evlavioasă –, dar şi pentru toată Ţara Moldovei.
După cum „scrie letopiseţul”, ceremonia de cununie şi nunta au fost celebrate în cetatea de scaun a ţării la Suceava, în ziua de 5 iulie 1463. Tânăra pereche voievodală s-a cununat în biserica mitropoliei numită Mirăuţi, iar slujba de cununie a fost oficiată chiar de Înalt Preasfinţitul Teoctist, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, însoţit de un mare sobor de episcopi şi preoţi. Dintru început, evenimentele s-au derulat, se pare, într-un chip destul de fericit pentru Ştefan voievod şi tânăra sa doamnă Eudochia, deoarece numai la zece luni după căsătorie Dumnezeu le dărui un fiu, pe care Ştefan îl numi Alexandru, în onoarea bunicului său Alexandru cel Bun. În realitate, Ştefan era nepotul lui „jupân Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun. La un an de zile Eudochia îi aduse voievodului pe lume o frumoasă domniţă pe care au numit-o Elena sau Olena, după obiceiul şi pronunţia rutenească.
Astfel, Maria-Oltea, mama voievodului, a trecut în lumea celor drepţi mulţumită în suflet şi în faţa lui Dumnezeu că a avut parte în viaţa ei zbuciumată şi de bucuria de a-şi vedea fiul nu numai urcat în scaunul domnesc, ci şi căsătorit cu o frumoasă fiică de „ţar”, care i-a dăruit şi doi nepoţei drăgălaşi.
Însă, precum se ştie, în viaţă totu-i schimbător, nimic nu-i veşnic sub soare. La 25 noiembrie 1467, Ştefan era plecat din capitală cu treburi urgente, iar Matei Corvin, craiul unguresc, veni cu război asupra Moldovei. Acesta era mânios că Ştefan voievod îi smulse Chilia cu doi ani în urmă şi că îşi aşezase pârcălabii săi în cetate. Tânăra domniţă se îmbolnăvi pe neaşteptate şi în scurtă vreme plecă dintre cei vii. Nu se ştie din care pricină (fie că ţara era în mare primejdie, fie că pisarul a uitat să scrie în letopiseţ), nu s-a scris nici într-o cronică şi nici într-un pomelnic unde i s-a oferit loc pentru somnul de veci Eudochiei. Deşi Ştefan se afla în lupte cu Matei Corvin şi lipsea din capitală, Eudochia a fost înmormântată domneşte, cu multă jale şi durere, iar vlădica Teoctist trebuie să fi avut grijă ca ritualul să fie oficiat după canoanele bisericeşti. Întors din război, Ştefan a aşezat pe mormântul doamnei o lespede funerară de marmură albă, fragmentele căreia au fost descoperite recent.
Mai târziu, istoricii au încercat să stabilească unde a fost înmormântată prima soţie a lui Ştefan cel Mare. Multă vreme s-a crezut că locul odihnei ei de veci este la mănăstirea Probota, însă s-a constatat, în lumina ultimelor descoperiri arheologice, dar şi a unor izvoare scrise, că Eudochia doamna a fost înmormântată în biserica domnească ce poartă hramul Sf. Gheorghe din Suceava, adică în aceeaşi biserică Mirăuţi2, unde cu patru ani în urmă s-au cununat cei doi tineri. Unii istorici admit că Eudochia de Kiev mai născu lui Ştefan un fiu, pe nume Petru, în 1467. Nu este exclus ca cneaghina de Kiev să fi decedat chiar în timpul când îl aducea pe lume pe acest fiu, sau în scurtă vreme după aceasta, drept urmare a unei complicaţii legate de naşterea copilului.
Din nefericire, nu s-a păstrat chipul zugrăvit în timpul vieţii al Eudochiei doamna, iar portretul votiv de la biserica Sf. Nicolae domnesc din Iaşi, pictat la începutul sec. al XVI-lea, atribuit fiind primei soţii a lui Ştefan cel Mare, s-a dovedit a nu corespunde realităţii.
S-au scurs câţiva ani după acest eveniment tragic, numele doamnei a fost înscris în pomelnicele mănăstirilor, mai ales în cel al bisericii domneşti din Suceava, unde în scurtă vreme Ştefan făcu şi danii bogate întru pomenirea Eudochiei şi a rudelor ei de la Kiev3.
Între timp, pe voievod îl solicitau noi evenimente deosebit de complicate pentru ţară. După războiul cu regele Ungariei Matei Corvin din noiembrie-decembrie 1467, în 1469 au năvălit dinspre Nistru tătarii de pe Volga, apoi însuşi Ştefan intră cu multă oaste în Ţara Românească să-l alunge din scaun pe Radu cel Frumos, care nu numai că era credincios osmanilor păgâni, dar vroia să pună mâna şi pe Chilia. Astfel, grijile ţării îl ţineau pe voievod într-o încordare permanentă. Oricum, veni din nou rândul să se gândească şi la viaţa personală, trebuia adusă la curte o nouă doamnă.
Căutările s-au oprit în cele din urmă la o tânără odraslă împărătească zisă Maria de Mangop, sora principelui Alexandru, conducătorul Mangopului. Această domniţă se trăgea din neamul împăraţilor bizantini, dinastiile Paleologilor şi Comnenilor. Maria a fost considerată o candidatură deosebit de potrivită datorită faptului că prin căsătoria cu ea se făcea o legătură directă cu Imperiul Bizantin, cu înaltele ierarhii imperiale bizantine. Fiind de neam grec, Maria era şi de credinţă ortodoxă, ceea ce, de asemenea, însemna mult pentru Ştefan cel Mare. Precum se arată în analele istorice ale ţării, întocmite la curtea domnească a lui Ştefan cel Mare, căsătoria avusese loc la 14 septembrie 14724. Dintru început, relaţiile cu Maria doamna erau dintre cele mai bune şi frumoase, Ştefan mândrindu-se că Maria era de neam împărătesc şi că îl făcea să se simtă şi el împărat sau ţar, aidoma moştenitorilor tronului împărătesc de la Constantinopol. În context, este revelator următorul detaliu: în 1473, când Ştefan a poruncit unui călugăr de la Putna să-i caligrafieze un Tetraevanghel, în inscripţia de danie de pe această carte, păstrată până azi, se arată că e dăruită Sfintei mănăstirii Humor de către „ţarul” Ştefan al Moldovei.
Din căsătoria cu Maria de Mangop Ştefan a avut doi fii gemeni, Ilie şi Bogdan, născuţi în 1473. Ilie muri în scurtă vreme, iar Bogdan se stinse de asemenea la numai 6 ani.
Pe când era căsătorit cu Maria de Mangop, în timpul unei campanii de proporţii în Ţara Românească, care s-a încheiat cu o strălucită victorie, Ştefan a reuşit nu numai să-l detroneze pe Radu cel Frumos şi să-i golească vistieria ţării, ci şi să le ia în captivitate pe Despina, soţia acestuia, şi pe Maria-Voichiţa, fiica voievodului muntean, pe care le-a adus cu sine la curtea din Suceava. Deşi Maria-Voichiţa era încă o copilă, Ştefan, destul de tânăr şi voinic pe atunci, îşi oprea privirile asupra tinerei domniţe, care, semănând leit cu tatăl ei, era de o frumuseţe aparte. Trupul subţirel, obrăjorii fini şi îmbujoraţi, sprâncenele frumos arcuite ale domniţei nu-l lăsară indiferent pe neînfricatul voievod, fapt care nu a rămas neobservat de grecoaica Maria de Mangop. Deşi cronicarul nu a consemnat nici un rând în această privinţă, împrejurarea survenită pe neaşteptate în viaţa tinerei doamne a influenţat mult starea ei de spirit. Uneori mai deschis, alteori indirect, Maria doamna încerca să-l abată pe Ştefan de la această patimă. Ea vedea în Maria-Voichiţa o rivală puternică în faţa căreia ceda. Pe măsură ce Maria-Voichiţa se maturiza, creştea tot mai mult neliniştea şi frământările în sufletul Mariei doamna, deoarece Ştefan nu ezita să-şi manifeste sentimentul său pentru Maria-Voichiţa. Nu se ştie care a fost cauza stingerii atât de grabnice a Mariei de Mangop, căci ea muri la 19 decembrie 1477, adică la vreo 5 ani după căsătorie, dar răceala lui Ştefan faţă de ea crescu din ce în ce mai mult şi acest fapt i-a măcinat doamnei temeiurile fizice şi sufleteşti, ducând-o înainte de vreme pe cel din urmă drum.
Ştefan şi-a înmormântat cea de a doua soţie cu toate onorurile în noua sa ctitorie domnească, în biserica mănăstirii Putna, unde puţin mai târziu i s-au alăturat două morminte ale copiilor ei (toate cele trei morminte din lespezi de marmură cu inscripţiile respective s-au păstrat până astăzi).
Într-o stare foarte bună a ajuns până în zilele noastre „Acoperământul” mormântului Mariei de Mangop, „roaba lui Dumnezeu, binecredincioasa şi de Hristos iubitoarea doamnă a lui Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei...”, pe care este brodat în fire de aur, argint şi mătasă colorată chipul doamnei. Încercând să-i distingă înfăţişarea, să-i fixeze chipul real, artistul anonim o prezintă în pocrovăţ cu părul întunecat, cu fruntea lată, cu faţa ovală, cu bărbia uşor ascuţită şi cu pomeţii proeminenţi, cu ochii închişi, cu sprâncenele arcuite, îmbinate aproape de rădăcina nasului subţire şi lung, cu gura mică, bine conturată şi cu trăsăturile feţei foarte fine, aristocratice. Specialiştii avizaţi în materie consideră că artistul anonim al broderiei a îmbinat realitatea cu desăvârşirea, idealizând un chip care nu era perfect. Din acelaşi văl se desprinde cert, prin îmbrăcămintea bogată, prin coroana imperială bătută cu pietre scumpe, cerceii mari şi lungi, cu patru şiruri de mărgele flancându-i simetric obrajii – toate sugerând obârşia ei împărătească5.
Ştefan se recăsători, contrar tradiţiei creştine ortodoxe6, cu tânăra domniţă Maria-Voichiţa doar după o jumătate de an de la stingerea din viaţă a celei de a doua soţii. La nuntă, în vara anului 1478, a fost de faţă şi Despina, doamna lui Radu cel Frumos, care, fie de voie, fie de nevoie, l-a acceptat de ginere pe Ştefan cel Mare, el având pe atunci vreo 36-37 de ani. Aceasta se dovedi a fi cea din urmă şi cea mai îndelungată căsătorie a voievodului Ţării Moldovei, căci Maria-Voichiţa, fiind cu mult mai tânără, a trecut la cele veşnice în 1511, adică peste 7 ani după moartea soţului ei.
Maria-Voichiţa i-a dăruit lui Ştefan trei copii, dintre care primul, Bogdan-Vlad, s-a născut la un an după căsătorie, în 1479, dându-i-se numele în amintirea celor doi bunici (Bogdan al II-lea al Moldovei şi Vlad Dracul al Ţării Româneşti). E fiul care va moşteni la 1504 scaunul domnesc al lui Ştefan cel Mare. Ceva mai târziu au venit pe lume două domniţe, Ana şi Maria, despre care se cunoaşte puţin. Despre cea dintâi se ştie că nu a ajuns la maturitate, murind prin 1499, iar despre cea de a doua fiică – Maria, se afirmă că s-a căsătorit cu nobilul polonez Teodor Wisniowiecki. Mai târziu, din cauza conflictului lui Bogdan-Vlad cu polonezii pentru teritoriul Pocuţiei, Maria a fost nevoită să-şi ia zestrea şi să revină în ţară, unde se stinge din viaţă în 1518, fiind înmormântată în gropniţa domnească de la Putna.
În biserica înălţată de Ştefan cel Mare la Pătrăuţi în 1487, în portretul votiv este zugrăvită, alături de chipul voievodului, şi Maria-Voichiţa doamna, portret din care distingem, la cei aproape 10 ani după căsătorie, trăsăturile unei femei destul de tinere şi frumoase, cu faţa rotundă şi plină, cu ten deschis, ochi mari de culoare cafenie, sprâncene frumos arcuite. Pe creştet poartă o coroană împărătească cu o piatră rubinie în frunte. Alături de cele două înalte demnităţi domneşti este zugrăvit fiul lor Bogdan-Vlad, precum şi cele doua fiice.
Istoria a mai consemnat, se pare, încă o aventură amoroasă a lui Ştefan cel Mare, cu soţia unui boier din Hârlău, Maria, poreclită Rareşoaia7, după numele soţului ei. „Păcatul” fu săvârşit probabil pe când era căsătorit cu frumoasa Maria-Voichiţa, în timpul unei şederi la curtea domnească din Hârlău, aventură din care se născu viitorul domn al Ţării Moldovei Petru Rareş, fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare. După cum încearcă să întrevadă lucrurile Barbu Delavrancea, Ştefan îl crescu pe Petru la curtea sa, comunicându-i că-i este fiu drept doar în ultimele zile ale vieţii sale.
Aşadar, destinul i-a adus lui Ştefan cel Mare, în relaţiile sale cu femeile, multe bucurii şi clipe frumoase, având parte de consoarte de neam domnesc şi împărătesc, de viţă veche nobilă. Marele voievod a trăit profunde sentimente de dragoste pentru toate cele trei soţii, pentru acea enigmatică Maruşca din frageda-i tinereţe, precum şi pentru Maria Rareşoaia, astfel încât am putea spune că în această privinţă voievodul a avut o viaţă împlinită. Pe de altă parte, destinul i-a hărăzit mari dureri şi tristeţi, când au murit, de foarte tinere, Eudochia de Kiev şi Maria de Mangop, dar şi cei mai mulţi dintre copiii săi. În ultimii ani de viaţă Ştefan a suferit mult din cauza veştilor ce îi erau aduse de solii săi de la Moscova, unde prima sa fiică, Elena, căsătorită cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz al Moscovei, zăcea împreună cu fiul ei Dimitrie, nepotul lui Ştefan cel Mare, în închisoare în urma unor intrigi de palat.
În scurtă vreme după moartea lui Ştefan cel Mare se stinse, în 1505, şi Elena, iar în 1508 – Dimitrie.
 
Note
1 Rezachevici C., Evdochia de Kiev, prima soţie a lui Ştefan cel Mare, în Magazin Istoric, Bucureşti, 1998, nr. 53 (374), p. 65-68.
2 A fost descoperit mormântul doamnei Eudochia, prima soţie a domnului Moldovei Ştefan cel Mare în biserica Sf. Gheorghe din Suceava (Matei Mircea. În Mirăuţii Evdochiei de Kiev, în Magazin Istoric, Bucureşti, 2003, nr. 3 (432), p. 20-25.
3 Bogdan Damian P., Pomelnicul de la Bistriţa şi rudele de la Kiev şi de la Moscova ale lui Ştefan cel Mare, în Analele Academie Române. Mem. Ist, Ser. III, vol. XXII, Bucureşti, 1941, p. 633-657.
4 Filitti I.C., Marie Paléologue (1477). Épouse d’Etienne le Grand prince de Moldavie, Bucureşti, 1937; Minea I. În legătură cu Maria de Mangop, în Cercetări istorice, Iaşi, An. V-VII, 1929-1931, p. 425-426.
5 Paradais C., Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988, p. 269.
6 Conform canoanelor bisericii soţul sau soţia cărora le-a decedat consoarta puteau să se recăsătorească după un an.
7 Szekely M.M., Neamul dinspre mamă al lui Petru Rareş, în Arhiva Genealogică, Iaşi, 1998, An. V (X), nr. 1-2, p. 170-178.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog