Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Parametrii coezivi ai discursului

Angela COŞCIUG

Alte articole de
Angela COŞCIUG
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

I. Beaugrande şi W. Dressler consideră că o totalitate de elemente lexicale formează un discurs doar atunci cînd acestea se axează pe ideea de coeziune. În viziunea lor, coeziunea este condiţionată de elipsă, timp, aspect, expresiile joncţionale, recurenţa parţială a unităţilor discursului, repetiţia şi paralelismul lor, pro-forme şi parafrază [1, p. 86-119].
Ţinînd seama de părerea majorităţii lingviştilor, identificăm coeziunea cu o conexiune şi cu o trăsătură gramaticală a discursului, acesta fiind coeziv, în primul rînd, din perspectivă semantică. Perspectiva semantică a discursului coeziv se exprimă prin termenul coerenţă. Reiese deci că în discurs putem identifica atît parametri coezivi gramaticali, cît şi semantici.
Elipsa este concepută, de cele mai dese ori, drept parametru al coerenţei, deoarece semnalează dependenţa semantică a unui lanţ discursiv incomplet de contextul anterior şi îl încadrează în acesta.
Timpul şi aspectul organizează conturul semantic al discursului într-o structură continuă şi coerentă.
Expresiile joncţionalesînt cuvinte deictice, unităţi lexico-semantice ce ajută la interpretarea unui enunţ prin prisma celor anterioare. Ele mai sînt concepute şi drept poduri logice între constituenţii unui discurs, care înglobează doar seme relaţionale ce pătrund în conturul semantic al unităţilor discursive de bază, devenind, astfel, conexe. În literatura de specialitate, expresiile joncţionale mai sînt numite şi cuvinte ale discursului sau conectori care nu au valoare proprie stabilă, ci depind de elementele pe care le îmbină.
Cea mai profundă analiză a expresiilor joncţionale o găsim la M. Callamand, care identifică aceste unităţi după principiul informativ [2, p. 93-120]. Astfel, în accepţia cercetătoarei, sînt conectori conjuncţiile, locuţiunile conjuncţionale, adverbele, locuţiunile adverbiale, locuţiunile prepoziţionale, verbele, numeralele, pronumele, adjectivele, substantivele, semnele de punctuaţie*, sintagmele predicative.
Multe dintre unităţile enumerate nu au doar sens relaţional, ci şi lexical. Prin urmare, conectorii sînt atît parametri ai coeziunii, cît şi ai coerenţei (ultimii fiind de tipul: în primul rînd, de exemplu, deci, după cum am menţionat etc.).
Considerăm că verbele, pronumele, substantivele, adjectivele şi întrebările retorice sînt, în acest caz, substitute, şi nu doar conectori.
Pentru majoritatea cercetătorilor, o unitate lingvală este substitut cîndînlocuieşte o unitate discursivă în contextul posterior. În acest caz, avem de a face cu o recurenţă.
Recurenţa este circumscrisă conturului semantic al discursului şi este o reluare parţială sau totală a unor trăsături semantice în contextul posterior. Lingviştii opinează că recurenţa totală este asigurată de metasubstitute şi substitute ce aparţin altor stiluri funcţionale (sau altor idiome) decît substituitul.
Aserţiunea pare pretenţioasă, deoarece în cazul acesta nu poate fi atestată o echivalenţă semantică totală între termeni. Nu se relevă echivalenţa totală nici între substituitul şi substitutul ce aparţin diverselor stiluri sau idiome, deoarece ele înglobează seme funcţionale diferite.
Rezultă că recurenţa este doar o reluare parţială a conturului semantic prin aceleaşi unităţi sau prin altele.
Recurenţa ca reluare parţială a conturului semantic prin alte elemente nu înseamnă numai substituire, ci şi parafrazare. Substituirea însă presupune, de cele mai dese ori, o sinteză, iar parafrazarea – o analiză.
Parafrazarea se defineşte prin reluarea unui discurs (adică a unui contur semantic) sub o formă mai desfăşurată, cu comentarii mai mult sau mai puţin detaliate.
Parafraza nu este, aşadar, numai o formă complexă de recurenţă, ci şi un substitut.
În opinia noastră, repetiţia este un parametru formal, o reluare parţială (prin abrevieri) sau totală a formei sonore sau grafice a unui element discursiv, cu sau fără schimbări în conturul semantic.
Reluarea totală, sub aspect sintactic, a unităţilor frastice şi superfrastice ale discursului condiţionează paralelismul. Paralelismul este conceput ca parametru al coeziunii, ca trăsătură a unităţilor discursive echivalate sintactic sau ca o desfăşurare lineară similară.
Totodată, M.Callamand evidenţiază o serie de mijloace ce realizează atît paralelismul morfologic, cît şi pe cel sintactic: un(o), nişte…, alţii, altele, unii, sînt alţii care…, paralel cu… etc. [2, p. 104-105]. Acestea ne demonstrează că paralelismul este şi un parametru al coerenţei.
Conexiunea unui discurs se face şi prin aglutinare– îmbinarea formală şi semantică a două propoziţii sau fraze limitrofe cu ajutorul primului element din a doua propoziţie sau frază care diferă însă de expresia joncţională prin faptul că înglobează seme lexicale şi gramaticale.
Interacţiunea categoriilor semantico-funcţionale condiţionează de asemenea un discurs coerent. Ea se înregistrează în diferite unităţi lingvale ce înglobează uneori doar nuanţele unei singure categorii. În afară de aceasta, nuanţele unei categorii pot fi exprimate de mai multe unităţi.
Conexiunea semantică a discursului este condiţionată şi de continuitatea lui denotativă şi tematică.
Continuitatea denotativă este condiţionată, la rîndul ei, de conturul denotativ invariabil al discursului sau al unităţilor lui.
Conexiunea tematică a discursului se manifestă, de regulă, în interiorul unităţilor superfrastice: superfraza şi blocul semantico-sintactic.
Valenţa este concepută drept o posibilitate combinatorie a elementelor din perspectivă formală şi semantică.
Dacă rezumăm rezultatele cercetărilor asupra parametrilor coeziunii şi coerenţei, putem susţine că repetiţia este un parametru al coeziunii, iar recurenţa prin aceleaşi unităţi sau prin altele (adică substituirea sau parafrazarea), elipsa, aspectul, timpul, interacţiunea categoriilor semantico-funcţionale, continuitatea denotativă şi tematică – parametri ai coerenţei, joncţiunea, aglutinarea, paralelismul şi valenţa fiind parametri atît ai coeziunii, cît şi ai coerenţei.
 
Résumé:
Le discours est cohésif grâce à quelques paramètres grammaticaux et sémantiques. Sont paramètres grammaticaux du discours la répétition, la valence, l’agglutination, le parallélisme, les connecteurs. La recurrence par substitution ou paraphrase, le temps, l’aspect.
 
Referinţe bibliografice
1. Beaugrande, I., Dressler W. Introduction of Textlinguistics, London, University Press, 1981, 265 p.
2. Callamand, M., Grammaire vivante du français, Paris, Nathan, 1989, 304 p.
 
 
* Reiese că putem identifica atît expresii, cît şi semne joncţionale.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog