Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ŞTIINŢĂ ŞI FILOZOFIE

Limbajul comun al ştiinţei

Albert EINSTEIN

Alte articole de
Albert EINSTEIN
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

În condiţiile relativizării tuturor categoriilor indispensabile integrităţii spirituale a individului, re-apropierea de sensibilitatea umanistică şi de gîndirea filozofică a unor personalităţi marcante din diferite domenii ale culturii şi ştiinţei devine o necesitate evidentă. Forţa gîndirii speculative şi a celei ştiinţifice, precum şi autoritatea morală a celor care le personifică, poate aduce în centrul atenţiei „animalului politic” de azi dimensiunea propriei sale umanităţi. Revista Limba Română intenţionează să publice, în cadrul acestei noi rubrici, un şir de materiale (mai puţin cunoscute la noi) care, reflectînd prin ele însele nişte experienţe intelectuale de excepţie, par, în acelaşi timp, a fi fost instrumentate – în chiar momentul redactării – anume în această direcţie.
 
Primul pas în constituirea limbajului a fost legarea unor semne acustice sau de altă natură cu impresiile senzoriale. Foarte probabil că toate animalele sociabile au ajuns la acest gen primitiv de comunicare, cel puţin pînă la un anumit grad. O dezvoltare superioară se atinge atunci cînd se introduc şi sînt înţelese noi semne care stabilesc relaţii între semnele care desemnează impresii senzoriale. Pe această treaptă este deja posibilă relatarea unor serii relativ complexe de impresii; putem spune că a luat fiinţă limbajul. Pentru ca limbajul să poată permite înţelegerea, trebuie să existe reguli privitoare la relaţiile dintre semne, pe de o parte, iar pe de altă parte, trebuie să existe o corespondenţă stabilă între semne şi impresii. În copilărie, indivizii legaţi prin aceeaşi limbă sesizează aceste reguli şi relaţii în principal prin intuiţie. Cînd omul devine conştient de regulile privind relaţiile dintre semne, putem spune că s-a închegat ceea ce se cheamă gramatica limbii.
Într-o fază timpurie cuvintele pot să corespundă direct impresiilor. Într-o fază ulterioară această legătură directă se pierde în măsura în care unele cuvinte au relaţii cu percepţiile numai dacă sînt folosite în combinaţie cu alte cuvinte (de exemplu, cuvinte ca „este”, „sau”, „lucru”). Atunci grupurile de cuvinte şi nu cuvintele izolate se referă la percepţii. Cînd limbajul devine astfel parţial independent de fundalul impresiilor, se obţine o coerenţă internă sporită.
Abia în acest stadiu superior de dezvoltare, cînd se folosesc frecvent aşa-numitele concepte abstracte, limbajul devine un instrument de raţionare în adevăratul sens al cuvîntului. Dar tot în virtutea acestei dezvoltări limbajul se transformă într-o periculoasă sursă de erori şi amăgiri. Totul depinde de gradul în care cuvintele şi combinaţiile de cuvinte corespund lumii impresiilor.
Ce anume asigură o asemenea legătură intimă între limbaj şi gîndire? Oare nu există gîndire fără folosirea limbajului, anume în cazul conceptelor şi combinaţiilor de concepte pentru care nu ne vin în mod necesar în minte cuvinte? Nu ni se întîmplă oare fiecăruia dintre noi să ne chinuim căutînd un cuvînt, deşi legătura dintre „lucruri” ne este deja clară?
Am putea fi înclinaţi să atribuim actului de gîndire o completă independenţă de limbaj dacă individul şi-ar forma sau ar fi capabil să-şi formeze conceptele fără călăuzirea verbală a celor din jurul său. Foarte probabil totuşi că bagajul mental al unui individ, care ar creşte în asemenea condiţii, ar fi foarte sărac. Putem deci conchide că dezvoltarea mentală a individului şi modul său de formare a conceptelor depind într-un înalt grad de limbaj. Aceasta ne face să ne dăm seama în ce măsură aceeaşi limbă înseamnă aceeaşi mentalitate. În acest sens, gîndirea şi limbajul sînt legate între ele.
Prin ce se distinge limbajul ştiinţei de ceea ce înţelegem în mod curent prin cuvintele „limba” sau „limbaj”? Cum se face că limbajul ştiinţific este internaţional? Ştiinţa tinde spre o maximă acuitate şi claritate a conceptelor în ceea ce priveşte relaţiile lor reciproce şi corespondenţa lor cu datele senzoriale. Să luăm drept ilustrare limbajul geometriei euclidiene şi al algebrei. Ele operează cu un număr mic de concepte, respectiv simboluri, introduse în mod independent, cum sînt cele de număr întreg, linie dreaptă, punct, precum şi cu semne ce desemnează operaţiile fundamentale, adică conexiunile dintre aceste concepte fundamentale. Aceasta este baza pe care se construiesc, respectiv se definesc toate celelalte enunţuri şi concepte. Legătura dintre concepte şi enunţuri, pe de o parte, şi datele senzoriale, pe de alta, se stabileşte prin acte de numărare şi măsurare a căror efectuare este suficient de bine specificată.
Caracterul supranaţional al conceptelor ştiinţifice şi limbajului ştiinţific se datorează faptului că ele au fost instituite de eminente minţi din toate ţările şi din toate timpurile. În singurătate, şi totuşi într-un efort unit în ceea ce priveşte efectul final, ele au creat instrumentele spirituale pentru revoluţiile tehnice care au transformat viaţa omenirii în secolele din urmă. Sistemul lor de concepte a servit drept călăuză în haosul derutant al percepţiilor, astfel încît am învăţat să desprindem adevăruri generale din observaţii particulare.
Ce speranţe şi ce temeri implică metoda ştiinţifică pentru omenire? Nu mi se pare că acesta este modul potrivit de a formula întrebarea. Ce anume va produce acest instrument în mîinile oamenilor depinde în întregime de natura scopurilor ce animă omenirea. O dată ce aceste scopuri există, metoda ştiinţifică oferă mijloace pentru realizarea lor. Ea însă nu poate oferi scopurile înseşi. Metoda ştiinţifică n-ar fi dus prin ea însăşi nicăieri, şi nici măcar nu s-ar fi născut, fără o năzuinţă pătimaşă spre înţelegerea clară.
Epoca noastră se caracterizează, în opinia mea, prin perfecţiunea mijloacelor şi prin confuzie în sfera scopurilor. Dacă dorim în mod sincer şi cu înflăcărare securitatea, bunăstarea şi dezvoltarea liberă a talentelor tuturor oamenilor, nu ne vor lipsi mijloacele pentru a înfăptui o asemenea stare. Chiar dacă numai o mică parte a omenirii năzuieşte spre asemenea scopuri, superioritatea lor se va dovedi cu timpul.
 
 
* Albert Einstein (1879-1955), fizician şi matematician german, naturalizat american (1933). Creatorul teoriei relativităţii. Premiul Nobel (1921).


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog