Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PAGINI DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Dialog pe marginea unui dialog

Jorge Luis BORGES

Alte articole de
Jorge Luis BORGES
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

A. – Adînciţi într-o conversaţie pe tema nemuririi, lăsasem să se înnopteze fără a mai fi aprins lumina. Nu ne vedeam feţele. Cu o nepăsare şi o blîndeţe mult mai convingătoare decît pasiunea, glasul lui Macedonio Fernández ne repeta că sufletu-i nemuritor. Mă asigura că moartea trupului este lipsită de orice importanţă şi că a muri e, fără îndoială, faptul cel mai neînsemnat care i se poate întîmpla unui om. Eu îmi făceam de lucru cu briceagul lui Macedonio; îl deschideam şi îl închideam la loc. O armonică de prin vecini plîngea fără sfîrşit La Cumparsita, acel moft consternat care le place atîtor inşi din pricina minciunii că ar fi vechi... Atunci, eu i-am propus lui Macedonio să ne sinucidem, pentru a putea să stăm de vorbă fără a fi deranjaţi.
Z. (amuzat) – Dar presupun că, în cele din urmă, nu v-aţi decis.
A. (în plină transă) – Sincer să fiu, nu-mi amintesc dacă în noaptea aceea ne-am sinucis ori nu.
 
 
Urzeala
 
Pentru ca oroarea lui să fie perfectă, Caesar, încolţit la piciorul unei statui de nerăbdătoarele pumnale ale prietenilor săi, descoperă, printre chipuri şi lame de oţel, pe acela al lui Marcus Junius Brutus, favoritul, poate chiar fiul său, şi atunci renunţă să se mai apere şi exclamă: Şi tu, fiul meu! Shakespeare şi Quevedo reiau pateticul strigăt.
Destinului îi plac repetiţiile, variantele, simetriile; cu nouăsprezece veacuri mai tîrziu, în sudul provinciei Buenos Aires, un gaucho e atacat de alţi gauchos şi, prăbuşindu-se, îl recunoaşte pe fiul său, căruia i se adresează cu blîndă mustrare şi lentă uimire (aceste vorbe ar trebui să fie ascultate, nu citite): Măi, să fie! E ucis şi nu ştie că moare doar pentru repetarea unei scene.
 
 
Parabola lui Cervantes şi a lui Don Quijote
 
Sătul de pămînturile Spaniei, un bătrîn oştean al regelui încearcă să-şi găsească desfătarea în vastele geografii ale lui Ariosto, în acea vale a lunii unde sălăşluieşte timpul care-a fost risipit de vise, şi în idolul de aur al lui Mahoma răpit de Montalbàn.
Într-o blajină ironie faţă de sine însuşi, imagină un cavaler naiv care, cu mintea tulburată de lectura acestor miracole, porneşte să caute aventuri şi vrăji în locuri prozaice numite El Toboso ori Montiel.
Înfrînt de realitate, de Spania, Don Quijote se stinge din viaţă în satul său natal, către 1614. Şi prea puţin va izbuti să-i supravieţuiască Miguel de Cervantes.
Pentru amîndoi, pentru visător şi visat, întreagă această urzeală a fost întemeiată pe opoziţia a două lumi: lumea ireală a romanelor cavalereşti, lumea cotidiană şi comună a veacului al XVII-lea.
N-au bănuit că anii vor sfîrşi prin a şlefui discordia, n-au bănuit că şi la Mancha, şi Montiel, şi uscatul chip al cavalerului vor fi, pentru viitorime, nu mai puţin poetice decît etapele lui Sindbad sau vastele geografii ale lui Ariosto.
Pentru că la începutul literaturii se află mitul, şi tot astfel şi la sfîrşitul ei.
 
Clinica Devoto, ianuarie 1955
 
 
Paradisul, XXXI, 108
 
Diodor Siculo povesteşte istoria unui zeu sfîrtecat şi împrăştiat. Cine, înaintînd în penumbra asfinţitului sau trasînd o dată din trecutul său, nu a simţit că a pierdut un lucru infinit?
Oamenii au pierdut o faţă, o faţă irecuperabilă, şi cu toţii voiau să fie pelerinul acela (visat în empireu, sub Trandafir) care la Roma vede linţoliul Veronicăi şi şopteşte pătruns de credinţă: Isuse Cristoase, Dumnezeul meu, Dumnezeu adevărat, aşa era, deci, faţa ta?
Există o faţă de piatra pe un drum şi o inscripţie care spune: Adevăratul Portret al Sfintei Feţe a lui Dumnezeu din Jaén; dacă într-adevăr am şti cum a fost, am deţine cheia parabolelor şi am şti dacă fiul dulgherului a fost de asemenea Fiul lui Dumnezeu.
Pavel l-a văzut ca o lumină care l-a doborît la pămînt; Ioan, precum soarele cînd străluceşte la amiază; Teresa de Jesús, de multe ori, scăldată într-o lumina blîndă, şi n-a putut preciza niciodată culoarea ochilor Lui.
Am pierdut aceste trăsături, aşa cum se poate pierde un număr magic, alcătuit din cifre obişnuite; aşa cum se pierde pentru totdeauna o imagine în caleidoscop. Le putem vedea şi ignora. Profilul unui evreu în metrou este, poate, profilul lui Cristos; mîinile care ne dau cîteva monede la un ghişeu repetă, poate, mîinile pe care nişte soldaţi, cîndva, le-au pironit pe cruce.
Poate că o trăsătură a feţei răstignite pîndeşte în fiecare oglindă; poate că faţa a murit, s-a şters, pentru ca Dumnezeu să fim noi toţi.
Cine ştie dacă noaptea asta nu o vom vedea în labirinturile visului, iar mîine nu vom mai şti nimic?
 
 
Infernul, I, 32
 
Din zorii zilei şi pînă la lăsarea nopţii, un leopard, către sfîrşitul veacului al XII-lea, vedea nişte tăblii de lemn, nişte drugi verticali de fier, chipuri de bărbaţi şi femei care nu erau niciodată aceleaşi, un zid gros şi, poate, un şanţ de piatră acoperit cu frunze uscate. Nu ştia, nu putea şti, că jinduieşte iubire şi cruzime şi aprinsa dorinţă de a sfîşia şi vîntul care aduce cu el boare de cerb, însă ceva înlăuntrul lui simţea că se înăbuşă şi că se răzvrăteşte şi atuncea Dumnezeu îi glăsui într-un vis: Trăieşte şi vei muri în temniţa aceasta pentru ca un om pe care eu îl ştiu să te privească de un număr anumit de ori şi apoi să nu te poată da uitării şi să-ţi pună făptura şi simbolul într-un poem, care îşi are locul lui precis în urzeala universului. Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvînt. Dumnezeu, în vis, ilumină grosolănia fiarei şi aceasta înţelese pricinile şi îşi încuviinţă destinul, dar nu găsi înlauntrul ei, cînd se trezi, decît o întunecată resemnare, o curajoasă ignoranţă, căci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unei fiare.
Ani mai tîrziu, la Ravenna, Dante îşi trăia clipele de pe urmă, la fel de nejustificat, la fel de singur ca oricare alt om. În clipa unui vis, Dumnezeu îi dezvălui tainicul rost al vieţii şi al migalei sale; Dante, uimit, află în sfîrşit cine era şi ce era şi binecuvîntă amărăciunile îndurate. Tradiţia povesteşte că, la deşteptare, simţi că a primit şi a pierdut un lucru infinit, ceva ce nu putea recupera, şi nici măcar întrezări, căci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unui om.
 
Trad. de Cristina Hăulică
 
 
* * *
Jorge Luis Borges s-a născut la Buenos Aires în august 1899. Şi-a făcut studiile în Argentina, apoi în Elveţia şi Franţa. Este unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului al XX-lea. Numeroasele sale volume au fost traduse în majoritatea limbilor de pe glob. A explorat, în toată creaţia sa, realitatea, istoria, mitul, metafizica, literatura, căutînd – într-un alt mod decît scriitorii romantici – adevărul absolut. În acelaşi timp, el ştie că această căutare, care justifică „algebra fiinţei umane”, va eşua, căci „adevărul unic nu există”.
În anul 1955, studiind mai multe limbi (anglo-saxona, norvegiana veche, japoneza ş.a.), începe să-şi piardă vederea...
Este director al Bibliotecii Naţionale a Argentinei şi profesor universitar. A fost laureat a numeroase distincţii internaţionale, inclusiv Premiul Formentor în 1961, Premiul Ierusalim în 1971 şi Premiul Cervantes în 1980, care i-a fost acordat de însuşi Regele Spaniei. A fost înnobilat de Regina Angliei. Doctor honoris causa al Universităţii Columbia, al Universităţii Oxford şi al Universităţii din Paris.
În 1985 se stabileşte la Geneva, oraş în care moare, la vîrsta de 87 de ani.
Borges despre Borges: „...N-am citit prea mult în viaţa mea, în schimb am recitit foarte mult...”; „Nu cred să fi citit vreodată un ziar”; „Biblioteca mea este alcătuită din cărţi bune. Şi cine sînt eu ca să stau lîngă Virgiliu sau Stevenson? Deci nu am nici o carte de a mea în casă”; „...mi-am imaginat întotdeauna paradisul ca o bibliotecă, nu ca o grădină”; „Eu nu scriu opere de ficţiune, eu inventez fapte”; „Cînd eram student, mi-am petrecut un an din viaţă căutînd centrul conştiinţei. Nu l-am găsit niciodată”; „...eu sînt acasă şi la Buenos Aires, şi în Anglia, Texas şi în Montevideo... şi la Geneva, şi la Edinburg şi în multe alte oraşe”.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog