Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POETUL, GRAIUL, PATRIA

Grigore Vieru a fost (e trist a o zice!) un tribun al spiritului românesc

Vasile BAHNARU

Alte articole de
Vasile BAHNARU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

 

1. În primul rând, popularitatea lui Grigore Vieru nu se limitează la spaţiul redus dintre Nistru şi Prut, ci cuprinde unele mult mai extinse, mai mari chiar decât România în frontierele ei din prezent. Calitatea de căpătâi a scrisului Măriei Sale a fost, fără exagerare, caracterul profund poetic şi profund naţional românesc, sinceritatea şi (de ce nu?) prospeţimea demersului ideatic al poeziei sale. Pentru a nu fi logoreic şi pentru a nu consuma prea mult spaţiu, am să aduc, în această ordine de idei, doar câteva exemple. Se ştie prea bine că în perioada sovietică, în literatură mai ales, era la modă tema păcii (deşi conducerea de vârf a statului sovietic, ca şi cea rusească din prezent, era cea mai belicoasă în lume!). Atunci, când un pretins poet sovietic, Petrea Cruceniuc, de altfel, om cu calităţi deosebite privind protejarea şi promovarea spiritului românesc în Basarabia, adică un mare om de omenie, versifica lugubru tema păcii: „De ce ţin eu arma încărcată...”, Grigore Vieru venea cu Cântecul bradului şi Cămăşile, poezii cu o tematică veche cât lumea, dar de o sensibilitate estetică uluitoare (citez din memorie): „Fă-mă, lume, ce m-ai face, / Fă-mă cerc la poloboace, / Fă-mă la hotare semn, / Numai nu picior de lemn” sau „A fost război. / Ecoul lui / Şi-acum mai este viu. / Cămăşi vechi, mai noi – / Amară amintire de la fiu. / [...] De cum ajunge sâmbăta, / Le spală. [...] / Şi-atunci, / Băiatul ei, cel drag băiat, / Cu ce se-mbracă, bunul, / Dacă vine?”. Tot în acest context, aş vrea să reamintesc una dintre ultimele participări ale lui Grigore Vieru la emisiunile TV moderate de Nina Bolboceanu, în care poetul se referea la cântecele noastre despre mamă şi la faptul că în niciunul dintre ele nu este evocat tata. Vrând să umple un gol, el scrie cuvintele unui cântec dedicat tatei, îmbogăţind astfel tematica poeziei româneşti cântate.
2. Nu cred că exagerez dacă declar că poezia lui Grigore Vieru a fost receptată de la bun început ca fiind general românească, nu doar regională, basarabeană, cum caută unii s-o categorisească. Dovadă în acest sens sunt ediţiile de până la şi după 1980 apărute la Bucureşti în colecţia „Cele mai frumoase poezii” şi la Iaşi (de această dată este vorba de Steaua de vineri). Mai mult, poezia lui Grigore Vieru este cunoscută în egală măsură atât în aşa-zisa Republica Moldova, cât şi în Ţară. Îmi amintesc de întâlnirile poetului cu admiratorii săi din Târgu-Mureş de prin anii 1992-1994, unde, alături de copiii de grădiniţă şi de şcoală, erau prezenţi oameni în vârstă, „cu pete albe-n plete”, care recitau pe dinafară poemele Domniei Sale. Drept corolar al aprecierii serveşte propunerea candidaturii poetului pentru Premiul Nobel pentru literatură şi (atenţie!) nu din partea Republicii Moldova, ci din partea României. Însuşi poetul a avut chiar de la început conştiinţa de poet român, căci nu în van a dedicat numeroase poezii lui Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc., în pofida faptului că cea mai mare parte de nume erau notate numai cu iniţiale. Şi, ca să mă laud, amintesc că un poem-cântec poetul l-a dedicat şi subsemnatului şi regret sincer că am ratat ocazia de a-i exprima profunda mea gratitudine.
3. Reticenţa sau atitudinea inamică a unor pretinşi condeieri nu poate fi nici justificată, nici înţeleasă, ci doar explicată. Şi această explicaţie nu poate fi, în opinia mea, decât una: ranchiuna, pofta nebună de lauri, de glorie. Îmi amintesc că, vreo zece ani în urmă, unul dintre scriitori susţinea cu tărie „postmodernistă” că noi nu putem intra în Europa cu „naţionalistul” Mihai Eminescu, cel care e depăşit şi nici nu merită a fi amintit ca poet dintotdeauna şi pentru totdeauna al românilor. O situaţie similară atestăm în cazul lui Grigore Vieru, care a fost şi este apreciat drept unul dintre cei mai mari (dacă nu cel mai mare!) poet modern al românilor de pretutindeni. De altfel, Grigore Vieru a întreţinut sincere relaţii amicale cu toţi scriitorii de autentică valoare artistică, atât basarabeni (Spiridon Vangheli, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu etc., să mă ierte cei nenominalizaţi!), cât şi „regăţeni”, adică din Ţară (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Adrian Păunescu etc.), în timp ce ranchiunoşii au avut şi au un cerc limitat de „amici” întru calomnierea scriitorilor valoroşi. E vechi păcatul: scriitorii mari au fost şi sunt prieteni în intenţie şi în faptă, iar nescriitorii sau versificatorii nu pot avea prieteni adevăraţi, ci doar camarazi de ocazie în săvârşirea faptelor lor murdare.
4. Nu cred că dispunem de o unitate precisă de măsură în acest sens. Aş putea răspunde doar cu un singur cuvânt: enormă, cu alte cuvinte, incomensurabilă! Poemele şi cântecele Domniei Sale au fost şi rămân a fi stindardul şi cartea de căpătâi a năzuinţelor noastre naţionale. Mai mult decât atât, Grigore Vieru este tribunul de cea mai mare valoare al spiritului românesc al Basarabiei ciopârţite de sovietici. Întru susţinerea celor afirmate voi aminti câteva momente din trecut. În primul rând, cu mare întârziere (am avut impresia că niciodată nu e târziu, dar efemeritatea existenţei noastre terestre a infirmat această opinie) vreau să-i mulţumesc Măriei Sale, poetul, pentru îngrijorarea ce a exprimat-o în paginile săptămânalului „Literatura şi Arta” faţă de mine şi de amicul meu Constantin Tănase (în acea vreme noi nu aveam o instituţie care ne-ar fi putut proteja), afirmând că Uniunea Scriitorilor îşi poate susţine şi apăra colegii antrenaţi în „războiul” pentru alfabet latin şi limbă de stat, adresându-se oamenilor de artă şi de literatură ca, în caz de necesitate, să ne acorde toată asistenţa. Slavă Domnului că nu am avut nevoie de sprijin! Al doilea moment legat direct de Grigore Vieru – bărbat al neamului – ţine tot de perioada anilor ’90. În apreciatul ziar sovietic „Литературная газета” a fost publicat un articol calomnios la adresa oamenilor de artă şi de cultură din Republica Moldova care se pronunţau pentru revenirea la grafia latină, articolul fiind semnat de un oarecare D. Diakov (o fi fiind identic sau doar omonim cu Dumitru Diacov din eşichierul politic basarabean de orientare pro-comunistă sau pro-socialistă, în orice caz pro-rusă?). Leonida Lari şi Grigore Vieru au redactat un articol, redus ca volum, în care se aduceau probele de rigoare pentru revenirea la grafia latină şi erau combătute elucubraţiile pseudoştiinţifice ale cvasilingvistului D. Diakov. Autorii acelui articol m-au rugat să-l citesc, eventual să-l completez şi să-l traduc în rusă, urmând ca acesta să fie semnat de toţi oamenii de credinţă din Chişinău. L-am rugat şi pe regretatul Silviu Berejan să citească articolul în cauză şi să corecteze posibilele greşeli ale limbii mele ruseşti. Spre regret, articolul nu a mai văzut lumina tiparului, probabil din nedorinţa sau din dorinţa corespondentului special al revistei respective pentru Republica Moldova, regretatul Gheorghe Malarciuc. Păcat! Era un articol de zile mari! În fine, nu pot să nu-l invoc pe Vieru iubitor de viaţă şi de oameni, el fiind oaspete de onoare la celebrarea căsătoriei fiului meu mai mare, Radu. Indiscutabil, tot ce a scris şi a făcut Grigore Vieru a fost direcţionat spre reconstituirea şi redefinirea adevărului privind identitatea şi unitatea noastră etnică şi lingvistică. Nu voi insista prea mult asupra acestui moment, ci voi reaminti doar că poemele-cântece, scrise împreună cu regretatul Ion Aldea-Teodorovici, au constituit ora astrală a poetului şi a cuplului Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, fiind totodată cele mai militante şi mai mobilizatoare opere din perioada de trezire a basarabenilor „din somnul cel de moarte”. S-ar putea spune multe despre Vieru tribunul, militantul pentru revenirea la matricea etnică a basarabenilor, dar nu voi mai menţiona decât un singur fapt. Numele celor mai mulţi oameni aşa-zişi politici vor trece în uitare veşnică, chiar dacă au ţinut sau nu seamă de părerea poetului, în timp ce numele lui Grigore Vieru va rămâne în neuitare şi va străluci mereu pe firmamentul cultural şi spiritual al neamului românesc.
5. Întrebarea Dumneavoastră mă face să-mi amintesc de un alt mare poet al poporului nostru, Nichita Stănescu, care, fiind întrebat câte limbi străine cunoaşte, a răspuns că nu cunoaşte nicio limbă străină, limba română fiindu-i suficientă pentru a cunoaşte toate limbile şi culturile lumii. O situaţie similară atestăm şi în cazul lui Grigore Vieru, care era în stare să cutreiere cele mai îndepărtate sate pentru a se întâlni cu lumea, pentru a explica consângenilor săi adevărul despre limba şi despre identitatea noastră naţională. Răsfoind presa periodică din preajma trecerii poetului în nefiinţă, vom identifica numeroase articole consacrate aceloraşi probleme: poezia, limba şi neamul. Nu cred să fie un alt român basarabean care să se fi dăruit totalmente intereselor neamului fără să se dea în vânt după glorie deşartă materializată în tinichele şi titluri onorifice. Pentru a reface icoana de mare român şi de mare poet român a lui Grigore Vieru este necesar să fie adunate la un loc toate scrierile sale (poetice şi publicistice, inclusiv luările de cuvânt cu diferite ocazii şi în diferite circumstanţe) şi mărturiile celor care l-au cunoscut, l-au iubit sau l-au contestat. Am toată certitudinea că Grigore Vieru va rămâne pentru totdeauna în panteonul cultural, spiritual, fără să mai amintesc de cel literar, al românilor din tot mapamondul.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog