Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VASILE PAVEL – 70

Limba română este scutul de nădejde în izbânda Dreptăţii, în apărarea fiinţei noastre naţionale

Alexandru BANTOŞ

Vasile PAVEL

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Vasile PAVEL
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Stimate domnule profesor, sunteţi un pasionat cercetător în domeniul geografiei lingvistice, coordonator şi participant direct la realizarea unor importante lucrări în domeniu (atlase lingvistice, monografii etc.) care acoperă întregul spaţiu al limbii române. Ce argumente justifică unitatea limbii române?
– Mai întâi, îmi îngăduiţi, dragă Alexandru Bantoş, să vă mulţumesc pentru că îmi oferiţi prilejul să fiu oaspete al acestui important centru de cultură – Casa Limbii Române – şi al redacţiei Limba Română. Încercând să răspund la întrebarea ce mi-o adresaţi, precizez din capul locului că noţiunea de unitate este întotdeauna relativă. Limbajul este creativitate. De aceea nu există limbi „monolitic unitare”. Unitatea oricărei limbi, respectiv a celei române, este o unitate în diversitate. În limba română, ca şi în orice altă limbă, deosebim o varietate în spaţiu (dialectele, graiurile teritoriale), o varietate socioculturală în funcţie de gradul de instruire al omului, de vârsta sa etc., şi o varietate stilistică în acord cu momentul şi circumstanţele vorbirii. Nici latina vulgară dunăreană, pe care lingviştii o consideră bază a limbii române, nu era monolitic unitară. Dar a existat de secole şi continuă să existe tendinţa către unitatea limbii pentru toată comunitatea, aspiraţia către o normă unică. Astfel se ajunge la noţiunea de ideal de limbă, pe care o numim limbă literară sau, în terminologia utilizată de profesorul Eugen Coşeriu, limbă exemplară. Prin comparaţie, putem afirma că o limbă este mai unitară sau mai puţin unitară decât altă limbă. Limba română este cu mult mai unitară în raport cu limbile italiană, franceză sau cu alte idiomuri romanice. La nivelul limbii comune (aceasta există numai pentru dialectul dacoromân) şi la nivelul limbii literare nu există nici o diferenţă între limba română vorbită la est şi cea de la vest de Prut. Unitatea respectivă a fost determinată de un şir de factori, o contribuţie aparte având în acest sens scriitorii clasici şi contemporani, savanţii, oamenii de cultură... Eminescu, Coşbuc, Rebreanu sau Mateevici au scris în aceeaşi limbă – în limba română. De altfel, problema în cauză a fost abordată de Eugen Coşeriu în studiul său Unitatea limbii române – planuri şi criterii, inclus în Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Chişinău, 1996.
– Aţi participat la mai multe congrese şi colocvii ştiinţifice internaţionale, în cadrul cărora s-a luat în dezbatere materialul lingvistic din spaţiul romanic şi românesc. S-a pus în discuţie la vreun asemenea forum problema existenţei „limbii moldoveneşti”? Cunosc specialiştii din afara spaţiului românesc „problema noastră” – a celor două limbi?
– În spaţiul latinităţii orientale în prezent există o singură limbă romanică. Aceasta este limba română. Dar în istoria lingvisticii, în principal a celei din fosta U.R.S.S., au fost susţinători ai ideii false a existenţei în Romania de est a cinci limbi distincte: româna (dacoromâna), aromâna, istroromâna, meglenoromâna şi moldoveneasca. În interiorul „dacoromânei”, se urmărea identificarea unor argumente pentru fundamentarea unei „teorii” ştiinţifice – în realitate politice – a aşa-zisei „limbi moldoveneşti”. Termenii Moldova şi moldovenesc au fost suprapuşi, dar nimic nu justifică ştiinţific confuzia creată prin denumirile Moldova (Republica Moldova) şi „limba moldovenească”. În temeinica sa monografie Originile limbilor neolatine (în versiune românească, Bucureşti, 1977) reputatul lingvist italian Carlo Tagliavini, referindu-se la clasificarea limbilor romanice, a arătat că pretinsa „limbă moldovenească” nu este altceva decât limba română literară, scrisă cu un alfabet rusesc. Eu am participat la multe conferinţe din centrele ştiinţifice şi universitare din fosta U.R.S.S. (Moscova, Leningrad, Kiev, Riga, Erevan, Bacu, Duşanbe, Ufa, Lvov, Cernăuţi ş.a.), organizate până la 1987 de către dialectologi şi istorici ai limbii (limbilor). La asemenea întruniri ştiinţifice problema existenţei „limbii moldoveneşti” nu a fost pusă în discuţie. Rezultatele modestelor mele preocupări de dialectologie, geografie lingvistică, onomasiologie, semantică le-am prezentat şi la o serie de congrese, colocvii sau simpozioane internaţionale ce au avut loc în Franţa, Spania, Italia, Slovacia, România. Ca participant la elaborarea a trei atlase lingvistice supranaţionale ţin să menţionez că specialiştii în domeniu cunosc problema la care vă referiţi şi că în Atlasul Lingvistic Romanic şi în ultimele fascicule din Atlasul Limbilor Europei şi Atlasul Dialectologic Carpatic Comun este fixat că în Republica Moldova limba vorbită de către cetăţenii ei este limba română. Or, se ştie că aceste atlase sunt lucrări de cel mai înalt prestigiu în geografia lingvistică din Europa. Deci, lingviştii din Europa recunosc că vorbim în limba română. Este important să amintesc cititorilor că problema falsei teorii despre existenţa „limbii moldoveneşti” a fost pusă în discuţie la mai multe congrese şi colocvii ştiinţifice internaţionale sau la conferinţe ştiinţifice republicane precum: Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională Probleme de limba şi literatura română în şcoala naţională (Cernăuţi, 1991), Congresul al IV-lea al Filologilor Români (Timişoara, 1991), Conferinţa naţională „Limba română azi” (Iaşi–Chişinău, 1991, 1992, 1993), Congresul al II-lea al Societăţii „Limba Noastră cea Română” (Chişinău, 1993), Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi–Chişinău, 6-9 iunie 1994), Sesiunea ştiinţifică Limba română şi varietăţile ei locale (Bucureşti, 31 octombrie 1994), Conferinţa ştiinţifică Limba română este numele corect al limbii noastre (Chişinău, 20-21 iulie 1995) ş.a. La aceste întruniri ştiinţifice au fost adoptate rezoluţii, apeluri adresate Parlamentului, altor foruri de conducere din R. Moldova, prin care se cerea ca în Constituţia Republicii Moldova denumirea limbii de stat să fie fixată prin glotonimul limba română. Spre regret, lingviştii n-au fost auziţi.
– Următoarea întrebare ar putea prezenta interes pentru cititorul mai puţin versat în ştiinţele limbii. Aşadar, ce este un dialect, un subdialect, care sunt graiurile limbii noastre? Cum se explică fenomenul existenţei / persistenţei dialectelor, subdialectelor, graiurilor? Ce include noţiunea de limbă literară?
– Esenţa acestei probleme a fost abordată frecvent în ultimii 10-15 ani, inclusiv în paginile revistei Limba Română. Voi aminti în acest sens articolul dlui acad. Silviu Berejan De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi numită „moldovenească”? (Limba Română, nr. 4, 1995), care include şi o Schemă foarte instructivă pentru înţelegerea nu numai a structurii limbii, ci şi a denumirii ei corecte. Ştiinţa lingvistică stabileşte că dialectele sunt ramificaţii teritoriale ale unei limbi, diversificări de limbă în spaţiu. Varietăţile geografice ale limbii române sunt definite de către dialectologi şi lingvişti de vază în general drept dialecte, subdialecte, graiuri. În mod curent, prin glotonimul limba română mulţi înţeleg „limba română din Dacia” – „dacoromâna” – având o formă literară. Dar în înţelegerea propriu-zis ştiinţifică a termenului limba română mai include şi cele trei dialecte din sudul Dunării: aromân (numit şi macedoromân), istroromân şi meglenoromân. Subdialectul e subordonat dialectului, iar graiul (grupul de graiuri) subdialectului. Dialectul dacoromân se împarte în cinci subdialecte (numite de unii lingvişti graiuri): moldovean, muntean, bănăţean, crişean, maramureşean. În Transilvania e delimitat grupul de graiuri transilvănene. Subdialectul moldovean (sau graiul moldovenesc) este vorbit în cadrul Moldovei istorice, pe ambele maluri ale Prutului. Limba literară unifică treptat subdialectele şi graiurile din cadrul „dacoromânei”. Dar dat fiind faptul că limba se află permanent în proces de „creare”, fenomenul grai teritorial, local va persista continuu, deşi multe particularităţi locale ale graiurilor vor fi înlocuite cu forme literare. Limba literară este deci o categorie istorică şi socială. Ea include noţiunea de normă.
– Domnule profesor, cum explică oamenii de ştiinţă unitatea, dar şi varietatea limbii române din perspectivă geografică?
– Problema unităţii limbii române şi a varietăţii ei geografice este abordată din diverse unghiuri de vedere: al lingvisticii generale, al romanisticii, al românisticii şi al geografiei lingvistice, cu referire specială la deosebirile dialectale din cadrul dialectului dacoromân şi la situaţia sociolingvistică din Republica Moldova. În concepţia marelui teoretician al limbajului, Eugen Coşeriu, limbile sunt sisteme de tradiţii istorice. Limbajul e guvernat de două principii universale: de cel al creativităţii şi de cel al alterităţii, în sensul că limbajul este totdeauna şi pentru alţii. Datorită alterităţii, limbajul, limbile se prezintă sub formă de tradiţii comune. Dar deoarece limba (limbajul) este şi creativitate, nu există limbi monolitic unitare. Mai sus am amintit că în orice limbă vie descoperim varietăţi în spaţiu (varietăţi diatopice, dialectale), varietăţi între grupurile socioculturale de vorbitori (diversitate diastratică) şi varietăţi stilistice, numite de E. Coşeriu „varietăţi diafazice”. La noi inconştient sau intenţionat se confundă noţiunile de limbă şi dialect, grai. Referindu-ne la geneza varietăţilor geografice ale limbii române, trebuie să avem în vedere cel puţin faptul că limba română, ca şi oricare alt idiom al comunităţilor istorice, se alimentează continuu din actele lingvistice individuale. Limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual. Limbajul nu este activitate „corală”, limba este activitate creatoare care ţine de individul vorbitor. De exemplu, apariţia în vorbire a unui cuvânt nou este totdeauna o creaţie individuală. Tendinţa către unitatea limbii e strâns legată de noţiunea de limbă literară, de aspectul cel mai îngrijit al limbii române.
– În contextul celor expuse mai sus, cum explicaţi „tendinţa” unora de a elabora „dicţionare moldo-române”?
– Dragă frate Alexandru Bantoş, hai să spunem lucrurilor pe nume. Cu siguranţă, dumneavoastră aveţi în vedere dmr-ul lui V. Stati, tipărit în anul 2003 la Tipografia Centrală din Chişinău. Prin această scriitură fostul meu coleg de sector la Institutul de Limbă şi Literatură al A.Ş.M. (1962-1965) incită o inversare de valori ştiinţifice şi spirituale, îi aţâţă pe românii basarabeni, şi nu numai, la o răsturnare de adevăruri ştiinţifice şi istorice, chipurile, ei nu vorbesc româneşte, ci numai moldoveneşte. V. Stati a susţinut la începutul anilor ’70 teza de doctor în domeniul dialectologiei. Ştie dânsul prea bine şi în prezent să delimiteze noţiunile de limbă şi dialect. Dar n-o face. Sincer vorbind, regret mult ceea ce s-a întâmplat cu Vasile Stati, care în mod conştient face o politică românofobă. Dicţionarul cu pricina este o ticăloşie, având menirea de a genera o confuzie totală. În acest caz nu avem a face cu o lucrare lexicografică bilingvă, ci cu un „pseudo-dicţionar român-român”. Autorul include în lucrare o mulţime de regionalisme şi vocabule străine care de cele mai multe ori apar sporadic în vorbirea dialectală a moldovenilor de la est de Prut (de exemplu, bombă „bobiţă de struguri”, jibană „ferestrău”, capţi „papuci de casă”, acaţii „salcâmi”, bandraburcă, baraboşcă „cartofi”, stencă „plaz” etc.). Astfel este profanată însăşi noţiunea de grai moldovenesc, vorbire care îşi are un farmec şi o înţelepciune a ei, după cum îşi au graţia lor şi alte graiuri ale limbii române: maramureşean sau bănăţean, crişean sau muntean. Prin pseudo-dicţionarul său şi prin alte opuscule ale sale renegatul Vasile N. Stati se pronunţă contra limbii române şi a neamului românesc, scuipând în fântâna din care el bea apă. Şi încă ceva foarte important: pe copertă „lucrarea” are titlul Dicţionar moldovenesc-românesc, iar în descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii titlul este Dicţionar moldovenesc explicativ. Comentariile sunt de prisos!
– În ultimul timp anumiţi politicieni acceptă unitatea limbii „moldo-române”, cu precizarea obligatorie că această unică limbă trebuie să aibă totuşi două denumiri. De ce este necesar, domnule profesor, ca denumirea oficială (de stat) a Republicii Moldova să poarte denumirea corectă, ştiinţifică şi de ce nu poate fi acceptată denumirea de „limbă moldovenească”?
– Pe parcursul ultimilor 15 ani consacraţi filologi, scriitori, oameni de cultură de la noi au vorbit şi au scris cu demnitate, în temeiul unor dovezi incontestabile, că nu există o „limbă moldovenească” deosebită de limba română. Publicaţiile de cultură filologică Revista de lingvistică şi ştiinţă literară şi Limba Română au inserat în paginile lor zeci şi sute de studii şi articole pe această temă. Adevărul despre unitatea limbii române nu mai putea fi tăinuit. Nici un stat nu poate fi construit pe minciună. De aceea şi este nevoie ca limba populaţiei majoritare din Republica Moldova – limba oficială (de stat) – să poarte numele corect. Subliniez: ca orice limbă, româna este o unitate în diversitate. Varietăţile geografice ale unei limbi sunt definite drept dialecte, subdialecte, graiuri. Aşa precum precizam ceva mai înainte, limba română are patru dialecte: dacoromân (e vorbit în arealul de la Dunăre şi până dincolo de Nistru), aromân (macedoromân), meglenoromân şi istroromân (dialecte sud-dunărene). Dialectul dacoromân se împarte în cinci subdialecte (numite şi graiuri): moldovenesc (moldovean), muntean, bănăţean, crişean, maramureşean. În Transilvania deosebim un grup de graiuri. Prin urmare, sintagma „limba moldovenească” ţine doar de subdialectul (graiul) moldovean al dialectului dacoromân. Repet: nimic nu justifică confuzia Moldova / „limba moldovenească”. Adjectivul moldovenească a căpătat circulaţie ca denumire locală, atribuindu-i-se, în cele din urmă, şi o conotaţie voit politică. De la 1812 încoace ţarismul rus, iar mai apoi şi sovieticii au impus metodic şi sistematic populaţiei din ţinut folosirea denumirii „limba moldovenească” în scopuri bine cunoscute. Suntem datori să promovăm adevărul şi să respectăm identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar. Cu referinţă la această problemă, marele lingvist Eugen Coşeriu spunea: A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural.
– Domnule profesor, ţinutul Herţa, de unde veniţi dvs., este unul dintre cele mai nedreptăţite teritorii româneşti: e vorba nu doar de schimbările survenite în plan spiritual, implicit, identitar, dar şi în domeniul drepturilor elementare ale omului, drepturi ce sunt încălcate. Ce perspectivă în plan identitar – limbă, cultură, tradiţii etc. – credeţi că are populaţia din ţinutul Herţa, din sudul Basarabiei, din nordul Bucovinei? Cum se prezintă satul dvs., satele din preajmă la acest început de mileniu?
– Ţinutul Herţa este o zonă cu populaţie compact românească. Locuitorii din acest ţinut şi-au păstrat conştiinţa identităţii naţionale. Ei îşi zic români şi spun că vorbesc româneşte. Sovieticii au răpit acest teritoriu în 1940 (şi apoi în 1944), anexându-l uriaşului lor imperiu. În dimineaţa zilei de 29 iunie 1940, când ruşii au intrat în Herţa, căpitanul român Ioan Boroş, comandant de garnizoană, le-a atras atenţia invadatorilor că sunt pe un teritoriu neprevăzut de ultimatum şi că pe acolo „nu pot trece”. Împuşcându-l pe bravul căpitan, ruşii intenţionau să înainteze spre Botoşani. Dar nu au mai avansat decât câţiva kilometri. În dreptul satului Proboteşti, a satului meu de baştină din preajma Herţei, „aruncarea în aer, de către militarii români, a unui pod şi explozia a două bombe i-au determinat să se oprească”. Aşa s-a scris la Herţa o pagină de istorie (a vedea: Ion Gherman, Românii din jurul României, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, p. 27-28). Românii din ţinutul Herţa împărtăşesc astăzi aceeaşi soartă cu fraţii lor de sânge din nordul Bucovinei şi din sudul Basarabiei. Ei sunt în pericol de a-şi pierde identitatea, în multe privinţe le sunt încălcate drepturile elementare ale omului. Se încearcă a-i lipsi, printr-un proces de deznaţionalizare (în fond, de ucrainizare), de acele suporturi sfinte ale spiritualităţii prin care o comunitate de oameni îşi clădesc destinul, datina şi istoria. În 1946 mai toate denumirile tradiţionale din ţinutul Herţa au fost substituite cu nume ruseşti sau ucraineşti. Localitatea Proboteşti este satul de basm al copilăriei şi adolescenţei mele. E aşezat între dealuri şi livezi, mai la vest de Prut, pe şoseaua Cernăuţi-Dorohoi. În satul meu, ca şi în celelalte localităţi din ţinutul Herţa, cultul sacru al limbii române şi al obiceiurilor strămoşeşti este viu. Limba română este scutul de nădejde în izbânda Dreptăţii, în apărarea fiinţei noastre naţionale. Eu am cercetat pe viu graiul românesc din enclavele de est şi de nord. Am publicat în culegeri şi reviste de specialitate câteva studii despre situaţia sociolingvistică actuală a conaţionalilor noştri din sud-estul Ucrainei şi Caucaz şi care au în prezent un sentiment de lamentare resemnată în faţa sorţii lor nedrepte. În zonele aloglote, îndepărtate geografic de arealul românesc, are loc înstrăinarea românilor de români. Mă gândesc deseori, ce soartă vor avea, peste zeci de ani, românii din nordul Tisei şi al Bucovinei, din ţinutul Herţa, din părţile Hotinului, ale Cetăţii Albe, din sudul Basarabiei şi din Transnistria, pe unde etnicii români încearcă să-şi păstreze, cu disperare, graiul străbun, datinile şi tradiţiile seculare. E o problemă majoră şi o obligaţie pentru oamenii de ştiinţă, pentru cultura românească de a acorda fraţilor din teritoriile înstrăinate, oriunde s-ar situa, sprijinul necesar pentru a fi laolaltă cu noi în spirit, prin limbă şi cultură.
– Domnule profesor, spusele dvs. sunt un îndemn la care subscrie şi revista Limba Română. Mulţumim pentru bunăvoinţa de a susţine acest dialog. Mulţi ani, sănătate şi să ne revedem cu bine şi cât mai des.
 
 
Telegramă
 
Stimate domnule profesor Vasile Pavel,
 
Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani şi a celor 45 de prodigioasă activitate ştiinţifică şi didactică, vă urez sănătate, împliniri şi multe succese în plan profesional. Vă doresc, totodată, viaţă lungă şi fericită alături de cei dragi. La mulţi ani!
 
Cu sentimente colegiale şi prieteneşti,
Maria MARIN,
şefa Sectorului de dialectologie şi onomastică al Institutului
de Lingvistică „Iorgu Iordan – A. Rosetti”, Bucureşti
 


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog