Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM

Limba română în Republica Moldova

Mioara AVRAM

Alte articole de
Mioara AVRAM
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIV, 2004

Pentru tipar

(Analogii istorice generatoare de optimism)*
 
Cu privire la starea limbii române din Republica Moldova se fac în mod curent afirmaţii dintre cele mai alarmante, care folosesc caracterizări variind doar între „jalnică” / „deplorabilă”, „precară” / „mizerabilă”, „dramatică” / „tragică” şi „dezastruoasă” / „catastrofală”1. Dacă ele ar avea intenţii şi efecte mobilizatoare, am putea accepta ca atare aceste caracterizări. Părerea mea este însă că ele duc adesea la demobilizare, la o atitudine de lamentare resemnată în faţa sorţii nedrepte, mai ales dacă se ajunge la punerea în discuţie a şanselor de redresare. Prin negarea acestor şanse sînt descurajate înseşi eforturile de reintegrare culturală, iar exagerarea privitoare la stadiul de degradare / poluare atins, la alterările suferite ar putea acredita, după demolarea ei, teza diferenţierii limbii din R. Moldova faţă de cea din România actuală.
Este o realitate incontestabilă că limba română din R. Moldova a fost sărăcită în urma restrîngerii cadrului de funcţionare şi alterată sub influenţa limbii ruse. Sărăcia se constată îndeosebi în vocabularul referitor la elemente ale organizării statale şi ale culturii moderne (terminologii tehnico-ştiinţifice), iar alterarea în împrumuturi lexicale şi calcuri de diverse feluri: lexicale, frazeologice şi sintactice, precum şi în fenomene fonetice, care merg de la pronunţarea unor vocale şi consoane la accent şi intonaţie. Limba română din R. Moldova a fost supusă, în general, unui proces permanent de rusificare, iar limba literară şi unui proces, activ cu precădere în perioada stalinistă, de rusticizare şi de dialectizare, menite, evident, să o îndepărteze de limba literară din România. Nu e de mirare că există asemenea lipsuri şi alterări, ci mai degrabă că ele nu sînt mai multe! Catastrofală mi se pare totuşi nu calitatea internă a limbii, ci doar abandonarea ei totală de unii mancurţi sau nepunerea ei în funcţiune de către alţi vorbitori, pentru care ea este încă o limbă de rangul al doilea.
Problema care se pune acum nu este „românizarea” limbii din R. Moldova – cum se plîng unii adepţi ai conceptului de „limba moldovenească” –, din moment ce ea nu a încetat niciodată să fie limba română (influenţa străină a fost masivă, dar superficială, neatingînd esenţa limbii) [vezi şi: 1, p. 34-35]. Ceva mai corect ar fi termenul – şi conceptul – reromânizare, analog cu mai răspînditul termen reromanizare (aplicat procesului de modernizare a limbii române după modele latino-romanice) şi pasibil de aceleaşi critici ca şi el din pricina sugerării unei calităţi pierdute. De fapt, este vorba numai de derusificare pentru toate variantele limbii, iar pentru varianta literară şi de o realiniere la normele limbii române literare unice, de sincronizare cu nivelul atins de ea în deceniile de separare, sincronizare care se referă mai ales la stratul neologic: adoptarea unor neologisme necunoscute în R. Moldova sau adaptarea altora cunoscute în variante formale diferite. Acest proces nici nu este nou decît prin amploare şi prin caracterul manifest al intenţiilor, căci altminteri el vine în continuarea unuia petrecut timid, aproape subversiv, şi cu intermitenţe chiar în cursul perioadei de funcţionare izolată a limbii literare din R. Moldova, în a cărei istorie se constată o evoluţie înceată, dar fermă, spre apropierea de norma general românească; e suficient să se compare între ele mostre de limbă literară scrise de pe vremea Republicii Autonome Moldoveneşti interbelice2 cu unele de după 1944 şi din deceniile ulterioare sau de limbă literară vorbită la postul de radio şi televiziune Chişinău în decursul timpului3 şi să se urmărească sensul revizuirilor ortografice în cadrul tipului de scriere impus4.
Mi-am exprimat şi cu alt prilej [vezi: 4, p. 10] părerea că şansele de reintegrare pe acest plan sînt reale şi că ele sînt demonstrate de progresele obţinute în urma repunerii în drepturi a limbii naţionale: funcţionarea (mai) liberă în (aproape) toate sferele vieţii sociale creează prin ea însăşi condiţiile de recuperare a stadiului de dezvoltare, iar acceptarea conştientă a normei menite să refacă unitatea spirituală înlătură treptat elementele de izolare. De altfel, degradarea limbii din R. Moldova este departe de a se fi produs în mod uniform la toţi purtătorii, ci gradele de cunoaştere a limbii naţionale fiind foarte diferite sub aspect cantitativ şi calitativ. Existenţa unor cunoscători ai ei buni şi foarte buni este o mărturie vie a „şanselor” pe nedrept puse la îndoială şi, totodată, o confirmare a căilor de transformare a posibilităţii în realitate. Exemplul acestor buni cunoscători şi mînuitori ai limbii ar trebui să anuleze sentimentul local al complexului de inferioritate, care poate fi admis numai în măsura în care stimulează dorinţa de perfecţionare.
Optimismul meu nu mi se pare nerealist, întrucît se bazează pe încrederea în capacitatea limbii române de a depăşi perioadele de criză şi de a se scutura de efectele lor negative. Această capacitate a fost demonstrată în diferite momente ale istoriei limbii noastre şi tocmai cunoaşterea trecutului justifică încrederea în viitor. În cele ce urmează voi semnala cîteva analogii între starea actuală a limbii române din R. Moldova şi diverse perioade sau fapte din istoria limbii române moderne.
1. Cea mai la îndemînă este analogia cu situaţia de după Unirea din 1918, cînd în scurta perioadă interbelică s-a realizat unificarea limbii literare de pe întregul teritoriu, deci însuşirea normelor unice în toate provinciile, inclusiv în Basarabia. N-am să mă opresc însă la acest moment din mai multe motive: pe de o parte, pentru că am dezvoltat această problemă într-o contribuţie specială5 şi, pe de alta, pentru că în ce priveşte Basarabia termenii comparaţiei sînt aceiaşi şi totuşi mult diferiţi între ei din punct de vedere sociocultural.
Conservarea limbii române în Basarabia – nu mai vorbesc şi de Transnistria – în primul rînd la nivelul exprimării rurale atît în perioada ocupaţiei ţariste (1812-1918), cît şi a celei sovietice (din 1940/1944) explică nuanţa arhaico-populară a exprimării multor vorbitori, chiar în stilul elevat şi în forma lui scrisă. Impresia de limbă veche curat românească pe care o produce asupra ascultătorilor români din alte regiuni a fost formulată de scriitorul Paul Anghel în declaraţia orală făcută spectatorilor la o scară de poezie din Chişinău, la 30 august 1990: „Dumneavoastră vorbiţi ca Ion Creangă, ca Neculce şi Cantemir, vorbiţi ca Ştefan cel Mare”. Evident exagerată prin saltul peste secole, observaţia este parţial justificată, dar ceea ce dă nota caracteristică a acestei exprimări este alăturarea stratului arhaico-popular cu elemente simţite drept străinisme, iar statutul acestora ne duce spre paralele cu epoci mai apropiate de noi.
2. Deşi ar părea tentantă, nu voi recurge la comparaţia cu cea mai recentă influenţă rusă suferită temporar de limba din România actuală [vezi: 5, p. 66-119), într-o perioadă parţial contemporană cu cea din R. Moldova, întrucît deosebirile (în ce priveşte condiţiile, căile şi efectele ei) sînt mai mari decît asemănările şi deci experienţa depăşirii acestei influenţe n-ar fi convingătoare.
3. Pentru poluarea produsă de puternica rusificare asupra limbii din R. Moldova se poate stabili o analogie mai utilă cu limbajul administrativ în principate din perioada 1829-1853, marcat de influenţa rusă în lexicul terminologic. Amploarea fenomenului a fost notată de diverşi observatori contemporani, între care N. Istrati ne-a lăsat o mostră de exprimare, desigur şarjată, comparabilă pînă la confuzie cu limba actuală din R. Moldova. Este vorba de prima parte (Biletul amorezului) din compunerea în versuri intitulată Corespondenţie între doi amorezi sau Limba românească la anii 1822 şi 1832 [vezi: 6]6:
Pe-un pamesnic7 ce-n dejurstfă de multe ori s-a primit,
La presustvii ca pomoşnic cu credinţă am slujit.
În multe comandirofce tot cu cinste am îmblat,
Şi sledstvii pe la zastave de multe ori am lucrat;
În otpusci cu podorojne eu ca alţii n-am ieşit
Sau ostanofce la slujbe în veac n-am pricinuit;
Samovolnicie iarăşi nicicum nu am săvîrşit,
Ci nagrajdenii primit-am, ca un cinovnic cinstit;
Nacazanii pentrii slujbă niciodată n-am avut,
Şi sdelci a lucra ca mine altul nu s-au mai văzut.
Din stolonacealnic astăzi spre cilen sînt pomăzuit,
Pentru că cunosc poreatca; l-asta m-am înaintit;
Nu crede, deci, la donosuri, nu-mi lua al tău favor
Şi nu uita că mă cheamă... sîn...
Ce a rămas în limba română din termenii de adevărat jargon ai acestui text, despre care s-ar crede că ilustrează actuala „Limbă macaronică” sau „mixtură lingvistică”8 din R. Moldova? Nimic, după cum rezultă încă de la data publicării, din nota autorului, care glosează rusismele prin echivalente reţinute de evoluţia ulterioară a limbii, în majoritatea lor neologisme latinoromanice sau calcuri după aceleaşi modele: „Pamesnic – proprietar. Dejurstfă – sală de aşteptare. Presustvie – sală de primire. Pomoşnic – practicant, ajutător. Comandirofcă –însărcinare. Sledstvie – cercetare. Zastavă – trecătoare, graniţă. Otpuscă – concedie vremelnică etc.” [2, p. 12].
O mărturie similară pentru imixtiunea masivă, dar efemeră a rusismelor în acelaşi limbaj aparţine lui Teodor Stamati, care descrie astfel componentele etimologice ale terminologiei juridice de la acea dată: „Un vehsel nemţesc aduce un protes lătinesc şi dă peste o delă rusească ce trage după sine o mulţime de peripiscă, otnoşenie, zapiscă, spravcă, dopros şi altele pînă ce, în sfîrşit, ajunge la docladarisire început ruseşte (doclad) şi sfîrşind greceşte (arisire), pe urmă prin debatarisire latino-grecească asemine se terminariseşte şi apoi după felurite cazuri urmează uneori o închiere, o hotărîre românească, alteori o sentenţă adesea dată de o majoritate însoţită de o minoritate latinească şi o practică grecească” (8, p. III-IV]. Citit astăzi, fragmentul arată clar care componente au căzut în desuetudine şi care s-au dovedit a fi de viitor.
Limba română literară a mai depăşit deci o dată efectele unei influenţe ruseşti conjuncturale, a cărei pondere reală este atestată –în afara pastişelor citate – de documentele epocii [vezi: 9, p. 115-133)9; ele furnizează chiar exemple cu aglomerări de rusisme în acelaşi context, ceea ce în operele literare citate se putea interpreta drept o exagerare intenţionată: Am dat pricăzanie ciasovoilor (Anul revoluţionar 1848 în Moldova, 1, Bucureşti, 1951, p. 20); Să-i prindeţi şi doprosindu-i să-i daţi la cea mai apropiată nacialstvă (ibidem, 294); Să-l arestuiască la zastavă... încredinţîndu-l sub raspiscă comandirului (ibidem, 17). De notat că reducerea drastică pînă la anulare a efectelor influenţei ruse din prima jumătate a secolului trecut a constat nu numai în eliminarea (majorităţii) rusismelor propriu-zise sau totale de tipul delă, doclad etc., ci şi a variantelor de tip rusesc ale unor neologisme menţinute în limbă: variante pur fonetice, ca aghent, canţelarie, sau / şi morfologice, ca adres, subsidie, vacanţie [vezi: 5, p. 57-64].
Mi se poate aduce obiecţia că cele două influenţe ruseşti nu sînt comparabile din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi că deci nu am fi îndreptăţiţi să contăm pe repetarea învingerii influenţei în cauză în condiţiile diferite de astăzi. Este neîndoielnic că acum, în R. Moldova, proporţiile influenţei ruse sînt mai mari, ea atingînd mai mult decît un singur stil funcţional (totuşi nu chiar pe toate şi în nici nu caz în aceeaşi măsură!) şi fiind întreţinută de bilingvismul vorbitorilor, şi, în acelaşi timp, mai profundă, manifestîndu-se în diverse compartimente ale limbii. Acestor condiţii defavorabile eliberării la fel de rapide, ca acum un secol şi jumătate, de influenţa în discuţie li se opune un avantaj imens care nu trebuie ignorat: existenţa unei norme lingvistice constituite pentru toate stilurile funcţionale moderne, modelul oferit, pe toate planurile, de exprimarea scrisă şi orală din România.
4. Influenţa rusă nu s-a exercitat, desigur, numai prin împrumuturi totale de felul celor discutate sub 3, care, fiind puternic marcate, sînt uşor de identificat şi se elimină cel mai repede. Ea s-a manifestat şi prin calcuri de diverse tipuri, care, avînd înfăţişare românească, sînt uneori mai greu de recunoscut drept elemente străine şi se pot strecura în exprimarea unor vorbitori în general atenţi şi bine intenţionaţi. Numeroasele calcuri existente în limba română din R. Moldova sugerează şi ele posibile analogii cu fapte din trecutul limbii române; frapante, pînă la coincidenţă, sînt asemănările cu fapte din perioada de constituire a limbii literare moderne petrecute sub influenţa a diverse limbi. Identitatea priveşte procedeele, numai uneori şi rezultatele concrete (cazurile particulare), care sînt de obicei doar asemănătoare. Modelele vechilor fapte pot fi dintre cele mai diferite (latine, franceze, germane etc.), ceea ce înseamnă că influenţa rusă din secolul nostru a re-produs calcuri încercate în trecut sub alte influenţe.
a. Pentru calcurile lexicale – semantice şi de structură – este evident paralelismul cu produsele orientării neaoşiste, antineologice, care este legată îndeosebi de numele lui Aron Pumnul, dar care a avut reprezentanţi şi înaintea lui, în diverse provincii româneşti. Dacă îmbinarea terminologică acreală chişetică, pe care o citează V. Mîndîcanu (10, p. 176] ca adusă în discuţie drept echivalent pentru „acid uric” în perioada de elaborare a Enciclopediei sovietice (sic!) moldoveneşti (înainte de 1970), nu este o glumă, e bine să ne amintim că acreală mai fusese folosit în limba română cu scrisul „acid” într-un manuscris din 1842, alături de năcreală, şi că o formaţie similară, acrime, beneficiase de o circulaţie destul de largă cu acelaşi sens între 1790 şi 1862, de asemeni alături de un dublet cu în- (înăcrime) [11, p. 140]. Compusul dreaptoscriere „ortografie” [2, p. 50], ironizat ca specific creatorilor de limbă „şantişti”, se regăseşte întocmai (scris dreptoscriere) cu un secol în urmă în gramatica lui Gh. Săulescu (12, p. 2], iar în varianta dreptscriere la N. Bălăşescu [13]. Compusele cu sine- „auto-, însuşi, de sine” de tipul sinedeservire „autoservire” (14, p. 64; cf. sineactivitate – p. 62] amintesc de creaţia sineiubire „iubire de sine, egoism” atestată în două surse munteneşti din jurul anului 1840 ca traducere pentru fr. amour propre [vezi: 15, p. 125]. Pînă şi monştrii parasintetici de tipul dreptmaluriinic, stîngmaluriinic „de pe malul drept, respectiv stîng (al Nistrului)” [apud: 2, p. 51]10 pot fi raportaţi la modele aplicate la începutul secolului al XIX-lea, de exemplu, la patrucolţurat „pătrat” sau patrulatural, patrulăturat şi patrulatnic „patrulater” [vezi: 11, p. 251].
b. Din categoria calcurilor gramaticale cel mai des se citează două tipuri de calcuri sintactice avînd ca obiect verbul, şi anume calchierea regimului verbal şi calchierea folosirii pronominale (reflexive) sau nepronominale (active) a unui verb. Pentru amîndouă tipurile exemplele de calcuri realizate sub influenţă rusă au uneori antecedente surprinzătoare [mai detaliat vezi: 16, p. 461-464]. Astfel, construcţia, curentă în R. Moldova, a se îndrăgosti (amoreza, înamora) în / întru cineva sau ceva, cu prepoziţia în sau întru în locul lui de, explicată prin rus. влюбиться в кого-то (vezi: 14, p. 333-334; 17, p. 77], a avut circulaţie în alte arii ale limbii române sub influenţa germ. sich în jemandem verlieben; Titu Maiorescu utiliza această construcţie în adolescenţă, după cum atestă o scrisoare a sa din 1857: Maria G. Ioan ... e înamorată foc într-un Kemenyck, însă părinţii nu vor să-i lase voia [18, p. 186].
Calcurile sintactice din R. Moldova puse în legătură cu influenţa rusă pot fi identice cu calcuri anterioare realizate prin influenţă veche slavă sau slavonă; este cazul construcţiei cu dativul (în locul acuzativului) a verbului a împiedica11 sau al construcţiei cu prepoziţia în (în locul lui de) a verbului a învinui12. Dacă aceste construcţii identice ale verbelor a împiedica, respectiv a învinui, sînt separate în timp, iar cele vechi par a fi avut o circulaţie limitată şi o conotaţie livrescă, în cazul altor coincidenţe situaţia este mai complicată şi impune prudenţă în interpretare. Multe construcţii prezentate în diverse lucrări drept calcuri produse în R. Moldova există şi în alte arii ale limbii române, ca variante populare sau regionale ale construcţiei diferite din normă: este cazul construcţiei pronominale (reflexive) a verbului a rîde – (De) ce te rîzi? –, care nu poate fi pusă pe seama influenţei ruse recente (cum face I. Condrea [vezi: 19, p. 168]), din moment ce e cunoscută de mai multă vreme în mai multe regiuni, între care şi în Ardeal, fiind considerată populară13.
Tocmai pentru că se încadrează în sistemul gramatical românesc – indiferent de opţiunea normei în diversele cazuri particulare – este foarte greu să se facă distincţie între faptele continue şi cele discontinue, deci să se decidă dacă o anumită construcţie este creată acum independent de soluţia identică din trecut pe care întîmplător o repetă sau, dimpotrivă, reprezintă existenţa în continuare, poate doar cu un spor de vitalitate, a acelei soluţii.
c. Un fapt de limbă întărît, la distanţă în timp, de influenţa rusă este adjectivarea gerunziilor, care cunoaşte o nouă viaţă în literatura artistică din R. Moldova. Nu numai că frecvenţa acestor gerunzii cu flexiune adjectivală rivalizează cu aceea din perioada puternicei influenţe franceze prin care au luat naştere în prima jumătate a secolului trecut, dar se constată şi apariţia lor în timpuri de construcţii total sau relativ noi: cu pronume reflexiv aglutinat în forma articulată (zbătîndusa inimă) şi cu complement direct (flori de rouă răcorinde obrazul) [vezi: 20, p. 6-71]. Necesitatea echivalării participiului activ din rusă a fost satisfăcută deci printr-o soluţie legată de un model francez, care devenise treptat desuetă, dar rămăsese cunoscută, ca element pasiv, cititorilor de poezie paşoptistă şi eminesciană de început.
Concluziile celor expuse în articolul de faţă sînt următoarele.
Chiar în formele ei cele mai poluate, limba din R. Moldova nu este şi nu a fost niciodată altceva decît română, întrucît esenţa limbii n-a suferit atingeri şi elementele străine sînt adaptate la sistemul românesc.
Existenţa unor particularităţi nu afectează statutul de varietate a limbii române pe care îl are limba din R. Moldova. Specificul ei este dat de îmbinarea unor elemente care se regăsesc ca atare în alte arii şi epoci ale limbii române sau se încadrează în tendinţe comune, fie şi trecătoare. Influenţa rusă însăşi – care, fireşte, nu trebuie minimalizată – nu are calitatea unui factor de diferenţiere totală şi deci nici forţa unui obstacol de netrecut în procesul de reintegrare. Păstrarea la nivel dialectal a unor rusisme sau ucrainisme, fie şi a incriminalului sîrnici „chibrituri” [vezi: 2, p. 57] – atestat, de altfel, în Bucovina în perioada interbelică14, trebuie înţeleasă în contextul păstrării şi în alte graiuri româneşti a unor cuvinte care amintesc foste dominaţii străine, contacte preponderente şi influenţa lingvistică aferentă: de pildă, regionalismul ardelenesc de origine maghiară ghiufe „chibrituri”15; cf. şi originea turcă a termenului literar chibrit.
Ceea ce se corectează în acţiunile de cultivare a limbii la vorbitorii din R. Moldova nu este neromânesc16, ci numai neliterar, neconform cu norma comună, unitară. Însuşirea normelor unice este un deziderat firesc şi chiar o datorie, dar pînă a ajunge la acest ideal trebuie eliminate sentimentele de culpabilitate şi de culpabilizare pe plan lingvistic.
Nu am discutat anume sărăcia şi divergenţa care se constată în unele sectoare terminologice, pentru că în această privinţă sînt de acord, în esenţă, cu cele spuse de omul politic Mircea Druc (apud: 22): „o sută de întreprinderi mixte economice şi o sută de întreprinderi mixte culturale şi atunci problemele se rezolvă de la sine”. Poate nu chiar de la sine – şi ajutorul unor lucrări lexicografice nu trebuie neglijat –, dar condiţiile prielnice contează enorm.
Aşadar, optimism justificat, dar nu lipsă de implicare!
 
Note
1 Asemenea calificative, frecvente în presă, au apărut şi în diverse comunicări prezentate de lingvişti din Moldova la Congresul al IV-lea al Filologilor Români, Timişoara, 4-6 iulie 1991, şi la Conferinţa Naţională Limba română azi, Iaşi – Chişinau, 28-30 august 1991.
2 Rivoluţia din Octiabri a făcut-o pi fimei slobodi. Amu fimeea ari totaşa drepturi ca şi bărbatu... E parti-n tot lucru obştesc. Eslili copchilăreşti [creşele de copii] o slobod pi fimei pentru lucru ista (mostră de text publicistic din 1931) [2, p. 237].
3 Comparaţie făcută recent de Kostas Kazazis. Pentru preponderenţa normelor ortoepice general româneşti vezi şi [3].
4 Am în vedere reformele din 1957 şi 1967.
5 Unificarea limbii române literare şi cultivarea limbii în România interbelică, comunicare prezentată la Chişinău, la sesiunea ştiinţifică din 30 august 1990 organizată în comun de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi de Societatea Varlaam.
6 Compunerea în versuri intitulata Corespondenţie între doi amorezi sau Limba românească la anii 1822 şi 1832 este reprodusă, ca „exemplu de limbă barbară”, de Dimitrie Gusti în [7, p. 230].
7 Am marcat prin cursive rusismele propriu-zise. La culoarea textului contribuie şi elementele slave mai vechi: a sluji şi slujbă, cinste şi cinsit, a săvîrşi, pomăzuit, sîn „fiu”.
8 Pentru aceşti termeni folosiţi de N. Corlăteanu, respectiv de A. I. Ciobanu, vezi [2, p. 12).
9 În această lucrare se relevă, în contexte specifice, toţi termenii ruseşti ironizaţi de N. Istrati şi Th. Stamati.
10 La p. 235 – varianta stingmăluriinic; V. Mîndîcanu dă varianta dreaptomaluriişnic [10, p. 164].
11 Pentru care compară exemplele date de V. Mîndîcanu [14, p. 330] cu citatul din Coresi, Ps / altirea de la 1577], 34, în DA, s. v. 3°.
12 Pentru care compară exemplele date de I. Condrea [17] cu citatul din Biblia de la 1688 (cu vinui+întru) dat în DA, s. v. învinui.
13 Vezi DLR, s. v.
14 Vezi DLR, s. v. sîrnic2 s. n., cu pl. sîrnice.
15 Vezi la A. Viciu [21, p. 103-104] 25 de termeni regionali pentru chibrit, dintre care 13 sînt împrumuturi locale.
16 În sensul „inexistent, neatestat vreodată în limba română, neincadrabil sau de neconceput în sistemul ei”.
 
Referinţe bibliografice
1. Berejan S., De ce glotonimul moldovenesc nu poate rivaliza cu glotonimul românesc cu aplicare la limba literară? // Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, 1990, nr. 6.
2. Dumeniuk I., Matcaş N., Coloana infinită a graiului matern, Chişinau, 1990.
3. Гожин Г. М., Студиу де ортоепие молдовеняскэ, Кишинэу, 1977.
4. Uniţi prin limbă, cuget şi simţiri: Interviu cu M. Avram realizat de Vl. Pohilă // Glasul, II, 1990, nr. 9.
5. Iordan I., Influenţe ruseşti asupra limbii române // Analele Academiei Republicii Populare Române. Seria C, tomul I, Memoriul 4, 1950.
6. Almanah de învăţătură şi petrecere / Publicat de M. Kogălniceanu, Iaşi, 1844.
7. Gusti D., Ritorică pentru tinerimea studioasă / Ediţie îngrijită de Mircea Frînculescu, Bucureşti, 1984.
8. Stamati T., Dicţionăraş românesc de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles, Iaşi, 1851.
9. Şerban E., Observaţii asupra lexicului unor documente de la 1848 // Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, II, Bucureşti, 1958.
10. Mîndîcanu V., Veşmîntul fiinţei noastre // Povară sau tezaur sfînt?, Chişinău, 1989.
11. Ursu N. A., Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962.
12. Săulescu Gh., Gramatică românească şi observaţii grămăticeşti asupra limbii româneşti, I, Iaşi, 1833.
13. Bălăşescu N., Gramatică română pentru seminarii şi clase mai înalte, Sibiu, 1848.
14. Мындыкану В., Кувынтул потривит ла локул потривит, Кишинэу, 1987.
15. Formarea cuvintelor în limba română, I: Compunerea, Bucureşti, 1970.
16. Avram M., Particularităţi sintactice neromâneşti în diferite momente ale evoluţiei limbii române literare // Studii şi cercetări lingvistice, XXVI, 1975, nr. 5.
17. Condrea I., Greşeli de recţiune // Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1991, nr. 4.
18. Jurnal şi epistolar, I / Ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, I, Bucureşti, 1975.
19. Condrea I., Despre unele cauze ale apariţiei calcurilor la verbe // Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1990, nr. 5.
20. Габинский М.А., Дин проблемеле граматичий ши деривэрий ромыне, Кишинэу, 1991.
21. Viciu A., Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, Bucureşti, 1906.
22. Ciobanu A. I., Limba noastră cea română // Viaţa satului, 1990, nr. 35.
 
 
* Republicăm acest fragment din articolul Consideraţii asupra situaţiei limbii române în Republica Moldova (Limba română, XLI, 1992, nr. 5, Bucureşti), într-un gest de cinstire a memoriei Mioarei Avram.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog