Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

APĂRĂTOR AL PATRIEI ŞI AL CREDINŢEI

Ctitor de lăcaşuri sfinte

Mircea PĂCURARIU

Alte articole de
Mircea PĂCURARIU
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

Pentru tipar

La 21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca marele domn moldovean să fie trecut în calendarele (sinaxarele) ortodoxe ca „binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, în ziua de 2 iulie a fiecărui an, ziua trecerii sale la cele veşnice. Mulţi s-au întrebat atunci de ce un voievod care a purtat atâtea războaie cu vecinii săi, în cursul cărora s-a vărsat mult sânge nevinovat, să fie trecut în calendarul sfinţeniei creştine, alături de atâţia martiri din primele veacuri creştine sau de mărturisitori ai dreptei credinţe de mai târziu, de cuvioşi pustnici sau de evlavioase femei, de mari dascăli ai Bisericii, toţi marturisindu-L şi predicându-L pe Hristos în diverse forme. Răspunsul la o asemenea întrebare este foarte simplu: în cei 47 de ani de domnie, Ştefan cel Mare a fost nu numai un strălucit apărător al ţării sale, ci şi un adevărat ocrotitor al Ortodoxiei de pretutindeni, un neîntrecut sprijinitor al culturii şi artei bisericeşti, precum şi cel mai de seamă ctitor de lăcaşuri sfinte din tot trecutul Moldovei.
Din 1457, de când mitropolitul Teoctist I „l-a pomăzuit spre domnie”, şi până la începutul lunii iulie 1504, când a fost aşezat spre veşnică odihnă în gropniţa mănăstirii Putna, pe care o ctitorise, Ştefan Vodă a arătat Europei întregi că este un mare comandant de oşti şi strateg, un apărător nebiruit al ţării sale, dar şi o pavăză a întregii creştinătăţi europene în faţa Semilunei. Acest lucru îl dovedesc victoriile repurtate în luptele cu regele Ungariei Matia Corvin la Baia, în 1467, cu tătarii la Lipnic (Lipinţi), în 1470, cu forţele otomane comandate de Suleiman paşa la Podul Înalt, lângă Vaslui (10 ianuarie 1457), într-un fel şi la Valea Albă-Războieni (26 iulie 1476), când armata otomană, de 150.000 de oameni, era comandată de însuşi sultanul Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului, mai târziu la Cătlăbuga şi Scheia (în 1489), în câteva rânduri chiar şi împotriva unor domni din Ţara Românească, iar spre sfârşitul vieţii strălucita victorie împotriva regelui Jan Olbracht al Poloniei în Codrii Cosminului (1497).
Paralel cu activitatea militară şi diplomatică, binecredinciosul domn a fost un sincer şi entuziast ocrotitor al Bisericii din ţara sa. În timpul domniei lui, Mitropolia Moldovei a fost cârmuită de mitropoliţii Teoctist I (din 1453), sfetnic de nădejde al domnitorului (+ 18 noiembrie 1478, îngropat în pridvorul mănăstirii Putna) şi Gheorghe (1478 – + 1 aprilie 1508), cel care a sfinţit majoritatea ctitoriilor ştefaniene. Eparhia Romanului a fost cârmuită de episcopii Tarasie (între 1464 – 1473), Vasile (consemnat în 2 februarie 1484, + c. 1500) şi Teoctist (c. 1500-1508, apoi mitropolit), iar eparhia Rădăuţilor a avut în frunte pe episcopul Ioanichie (c. 1472 – + vara anului 1504).
Înainte de a prezenta ctitoriile marelui Ştefan, trebuie să notăm că el a acordat o serie de moşii, subvenţii şi scutiri de dări unor mănăstiri ctitorite de înaintaşii săi: Neamţ, Moldoviţa, Probota, Bistriţa, Humor, Iţcani etc.
La unele din ctitoriile înaintaşilor săi în scaun, Ştefan Vodă a zidit biserici noi ori le-a refăcut pe cele existente. Aşa s-au petrecut lucrurile la mănăstirea Neamţ, ctitoria lui Petru Muşat din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, unde a zidit actuala „biserică mare”, cu hramul „Înălţarea Domnului”, în 1497, de mari dimensiuni, cu cinci încăperi: altar, naos, camera mormintelor (gropniţa), pronaos şi pridvor închis. La mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ, ctitoria şi necropola bunicului său Alexandru cel Bun, a zidit o clopotniţă cu un paraclis, între anii 1497-1498, existente până azi.
În sfârşit, trebuie să consemnăm mănăstirile zidite din temelie de marele domnitor. Şirul lor începe cu mănăstirea Putna cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a cărei construcţie a început la 10 iulie 1466 (după cucerirea cetăţii Chilia), fiind sfinţită la 3 septembrie 1470, după victoria repurtată la Lipinţi împotriva tătarilor, de un sobor de 64 de preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist şi episcopul Tarasie de la Roman. Probabil lucrările de construcţie au fost conduse de un arhitect grec cu numele Teodor, ajutat de meşteri zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania. Domnitorul-ctitor a înzestrat-o cu numeroase bunuri materiale: moşii (sate), veşminte preoţeşti, vase liturgice, icoane, manuscrise. Un act de danie din 1503 menţiona 27 de sate, la care se adăugau vii, prisăci, mori, sare de la ocnă, ceară, veniturile unor vămi şi altele; preoţii din satele mănăstireşti erau subordonaţi egumenului şi nu ierarhului locului.
Putna a devenit gropniţa marelui ei ctitor şi a membrilor familiei sale: Maria de Mangop, a doua sa soţie ( 1477), fiii săi Bogdan ( 1479) şi Petru ( 1480), doamna Maria Voichiţa, a treia soţie ( 1511), fiul său Bogdan III, zis „cel orb” ( 1517), Ştefăniţă Vodă, fiul lui Bogdan III, deci nepotul lui Ştefan ( 1527) şi alţii.
O altă ctitorie a domnitorului este mănăstirea Voroneţ, zidită pe locul unui schit de lemn, în care ar fi trăit, potrivit tradiţiei, Daniil Sihastrul, de la care a primit sfat şi cuvânt de mângâiere în timpul luptelor cu turcii. Biserica – cu hramul „Sfântul Mucenic Gheorghe” – este de dimensiuni reduse, fiind zidită în mai puţin de patru luni, din 26 mai până la 14 septembrie 1488. A fost pictată în interior îndată după construirea ei, păstrând până azi câteva din frescele originale în altar şi naos. Dar biserica Voroneţ a dobândit o faimă deosebită mai ales în deceniul al cincilea din secolul următor, când a fost împodobită cu picturi exterioare, păstrate în bune condiţii până în zilele noastre.
Tot Ştefan cel Mare este ctitorul mănăstirilor Sfântul Ilie, în satul cu acelaşi nume (azi înglobat în Suceava), în lunile mai – octombrie 1488 (se pare pe locul unei aşezări monahale mai vechi), Tazlău, lângă Buhuşi, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” (1496-1497), şi Dobrovăţ, la sud de laşi, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, zidită spre sfârşitul vieţii (1503-1504).
În ultimii ani de viaţă şi de domnie Ştefan cel Mare a ridicat un număr impresionant de biserici de mir sau parohiale. Între ele pot fi menţionate bisericile „Sfântul Procopie” din Bădeuţi (judeţul Suceava), distrusă de armata austriacă în 1916, „Înălţarea Sfintei Cruci” din Pătrăuţi (lângă Suceava), se pare iniţial schit de călugăriţe, cu frumoase fresce în interior, între care şi tabloul votiv al familiei, cea mai redusă ca dimensiuni dintre ctitoriile sale (1478), „Sfântul Ioan Botezătorul” sau „Domnească” din Vaslui (aprilie-septembrie 1490), în amintirea biruinţei sale asupra lui Suleiman Paşa, „Sfântul Nicolae domnesc” din Iaşi (1491-1492), din nefericire reconstruită din temelie de arhitectul francez André Lecomte du Nouy, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, „Sfântul Gheorghe” din Hârlău (1492), „Sfântul Nicolae” din Dorohoi (1495), restaurată în 1896, „Adormirea Maicii Domnului” din Borzeşti (lângă Oneşti, judeţul Bacău), satul în care, potrivit tradiţiei, a copilărit viitorul domn (1493-1494), „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi (1495), refăcută din temelie în 1756 şi mai târziu, „Sfântul Nicolae” din satul Popăuţi, lângă Botoşani (azi înglobat în acest oraş), în 1496, care a suferit mai multe transformări ulterioare. Tot în 1496 a fost terminată biserica cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail” din Războieni (judeţul Neamţ), deci la 20 de ani de la lupta pe care a avut-o acolo cu turcii, când „cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei”, biserica fiind ridicată „întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan, întru amintirea şi pomenirea tuturor dreptcredincioşilor care au pierit aici”. Şirul ctitoriilor a continuat cu bisericile „Sfântul Ioan Botezătorul” din Piatra Neamţ (1498), cu un impresionant turn-clopotniţă (1499), „Înălţarea Sfintei Cruci” din Volovăţ (judeţul Suceava), pe locul uneia mai vechi, din lemn, care ar fi fost ctitorită de Dragoş-Vodă (1501-1502), şi „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Reuseni (judeţul Suceava), pe locul unde a fost ucis tatăl său, terminată numai de fiul său Bogdan III (1503-1504). Grigore Ureche scria în Letopiseţul său că şi biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava este tot o „ctitorie ştefaniană”, după victoria din Codrii Cosminului împotriva oştilor poloneze, lucru confirmat şi de ultimele cercetări arheologice. Tradiţia populară îl consideră ctitor al bisericii din Baia, zidită după 1467, când a distrus acolo oştile lui Matia Corvin.
Tradiţiile locale îi mai atribuie bisericile din Scânteia (judeţul laşi), Scheia, lângă Roman, Floreşti, lângă Vaslui, Cotnari (judeţul laşi), Ştefăneşti (judeţul laşi), una la mănăstirea Căprina, dincolo de Prut, alta în Cetatea Alba, la limanul Nistrului, una – cu hramul „Sfântul Nicolae” – în cetatea Chilia, paraclise în cetatea Hotin şi în cetatea Neamţ. În Transilvania, tot tradiţiile locului îi atribuie bisericile de la Vad, pe Someş, alta la Feleacu, lângă Cluj, unde erau şi scaune vlădiceşti. În Ţara Românească a zidit o biserică, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, la Râmnicu Sarat, unde a avut o luptă victorioasă cu domnitorul Basarab cel Tânăr (Ţepeluş); ea a fost refăcută de domnitorul Constantin Brâncoveanu şi a dăinuit până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În orice caz, aceste ctitorii din afara hotarelor ţării sale erau un adevărat simbol al unităţii de neam, de limbă şi de credinţă a românilor, în pofida hotarelor existente atunci.
În acest context, trebuie să consemnăm şi câteva biserici ctitorite de membrii familiei sale ori de unii dintre dregătorii săi. Aşa sunt bisericile „Adormirea Maicii Doninului” din Bacău, a fiului său Alexandru ( 1496), zidită înainte de 1491, biserica „Sf. Nicolae” din Bălineşti (judeţul Suceava), ctitoria logofătului Ion Tăutu, împodobită cu minunate fresce interioare de Gavriil ieromonahul şi ucenicii lui, biserica cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” din satul Arbore, lângă Rădăuţi (1502), ctitoria pârcălabului de Suceava Luca Arbore (împodobită mai târziu cu picturi exterioare) şi altele.
Aceste ctitorii ale lui Ştefan cel Mare şi ale sfetnicilor săi erau concepute în stilul arhitectonic „triconc”, de origine bizantino-balcanică, încetăţenit la noi încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Spaţiul interior era împărţit, potrivit rânduielilor ortodoxe, în altar, naos şi pronaos. La biserica mănăstirii Putna, prima sa ctitorie, apare însă un element nou şi anume spaţiul funerar dintre pronaos şi naos, cunoscut sub numele de „gropniţă” (sau „camera mormintelor”); toate aceste încăperi sunt despărţite între ele prin ziduri groase, străpunse de o uşă îngustă. Gropniţa apare apoi şi în multe alte biserici moldoveneşti. La biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” din mănăstirea Neamţ apare şi o altă încăpere, la intrare, exonarthexul, un pridvor închis. Câteva din bisericile ştefaniene au şi contraforţi şi ogive, elemente specifice arhitecturii gotice. Tot la Neamţ, dar şi la alte biserici, apare şi un minunat decor exterior (firide cu arcade, ocniţe, discuri smălţuite). Alte biserici mănăstireşti au turnuri-clopotniţe (Bistriţa, Popăuţi, Piatra Neamţ). În orice caz, din îmbinarea artei bizantino-balcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din arta gotică, cu anumite elemente din arta populară locală, a luat naştere un stil arhitectonic nou, stilul moldovenesc. Mai multe ctitorii ştefaniene au fost împodobite cu fresce interioare: Putna, Pătrăuţi, Voroneţ, Sfântul Ilie – Suceava, Popăuţi, Bălineşti.
În multe din ctitoriile lui Ştefan cel Mare – în special la Neamţ şi Putna – s-a desfăşurat o apreciată activitate de copiere a unor manuscrise, în limba slavonă, fie cărţi de slujbă, fie traduceri din Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri creştine. Sub îndrumarea egumenilor Ioasaft, Paisie şi Spiridon, mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural-artistic al ţării. Un ieromonah cu numele Nicodim a copiat acolo, în 1473, un Tetraevanghel slavon (azi în Muzeul de Istorie a României din Bucureşti), cea mai reuşită operă caligrafică-miniaturistă din epoca marelui domnitor, scris pe pergament, cu frumoase frontispicii, cu chipurile celor patru evanghelişti. În mod deosebit impresionează, în acest manuscris, portretul policrom al lui Ştefan cel Mare, în genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, aşezată pe tron, cu Pruncul Iisus în braţe; domnitorul, cu plete blonde şi ochi albaştri, este îmbrăcat într-o tunică de brocart roşu deschis. Tot la Putna au activat caligrafii şi miniaturiştii Casian, Paladie, Spiridon, Paisie, Iacob şi alţii, care au copiat cărţi liturgice, cuvântări ale unor Sfinţi Părinţi şi altele.
La mănăstirea Neamţ, în prima jumătate a secolului al XV-lea activase ieromonahul Gavriil fiul lui Unc, copist şi miniaturist de excepţie, cu o activitate îndelungată, care a creat acolo o adevărată „şcoală” de copişti. Activitatea lui a fost continuată, în a doua jumătate a secolului, de diaconul Teodor Mănşescu, care a copiat mai multe Tetraevanghele, împodobite cu miniaturi, necesare pentru ctitoriile domnitorului (unele se păstrează în ţară, altele în muzee şi biblioteci de peste hotare), ieromonahii Ioanichie şi Ghervasie şi alţii.
În alte mănăstiri mai pot fi consemnaţi copiştii: Anastasie egumenul de la Moldoviţa, monahul Pahomie de la Voroneţ, un monah Filip, preotul Ignatie din Coţmani, monahul moldovean Visarion din mănăstirea Zografu din Muntele Athos, grămăticii Damian şi Dimitrie, diecii Isaia, Mircea şi Trif, probabil şi logofătul Ion Tăutu. La mănăstirea Bistriţa s-a continuat Pomelnicul domnitorilor ţării şi al membrilor familiilor lor, al mitropoliţilor, episcopilor şi egumenilor, început încă din timpul lui Alexandru cel Bun.
Mai notăm că, în aceleaşi mănăstiri, s-au realizat şi numeroase obiecte de artă bisericească, mai ales piese de broderie, icoane şi argintărie. Între ele se numără mai multe epitrahile lucrate pentru mănăstirea Putna, dar mai ales acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, soţia domnitorului, una dintre cele mai remarcabile piese de acest gen; este înfăţişată cu ochii închişi, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcată într-o mantie de brocart albastru şi cu coroană pe cap.
În afară de lăcaşurile de cult din ţara sa, domnul moldovean a venit şi în sprijinul unor aşezăminte bisericeşti care se aflau atunci sub dominaţie otomană. Cu sprijinul său financiar a fost refăcută în întregime mănăstirea Zografu din Muntele Athos, unde s-a zidit şi o bolniţă, o trapeză, un turn de piatră pentru corăbii (cu o pisanie care consemna numele său), şi s-a zugrăvit biserica mare. Aceleiaşi mănăstiri i-a dăruit câteva manuscrise liturgice şi o icoană a Sfântului Gheorghe. Daniile oferite acestei mănăstiri erau atât de însemnate, încât călugării de acolo îl considerau drept „ctitor”. Au mai fost ajutate şi alte câteva mănăstiri athonite: Vatoped, Sfântul Pavel, Constamonit şi Grigonu; cea din urmă a fost refăcută „din temelie” de domnitor, deoarece fusese distrusă şi jefuită de piraţi. Toate aceste mănăstiri păstrează până azi hrisoave de danie, precum şi unele obiecte de cult de la „binecredinciosul şi de Hristos iubitorul” domn moldovean.
Aşadar, Ştefan cel Mare n-a fost numai un neîntrecut conducător de oşti şi apărător al ţării sale în faţa unor incursiuni de oşti străine, ci şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte şi îndrumător al vieţii culturale, artistice şi chiar spirituale din ţara sa. Bisericile şi mănăstirile zidite de el în Moldova şi în afara hotarelor ei, activitatea de ordin cultural-artistic care s-a desfăşurat în marile mănăstiri moldovene, sprijinul material acordat unor aşezăminte bisericeşti, căzute sub dominaţie otomano-islamică, sunt mărturii grăitoare ale unei epoci de maximă strălucire, care poartă pecetea geniului creator al celui care a fost aşezat spre veşnică odihnă în ctitoria sa de la Putna, în urmă cu 500 de ani.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog