Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

APĂRĂTOR AL PATRIEI ŞI AL CREDINŢEI

Ştefan cel Mare în Diarii lui Marino Sanudo

Eugen DENIZE

Alte articole de
Eugen DENIZE
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Domnia lui Ştefan cel Mare, cea mai lungă din istoria întregului spaţiu românesc în perioada evului de mijloc, a reprezentat o epocă de prosperitate economică, de consolidare a unor structuri sociale mobile, capabile să ţină pasul cu modernitatea care se făcea simţită tot mai puternic pe continentul nostru. De asemenea, ea a însemnat consolidarea puterii centrale, a aparatului militar, administrativ şi diplomatic al statului, a marcat progresul bisericii ortodoxe şi întărirea sistemului de valori creştine, dezvoltarea unei culturi strălucitoare, specific româneşti. Consolidarea puternică a statului a făcut ca această domnie să dobândească o dimensiune internaţională deosebit de importantă, ca Moldova să devină un element de bază al vieţii politice internaţionale din zona pontică şi a Dunării de Jos, a Europei sud-estice şi central-răsăritene în general.
Abilitatea şi înţelepciunea cu care Ştefan cel Mare a condus politica externă a ţării sale, talentul său diplomatic şi calităţile sale militare, ştiinţa sa de a menţine un permanent echilibru între marile puteri, care ameninţau însăşi existenţa Moldovei ca stat, au făcut din el o personalitate cunoscută şi respectată de către toate capetele încoronate ale Europei, atât de prieteni, cât şi de duşmani. Cronicarii vremii au urmărit şi consemnat cu atenţie faptele sale glorioase şi ne-au transmis peste veacuri admiraţia lor faţă de marele voievod. Printre cei mai importanţi cronicari, contemporani cu Ştefan, care şi-au aplecat atenţia asupra domniei şi personalităţii sale s-a numărat şi Marino Sanudo, unul dintre cei mai cunoscuţi exponenţi ai cronisticii veneţiene de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din prima jumătate a celui următor.
Este adevărat că, în ansamblu, cronistica veneţiană, aşa cum consideră Şerban Marin într-un studiu foarte recent1, nu a avut în vedere, în mod deosebit, spaţiul românesc. Dar afirmaţia că Ştefan cel Mare nu a fost niciodată menţionat de aceasta, făcută de acelaşi autor2, este absolut neadevărată şi dovedeşte necunoaşterea izvoarelor narative veneţiene, inclusiv a faimoaselor Diarii elaborate de Marino Sanudo între începutul anului 1496 şi sfârşitul lunii septembrie a anului 1533 şi editate integral, în 58 de volume, la Veneţia, între 1879 şi 1902.
Născut într-o veche familie aristocratică veneţiană, la 22 iunie 1466, Marino Sanudo, cunoscut şi cu apelativul de „cel Tânăr”, a intrat în viaţa politică a cetăţii lagunelor în anul 1498. După o carieră îndelungată, se retrage din activitate în anul 1531 şi, datorită situaţiei materiale destul de precare, la 19 septembrie acelaşi an, Consiliul celor zece a hotărât să-i acorde o pensie anuală de 150 de ducaţi de aur. Moare după câţiva ani, la 4 aprilie 15363.
Opera sa fundamentală, Diarii, este una dintre cele mai importante cronici veneţiene în general şi, indiscutabil, cea mai importantă cronică a Veneţiei de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Scriind despre istoria oraşului său natal, inevitabil, Sanudo a scris şi despre ţările, oraşele şi provinciile cu care veneţienii au intrat în contact în această perioadă. El a alcătuit, în acest fel, o adevărată istorie universală limitată doar de gradul de dezvoltare a cunoştinţelor vremii şi de interesele veneţiene. Tot ceea ce privea aceste interese în Europa, Asia şi nordul Africii i-a atras atenţia şi a fost consemnat cu multă grijă în monumentala sa operă. Recunoscându-i-se importanţa muncii şi fiind considerat un adevărat cronicar oficial al cetăţii lagunelor, conducerea veneţiană i-a pus la dispoziţie toate informaţiile oficiale şi neoficiale de care dispunea, scrisori ale baililor de la Constantinopol şi ale altor funcţionari din coloniile şi posesiunile veneţiene, informaţii cu privire la soliile veneţiene şi la soliile străine venite la Veneţia, formele provizorii şi definitive ale tratatelor încheiate de Veneţia şi ale tratatelor încheiate de alte state, informaţii obţinute de la vasta reţea de spioni constituită în Imperiul otoman şi în alte state europene şi din afara continentului nostru, din Asia şi Africa de Nord, în fine, toate tipurile de informaţii în posesia cărora intra pe căi foarte variate.
Având la dispoziţie atât de multe surse de informare, Marino Sanudo a elaborat o cronică foarte precisă, dar nici pe departe perfectă, omisiunile şi confuziile ce se găsesc în ea fiind destul de multe şi reflectând limitele inerente ale sistemului de informaţii veneţian, datorate, în mare măsură, mijloacelor, încă destul de rudimentare, folosite. Evident, Veneţia dispunea de cea mai bună diplomaţie a vremii şi de cele mai bune reţele de spioni din Europa4, dar capacitatea acestora de a aduna şi, mai ales, de a interpreta informaţii era limitată de condiţiile specifice epocii, mai ales de condiţiile foarte dificile de comunicare. În acest fel, greşelile sau lipsurile care se întâlnesc în cronica lui Sanudo îi pot fi imputate mai puţin lui personal şi mai mult acurateţii, uneori deficitare, a surselor folosite. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere şi faptul că Sanudo şi-a scris vasta sa cronică din postura omului politic veneţian, care avea ca principală datorie apărarea intereselor şi a punctelor de vedere ale cetăţii sale şi nicidecum obligaţia de a fi nepărtinitor, de a prezenta faptele de pe poziţii neutre, neangajante. În ciuda acestor limite evidente, opera lui Sanudo rămâne una dintre cele mai importante cronici veneţiene şi europene ale acestei epoci, remarcabilă ca rigoare, ca echilibru al analizelor făcute şi ca orizont de cuprindere.
Evident că o astfel de cronică monumentală nu putea ocoli evenimentele petrecute în spaţiul românesc, mai ales în Moldova lui Ştefan cel Mare, evenimente care aveau răsunet internaţional şi interesau, în mare măsură, factorii de conducere ai Veneţiei, datorită impactului pe care-l putea avea asupra relaţiilor acesteia cu Imperiul otoman. Prin forţa împrejurărilor, cronica lui Sanudo nu cuprinde decât unele dintre evenimentele şi întâmplările petrecute în ultimii opt ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare, precum şi destul de multe zvonuri şi informaţii care s-au dovedit a fi neadevărate, datorită inexactităţii unora dintre sursele folosite la alcătuirea ei.
În momentul în care Sanudo a început să-şi redacteze cronica, în primele zile ale anului 1496 şi în anii imediat următori, situaţia internaţională a Veneţiei se caracteriza prin existenţa câtorva ameninţări majore la adresa intereselor ei, care, treptat, de-a lungul timpului, o vor transforma într-o putere de rang inferior. Erau pericole mai îndepărtate, precum marile descoperiri geografice ale spaniolilor şi portughezilor, care ameninţau să deplaseze principalele căi maritime comerciale ale lumii în afara Mării Mediterane, şi apariţia unor mari state ca Spania şi Franţa, mult mai puternice, mai ales sub aspect militar, decât Veneţia, dar şi pericole imediate, precum declanşarea războaielor italiene, care ameninţau direct posesiunile veneţiene din terraferma, şi un război cu Imperiul otoman, care va avea loc între 1499 şi 1503 şi va provoca noi pierderi teritoriale pentru cetatea lagunelor. În aceste împrejurări internaţionale puţin favorabile, orice ar fi putut să le reducă impactul negativ era luat în considerare şi tratat cu atenţia cuvenită de către conducerea Republicii, fapt care se reflectă şi în cronica lui Sanudo. Cum acţiunile lui Ştefan cel Mare şi evenimentele de la Dunărea de Jos, în general, reprezentau potenţiale ameninţări pentru Imperiul otoman şi, în acelaşi timp, ajutoare nesperate pentru Veneţia, ele au provocat atenţia lui Sanudo, care le-a consemnat cu multă promptitudine, adesea dând crezare şi unor zvonuri nefondate, unor informaţii foarte puţin credibile. Înainte de a vedea ce fapte şi întâmplări a consemnat Sanudo cu privire la Ştefan cel Mare, trebuie să mai spunem doar faptul că în cronica sa Moldova apare, în general, cu denumirea de Valahia, iar Ţara Românească cu aceea de Transalpina.
Prima informaţie consemnată de Sanudo în cronica sa despre Moldova lui Ştefan cel Mare este datată în luna septembrie 1496 şi, după ce se arată că ungurii au zdrobit un corp de oaste otoman format din 3000 de soldaţi, ni se spune că regele Vladislav al II-lea al Ungariei şi Boemiei îşi pregăteşte oastea pentru a o trimite la Chilia, fapt care ar fi provocat îngrijorarea sultanului Baiazid al II-lea şi trimiterea spre această cetate a 1000 de ieniceri5. Deşi această informaţie, consemnată, de altfel, şi de un alt cronicar veneţian, Domenico Malipiero6, era falsă, ea avea totuşi un sâmbure de adevăr prin faptul că relaţiile ungaro-otomane continuau să fie încordate, iar problema celor două cetăţi din sudul Moldovei, Chilia şi Cetatea Albă, nu fusese încă definitiv rezolvată, dorinţa lui Ştefan cel Mare de a le redobândi fiind, probabil, cunoscută şi la Veneţia.
Următoarele informaţii despre Ştefan cel Mare apar în cronică abia peste un an, în august 1497 şi, deşi sunt şi ele neadevărate, sunt plasate în contextul expediţiei aşa-zis antiotomane a regelui polon Ioan Albert, care se va termina cu dezastrul din Codrii Cosminului, din 26 octombrie acelaşi an. Deoarece până în momentul consemnării lor nimeni din cetatea lagunelor nu avea de unde să ştie care erau adevăratele intenţii ale lui Ioan Albert, iar Ştefan cel Mare făcea şi el pregătiri intense în vederea unei eventuale campanii antiotomane, ele puteau părea adevărate şi chiar încurajatoare pentru veneţieni. Astfel, Sanudo consemnează, în baza unor scrisori venite din Corfu, faptul că Ştefan cel Mare cucerise Cetatea Albă, considerată ca fiind o poziţie foarte bine întărită, ceea ce a provocat reacţia sultanului Baiazid al II-lea, ordinele lansate de el în vederea adunării unei armate la Constantinopol, de unde să fie trimisă pentru a recuceri cetatea7. De asemenea, Sanudo arăta că se formase o ligă antiotomană cu participarea lui Ştefan cel Mare, a marelui duce al Lituaniei, a regelui Poloniei şi a regelui Ungariei şi Boemiei, ceea ce, spunea el, ar fi în interesul Veneţiei şi al întregii Italii, deoarece turcii vor fi prinşi în luptă pe fronturi îndepărtate8.
Ceva mai departe, în dreptul lunii septembrie, Sanudo scrie că regii Poloniei, Ungariei şi Boemiei, adică Ioan Albert şi Vladislav al II-lea, nemaifiind amintit şi marele duce al Lituaniei, Alexandru, au format o coaliţie antiotomană, au cucerit mai multe locuri în părţile stăpânite de tătari, Cetatea Albă şi Chilia, precum şi castelul Lerici, şi se pregătesc să meargă pentru a cuceri şi Caffa9. În continuare, sunt menţionate pregătirile terestre şi maritime făcute de sultan pentru apărarea cetăţilor de pe ţărmul de nord al Mării Negre şi de la gurile Dunării, agitaţia provocată în Imperiul otoman de informaţiile cu privire la atacul iminent al armatelor creştine10.
Dacă informaţiile consemnate de cronicarul veneţian cu privire la pregătirile de război ale turcilor, care nu ştiau ce intenţii aveau Ioan Albert şi Ştefan cel Mare, erau adevărate, în schimb, cele referitoare la alianţa polono-ungară şi la cuceririle făcute de armatele creştine erau, în întregime, false. Ele nu sunt altceva decât un ecou al ştirilor ajunse până la Veneţia cu privire la intenţiile declarate ale regelui polon de a-i ataca pe turci. Se ştie, de altfel, că în octombrie 1497 era în plină desfăşurare campania lui Ştefan cel Mare de alungare din Moldova a armatei polone cotropitoare şi că regele Ungariei, Vladislav al II-lea, exponent, în primul rând, al intereselor nobilimii maghiare şi nu al celor ale dinastiei Jagiellone, s-a opus mereu încercării fratelui său Ioan Albert de a aduce Moldova într-o stare de strictă dependenţă faţă de Polonia. Dar despre campania întreprinsă de Ioan Albert împotriva Moldovei şi dezastrul suferit de acesta în Codrii Cosminului Sanudo, în mod inexplicabil, nu scrie nimic. El arăta doar că, plecând împotriva turcilor cu multă putere, Ioan Albert nu a putut să-şi ducă gândul până la capăt, deoarece s-a îmbolnăvit şi a trebuit să se retragă11. Curios este şi faptul că această informaţie este consemnată abia în luna martie 1498, adică la cinci luni după desfăşurarea evenimentelor, suficient timp pentru ca Sanudo să afle adevărul despre cele ce se întâmplaseră în Moldova. La fel stau lucrurile şi cu menţiunea făcută în aprilie 1498, despre o nouă coaliţie antiotomană cu participarea Poloniei, Lituaniei, Ungariei, Boemiei şi a lui Ştefan cel Mare12. Ori polonii reuşiseră să înşele vigilenţa diplomaţilor şi spionilor veneţieni, ori Sanudo nu a avut acces la toate informaţiile veneţiene, ori vreo altă cauză, care pentru moment ne scapă, l-au împiedicat să consemneze ceva despre conflictul moldo-polon din anii 1497-1498 şi să prezinte lucrurile într-o cu totul altă lumină.
Schimbarea atitudinii politice a lui Ştefan cel Mare, de la ostilitatea faţă de Polonia la reluarea, este adevărat că pe scară redusă, a luptelor cu turcii şi tătarii, petrecută în a doua jumătate a anului 1498 şi la începutul celui următor, a fost observată şi menţionată cu destul de multă exactitate de către Sanudo.
Preluând informaţii dintr-o scrisoare a proveditorului Piero Malipiero, din 25 ianuarie 1499, Sanudo consemnează, în luna februarie a acestui an, o expediţie otomană împotriva Poloniei cu scopul de a cuceri cetăţi şi oraşe, condusă de Bali beg, şi faptul că acesta a fost obligat să se oprească, la întoarcere, la graniţa cu Moldova datorită neîncrederii pe care o avea în Ştefan cel Mare13. Neîncrederea sa era justificată, deoarece domnul Moldovei nu a ezitat să-l atace şi să-i împrăştie armata.
Tot în acest sens, puţin mai târziu, în martie 1499, cronicarul veneţian vorbeşte despre un corp de oaste tătar de 6000 de oameni nimicit de Ştefan14 şi reaminteşte înfrângerea turcilor în Moldova întâmplată la începutul anului, precum şi apropierea dintre Ştefan şi Ioan Albert15, pe care îi credea interesaţi de lupta antiotomană. În acelaşi context, el semnalează şi pregătirile otomane de luptă îndreptate, între altele, şi împotriva Moldovei16.
Dar până în luna mai a anului 1500, în cronica lui Sanudo nu mai apar informaţii cu privire la Ştefan cel Mare şi la Moldova, atenţia sa fiind absorbită în întregime de războiul turco-veneţian, declanşat de sultanul Baiazid al II-lea în vara anului 1499.
Ameninţat să fie prins ca într-un cleşte de coaliţia antiotomană a puterilor creştine care începea să se prefigureze în părţile centrale şi răsăritene ale continentului, dar şi în cele apusene17, Baiazid al II-lea nu a ezitat să reacţioneze imediat, lovitura principală fiind îndreptată împotriva Veneţiei, ale cărei posesiuni din Balcani constituiau obiective de cea mai mare importanţă pentru imperiul său.
Cetatea lagunelor, la rândul ei, deşi nu mai avea bail la Constantinopol din 1492, când acesta fusese expulzat datorită unor scrisori cifrate interceptate18, era totuşi bine informată despre intenţiile turcilor de către cel mai bogat negustor veneţian de aici, Andrea Gritti. Încă din ianuarie 1498, acesta scria la Veneţia că vizirii nu doreau menţinerea păcii cu ea şi că se pregăteau de război, cu aprobarea lui Baiazid al II-lea19. În vara aceluiaşi an, el anunţa că turcii fac mari pregătiri militare, porturile Valona şi Butrino de la Adriatica lucrând intens pentru flotă20. Astfel, veneţienii ştiau că se pot aştepta oricând să fie atacaţi de turci. Şi într-adevăr, în vara anului 1499, într-o singură zi, toţi veneţienii din Constantinopol au fost arestaţi21, iar la 30 iunie flota otomană a pornit la luptă22, având ca prim obiectiv Lepanto, atacat simultan şi de pe uscat. Flota veneţiană condusă de Antonio Grimani şi Andrea Loredano a ezitat să se angajeze în luptă cu turcii, în apropiere de Zonchio, la 12 august 149923, şi astfel Lepanto a fost cucerit de aceştia la 26 august24. În anul următor, turcii şi-au continuat şirul victoriilor în dauna Veneţiei, reuşind să cucerească Durazzo în Albania25, iar apoi poziţiile deosebit de importante de la Modon, Coron şi Navarino26. Deşi în anii care au urmat, 1501 şi 1502, Veneţia a obţinut anumite victorii, ea nu a mai putut schimba soarta războiului şi a fost obligată să accepte ofertele de pace ale lui Baiazid al II-lea, presat, la rândul său, la graniţele răsăritene ale imperiului de o Persie întărită de vigoarea noii dinastii a Safavizilor27. Din această cauză, Veneţia a acceptat pacea jurată de sultan, la 14 decembrie 150228, şi confirmată de dogele Leonardo Loredano la 20 mai 150329, pace prin care pierdea Lepanto, Modon, Coron, Navarino şi Durazzo, se obliga să restituie insula Santa Maura, dar păstra Cefalonia, cucerită cu ajutorul spaniolilor. Veneţia păstra, de asemenea, dreptul de a face comerţ în Mediterana Orientală şi Marea Neagră, dar trebuia să respecte regulile impuse de Imperiul otoman, devenit principala putere în aceste zone geografice.
În aceste condiţii politice şi militare dificile, conducerea Veneţiei era atentă la orice ar fi putut să-i uşureze situaţia. Cum Ştefan cel Mare a încercat să profite de acest război pentru a redobândi cele două cetăţi din sudul ţării şi, în consecinţă, a intrat în luptă împotriva turcilor şi a aliaţilor lor, tătarii, el s-a plasat în sfera de interes a Senatului veneţian şi, implicit, în aceea a lui Marino Sanudo.
După o absenţă destul de îndelungată, domnitorul Moldovei reapare în cronica acestuia, în dreptul lunii mai a anului 1500. Este foarte posibil ca în acest an, probabil spre jumătatea sa, Ştefan să nu mai fi plătit tributul datorat Porţii30, ceea ce l-a adus în conflict deschis cu aceasta. În dreptul lunii mai 1500, Sanudo, după ce consemna alianţa dinte turci şi tătari, arăta că Ştefan avea armata pregătită pentru luptă31. Importanţa pe care Moldova lui Ştefan cel Mare, dar şi Ţara Românească a lui Radu cel Mare, ar fi avut-o în cadrul unei eventuale coaliţii antiotomane era consemnată de Sanudo, la 19 iulie 1500, cu referire la scrisoarea pe care solul papei o trimisese acestuia din Buda. Aici se spunea că regele Ungariei, Vladislav al II-lea, considera necesar ca Suveranul Pontif să trimită soli şi scrisori în Ţările Române, care puteau să înlocuiască Polonia în cadrul coaliţiei creştine antiotomane32, recunoscându-se, astfel, încă o dată, importanţa românilor în cadrul luptei împotriva expansiunii Imperiului otoman. Răspunsul papei la aceste solicitări apare şi el în cronica lui Sanudo, în dreptul lunii august, Alexandru al VI-lea arătându-se gata să le scrie celor doi voievozi33.
În dreptul lunii septembrie 1500, Sanudo, preluând informaţii dintr-o scrisoare a unui căpitan veneţian, Piero Querini, arăta că Ştefan îi atacase deja pe turci34 şi că ungurii se pregăteau şi ei să facă acelaşi lucru. În octombrie, el menţiona faptul că papa va trimite soli şi scrisori în Ţările Române35. În aceeaşi lună, Sanudo scria că Ioan Albert a început să se pună în mişcare împotriva turcilor şi trebuia să facă joncţiunea cu armata lui Ştefan, pe Dunăre, apoi să atace în Serbia, în direcţia Smederevo36. Este posibil ca regele polon să fi promis că îi va ataca pe turci, dar nu avea de gând să-şi respecte această promisiune, în timp ce Ştefan cel Mare urmărea cu adevărat să se confrunte cu ei, în dorinţa de a recupera Chilia şi Cetatea Albă. Această dorinţă a lui Ştefan şi a moldovenilor de a se lupta cu turcii a ajuns şi la cunoştinţa cronicarului veneţian, prin intermediul unei scrisori trimise din Raguza de Geronimo Zorzi. Acesta arăta, în noiembrie 1500, că toţi moldovenii doresc războiul cu turcii şi că Moldova va putea strânge o armată de 40.000 de călăreţi37. Pe aceeaşi cale, Sanudo a aflat că şi din partea regelui Poloniei nu se poate spera la nici un fel de ajutor, deoarece regatul era atacat de tătari38, dar, de fapt, se declanşase un nou război între Lituania şi marele cnezat al Moscovei, care absorbea în întregime energiile lui Ioan Albert. În orice caz, probabil din inerţie, Sanudo continua să scrie, în aceeaşi lună, despre o coaliţie antiotomană formată din Ungaria, Polonia, Boemia, Lituania şi Moldova39, coaliţie inexistentă, dar arăta foarte bine că ajutorul celorlalţi creştini era foarte important pentru cei care luptau cu turcii.
În luna decembrie 1500, Ştefan cel Mare era amintit în cronică în postura de mediator între marele duce al Lituaniei, Alexandru, şi marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, ambasadorul veneţian din Buda, Sebastiano Giustiniani, sperând ca războiul să poată fi evitat şi, astfel, să se afle care era adevărata poziţie a Poloniei în privinţa luptelor cu turcii40. Apare din nou evidenţiată importanţa Moldovei lui Ştefan cel Mare, atât în cadrul luptei antiotomane, cât şi ca factor de echilibru în relaţiile politice din răsăritul Europei. În ceea ce priveşte lupta antiotomană, Sanudo consemna, în aceeaşi lună noiembrie, faptul că Ştefan cel Mare învinsese o armată otomană condusă de unul dintre fiii sultanului, luptă în timpul căreia doi sangeacbei îşi pierduseră viaţa41.
Dacă anul 1500 a însemnat pentru Ştefan cel Mare un an de conflict deschis cu turcii, în 1501, el a pus accentul mai mult pe armele diplomaţiei. Domnul Moldovei îşi dădea seama că a continua şi a intensifica luptele cu turcii, fără a primi nici un ajutor din partea Veneţiei şi Ungariei, interesate şi ele, în cel mai înalt grad, de lupta antiotomană, însemna să-şi asume riscul unei confruntări majore, de unul singur, cu marea putere otomană, ceea ce trebuia evitat cu orice preţ. Din această cauză, anul 1501, aşa cum spuneam, nu a mai fost un an al confruntărilor militare, în ciuda menţinerii stării de ostilitate acută între moldoveni şi turci, ci al tatonărilor diplomatice în vederea unei coordonări generale a acţiunilor antiotomane. Ştefan cel Mare era pregătit de luptă, dar dorea să ştie cu siguranţă pe cine mai poate conta, deoarece experienţa sa anterioară îi arăta că, de cele mai multe ori, a trebuit să înfrunte singur urgia otomană.
Astfel, chiar la începutul anului 1501, la 24 ianuarie, doi soli moldoveni şi unul din Ţara Românească au sosit la Buda pentru a vedea care erau intenţiile lui Vladislav al II-lea. Acest fapt este consemnat de Sanudo în dreptul lunii februarie, informaţia ajungând la cunoştinţa sa prin intermediul unei scrisori a ambasadorului veneţian de la Buda, Sebastiano Giustiniani42. Văzând, probabil, că regele Ungariei nu era foarte hotărât în privinţa viitoarelor sale acţiuni şi având instrucţiuni precise din partea domnului lor, solii s-au îndreptat, destul de repede, în cursul lunii februarie, spre Veneţia, urmând ca de aici unul dintre ei să meargă la Roma.
Prezenţa celor doi soli moldoveni în cetatea lagunelor a reţinut pe larg atenţia lui Marino Sanudo. Ei i-au apărut cronicarului ca fiind oameni obişnuiţi şi prost îmbrăcaţi, ceea ce se explică prin faptul că veneau dintr-o ţară aflată în război cu turcii, pe teritoriul căreia se desfăşura, în parte, acest război şi nu aveau timp, precum nobilii veneţieni, să acorde o atenţie prea mare vestimentaţiei. Solii erau însoţiţi de patru nobili veneţieni. În timpul audienţei la doge au stat în picioare, cuvintele lor fiind traduse de un interpret, şi şi-au prezentat scrisorile de acreditare. Din scrisoarea lui Ştefan cel Mare pe care solii o aduseseră dogelui Agostino Barbarigo, Sanudo a putut afla că pe cei doi îi chema Raynaldo şi Antonio. În scrisoare, domnul Moldovei îi cerea dogelui să-i trimită un medic, care să-i aline suferinţele. Solicita, de asemenea, permisiunea pentru solii săi de a putea cumpăra stofe brodate cu fir de aur. Dintre cei doi soli, unul urma să plece la Roma, iar celălalt să rămână la Veneţia. Solii l-au asigurat pe doge că Ştefan era viteaz şi hotărât să lupte împotriva turcilor, dar punea condiţia ca Veneţia să încheie o alianţă antiotomană cu Ungaria. Dogele, se spunea, îi primise folosind cuvinte frumoase, iar ei se instalaseră la hanul San Giorgio43 .
Şi pentru luna martie cronica lui Sanudo consemnează importanţa pe care ar fi avut-o pentru lupta antiotomană o coaliţie la care să participe Ungaria, Polonia, Lituania şi Moldova44, precum şi faptul că moldovenii puteau arunca în luptă aproximativ 30.000 de călăreţi45. Sanudo mai scria, fără nici o îndreptăţire însă, că regele Ungariei cucerise Cetatea Albă şi asediase Chilia46 şi adăuga faptul că regele Ioan Albert al Poloniei se arăta dispus să se alieze cu Veneţia şi să-i atace pe turci. Făcându-se însă ecoul dezinformărilor pornite de la curtea regală din Cracovia, Sanudo scria că armata polonă nu va putea trece prin Moldova, deoarece Ştefan se opunea la aceasta, domnul român aducând din nou în discuţie şi problema stăpânirii asupra a ceea ce în cronică apare cu numele de Podolia, dar de fapt este vorba de Pocuţia47.
În realitate, Ioan Albert nu avea nici o intenţie să pornească la război împotriva turcilor, ci dimpotrivă. El era preocupat de războiul lituano-moscovit şi de reluarea atacurilor tătăreşti48, din care cauză a adoptat o atitudine tot mai neutră faţă de turci. Pentru a ascunde motivele acestei atitudini, Ioan Albert nu a ezitat să aducă la cunoştinţa veneţienilor că Ştefan cel Mare nu va permite trecerea armatei sale prin Moldova, ceea ce-l va împiedica să-şi transforme gândul în faptă. Era o afirmaţie nedreaptă şi răuvoitoare, care căuta să inducă în eroare. Bineînţeles că Ştefan nu putea accepta trecerea prin teritoriul ţării sale a unei armate care ar fi provocat numai daune şi stricăciuni şi care în 1497 îşi manifestase intenţia de a-l alunga din domnie, dar regele polon avea şi alte variante de a-i ataca pe turci, care ocoleau Moldova. Adevărul este însă că el nu dorea să facă acest lucru şi, de aceea, l-a trimis la Constantinopol pe Nicolae Lanckoronski, sol care, la 19 iulie 1501, a obţinut din partea sultanului Baiazid al II-lea confirmarea păcii cu Polonia49. Iată de ce Ioan Albert i-a minţit pe veneţieni şi cum minciunile sale au ajuns până în cronica lui Sanudo. În ceea ce priveşte Pocuţia, tratatul moldo-polon din 12 iulie 149950 prevedea ca această problemă să fie rezolvată pe calea tratativelor, dar până la moartea lui Ioan Albert, survenită la 17 iunie 1501, ele nici măcar nu începuseră.
În ciuda acestei dezinformări, diplomaţia veneţiană nu s-a lăsat decât parţial indusă în eroare, solii trimişi la împăratul Maximilian I asigurându-l pe acesta că la ofensiva terestră antiotomană vor participa şi polonii şi moldovenii, informaţia fiind consemnată şi de Sanudo51. Ei i-au prezentat împăratului planul tradiţional de luptă împotriva turcilor, care urmărea să-i prindă pe aceştia ca într-un cleşte, între o componentă navală, cu participarea Suveranului Pontif, a Franţei şi a Spaniei, şi una terestră, cu participarea Ungariei, Poloniei şi Moldovei. Dar, ca de atâtea alte ori în trecut, planul nu s-a putut pune, nici de această dată, în aplicare.
Fapt sigur este că, în aceeaşi lună martie a anului 1501, Marino Sanudo scria în cronica sa, pe baza unei scrisori din 29 decembrie 1500, trimisă de rectorii din Malvasia, Giacomo di Renier şi Alvise Barbarigo, că se aflase despre Ştefan cel Mare că tăiase nasul şi scosese ochii solului otoman care venise să-i ceară tributul şi că îl trimisese pe vornicul Boldur să atace Chilia şi Cetatea Albă şi să le incendieze împrejurimile52. Acţiunea avusese loc, probabil, după 9 august 1500, atunci când turcii au cucerit Modonul, eveniment amintit în scrisoare. Era sfidarea supremă ce putea fi adresată de domnul Moldovei sultanului şi acesta a înţeles exact gestul, dar nu a putut reacţiona aşa cum ar fi dorit datorită faptului că era prins în războiul împotriva Veneţiei. Mai trebuie menţionat şi faptul că scrisoarea celor doi rectori conţinea o traducere din limba turcă a altor două scrisori, adresate de Baiazid al II-lea unuia dintre demnitarii săi, pe nume Murad Aga, şi lui Ştefan cel Mare şi că este singurul izvor narativ care ni s-a păstrat în legătură cu aceste evenimente.
Revenind la evenimentele anului 1501, Sanudo mai aminteşte o singură dată de Ştefan cel Mare, în dreptul lunii septembrie, dar cu referire la o scrisoare din luna iunie în care se spunea că la Poartă sosise şi un sol al domnului Moldovei, alături de alţii ai regelui napolitan, polon şi ai cavalerilor ioaniţi din insula Rodos53. În situaţia în care Ştefan cel Mare îşi dădea seama că ajutoare din partea puterilor creştine, mai ales din partea Ungariei, Veneţiei şi a Suveranului Pontif, nu va primi prea curând, nu este de mirare că a devenit mult mai circumspect, a evitat să se angajeze în noi ciocniri militare cu turcii şi a trimis chiar un sol la Poartă pentru a vedea care este atmosfera din capitala Imperiului otoman în privinţa sa.
La începutul anului 1502, deşi situaţia politică şi militară generală nu suferise modificări, Ştefan cel Mare era totuşi pregătit pentru o eventuală confruntare cu turcii, aşa cum rezultă din raportul ambasadorului veneţian de la Buda, Zacharia Contarini54. În acelaşi timp, el a trimis o nouă solie la Veneţia, pentru a cere un medic şi, probabil, pentru a afla stadiul pregătirilor militare şi intenţiile pe care le avea Republica, solie consemnată şi în cronica lui Sanudo. Fără a intra în amănunte, acesta scria, spre sfârşitul lunii martie 1502, că la Veneţia venise un sol al lui Ştefan cel Mare, care a fost primit de Senat şi de doge şi i s-a acordat titlul de cavaler aurat55, probabil în semn de preţuire pentru eforturile antiotomane ale domnitorului român.
În continuare, în dreptul aceluiaşi an 1502, Sanudo scria, pentru luna septembrie, că regele Ungariei primise scrisori de la Ştefan cel Mare, prin care era informat că sultanul îşi îndreaptă principalele forţe militare împotriva noului şah al Persiei56. Apoi, pentru luna octombrie, arăta că Ştefan a trimis un corp de oaste de 7000 de oameni, care să lupte alături de comitele de Timişoara, Jósza Somi, în cadrul ofensivei lansată de acesta la sud de Dunăre, în zona Serbiei57.
Dar Sanudo nu menţionează nimic, în dreptul acestui an, despre plecarea medicului Matteo Muriano în Moldova, datorată, probabil, ordinului dogelui Leonardo Loredano58 . Abia după ce prezintă solia lui Dimitrie Purcivi, în dreptul lunii februarie 1503, Sanudo se opreşte asupra rapoartelor trimise de Matteo Muriano din Moldova, la 7 decembrie 1502 şi 5 ianuarie 1503, rapoarte pe care le transcrie în întregime.
În ceea ce-l priveşte pe Dimitrie Purcivi, acesta a fost trimis de Ştefan în solie la Veneţia în luna decembrie 1502. El a ajuns aici în februarie 1503, cu o scrisoare adresată dogelui Loredano, prin care acesta era rugat să-i înlesnească achiziţionarea unor medicamente recomandate de medicul Muriano. După ce prezintă scrisoarea lui Ştefan cel Mare59, Sanudo transcrie primul raport al lui Muriano, în dreptul lunii februarie 150360, iar în dreptul lunii martie şi pe cel de-al doilea61. Informaţiile cuprinse în aceste rapoarte, referitoare la situaţia domnului şi a urmaşului său, la potenţialul economic şi militar al ţării, la relaţiile Moldovei cu puterile vecine, la situaţia raporturilor de putere din zonă, la relaţiile dintre Moldova şi Imperiul otoman, remarcabile prin exactitatea lor, nu mai aveau o valoare practică pentru Veneţia, deoarece aceasta, tocmai în acea perioadă, încheia pacea cu Imperiul otoman.
În dreptul anului 1503, în lunile ianuarie şi martie, Sanudo menţionează şi încercările de mediere ale lui Vladislav al II-lea al Ungariei în conflictul dintre Ştefan şi noul rege al Poloniei, Alexandru, pentru Pocuţia62, precum şi tratatul de pace încheiat de acesta cu sultanul Baiazid al II-lea, la 22 februarie, tratat care includea şi pe domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti63. Ceva mai departe, la 9 octombrie, Sanudo consemnează o nouă solie şi o nouă scrisoare a lui Ştefan cel Mare, din data de 9 august, prin care se aducea la cunoştinţa dogelui moartea medicului Muriano şi i se solicita permisiunea de a angaja un alt doctor64. Pentru luna decembrie, Sanudo menţionează şi tributul pe care Moldova şi Ţara Românească trebuiau să-l plătească Porţii otomane, prima, 4000 de ducaţi, iar cea de-a doua, 8000 de ducaţi65, iar la 2 ianuarie 1504 scrie despre o nouă solie a lui Ştefan, condusă de postelnicul Teodor şi având scrisori de recomandare din partea lui Vladislav al II-lea66, venită pentru un nou medic veneţian, pe care-l va găsi în persoana lui Geronimo di Cesena67. Tot în ianuarie 1504, cronicarul veneţian arăta că Pocuţia fusese cucerită de Ştefan şi că la Buda sosise deja un sol al acestuia şi erau aşteptaţi şi soli ai regelui polon68, amândouă părţile apelând la medierea Ungariei.
Ultimele informaţii din cronica lui Marino Sanudo referitoare la Ştefan cel Mare pot fi întâlnite în dreptul lunilor iunie şi august 1504. În iunie, Sanudo, pe baza informaţiilor provenite dintr-o scrisoare a medicului Leonardo di Massari, trimisă din Buda la 30 martie, consemna teama transilvănenilor datorită bătrâneţii şi bolii lui Ştefan cel Mare, a cărui moarte ar fi deschis drumul armatelor otomane69. În august, tot pe baza unei scrisori a lui Leonardo di Massari, trimisă din Buda la 26 iulie, el descria evenimentele din ultimele zile de viaţă ale lui Ştefan, felul în care acesta l-a impus pe Bogdan al III-lea pe tron şi arăta că pregătirile militare ale lui Vladislav al II-lea aveau ca scop, printre altele, să-l sprijine pe noul domnitor împotriva unui pretendent aflat la Poartă şi pe care turcii ar fi încercat să-l impună în Moldova70.
În ansamblu, din toate cele spuse până aici, putem constata faptul că Ştefan cel Mare şi Moldova, fără a ocupa un loc de prim plan în cronica lui Marino Sanudo, nu sunt însă neglijate deloc, ci dimpotrivă. Ultimii opt ani de domnie ai lui Ştefan sunt urmăriţi cu atenţie de cronicarul veneţian, preocupat mai ales de capacitatea acestuia de a-l sfida pe sultan, de a intra în luptă cu turcii şi de a atrage, pe această cale, o parte importantă a forţelor lor armate pe alte fronturi decât pe cel pe care luptau veneţienii. Interesante pentru Sanudo sunt şi relaţiile directe ale lui Ştefan cu cetatea lagunelor, relaţiile sale cu alte ţări care puteau să participe la o coaliţie antiotomană, precum Ungaria, Polonia şi Lituania, dar şi personalitatea sa, prezentată obiectiv şi, de multe ori, chiar admirativ. El nu este văzut ca principalul element de legătură dintre Veneţia şi proiectele coaliţiei moldo-jagiellone antiotomane, dar este considerat de cronicar ca fiind un factor foarte important al acestor legături şi al luptei antiotomane. Era normal să se întâmple aşa, deoarece, alături de Veneţia şi de Ungaria, a fost singurul care a ridicat, cu destul succes, armele împotriva puterii otomane. În acest fel, Sanudo, care avea interesul să elaboreze o cronică adevărată şi nu o ficţiune, ne prezintă ultima parte a domniei lui Ştefan cel Mare de o manieră echilibrată şi corectă, neezitând să scoată în evidenţă meritele marelui nostru domnitor.
 
 
Stephan the Great’s image in Marino Sanudo’s Diarii
 
Abstract
The most important Venetian chronicle from the end of the XVth century and the first decades of the next one, also known under the name of Diarii and covering the events that took place between 1496 and 1533, was written by Marino Sanudo, and it confers a great importance to the last eight years of Stephan the Great’s reign. For Sanudo, as exponent of the Venetian interests, Stephan the Great’s position towards the Turks was also interesting just like his capacity of facing these ones, relieving thus the military and political situation of the town of lagoons confronted with the Ottoman expansionism. Also interesting in the chronicle are Stephan the Great’s direct relations both with the Venetians, as well as with the other states that could theorically take part in an anti-Ottoman coalition: Hungary, Poland and Lithuania. Sanudo’s correct and balanced presentation of Stephan the Great and his actions, is based on Venetian sources of foremost importnace, our voivode’s personality being depicted objectively and sometimes with admiration. The chronicle of Sanudo made a further contribution to a better knowledge of Stephan the Great’s reign in the town of the lagoons, the Venetians probably being the best informed Westerners of our great voivode’s deeds.
 
Note
1 Şerban Marin, I Vallachi nella cronachistica veneziana: tra realtŕ e fizione, în vol. Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni, a cura di Grigore Arbore Popescu, Consiglio Nazionale delle Ricerche, Roma, 2003, p. 112-123.
2 „E stata spesso invocata, per esempio, la figura di Stefano il Grande (principe della Moldavia, 1457-1504), come elemento esenziale nel sistema di alleanze cristiane antiottomane. La cronachistica veneziana, perň, non lo menziona mai, insistendo invece su altri personaggi dell’epoca…” (Ibidem, p. 112).
3 Pentru detalii cu privire la viaţa şi activitatea lui Marino Sanudo „cel Tânăr”, a se vedea, printre altele, Rawdon Brown, Ragguagli sulla vita e sulle opere di Marino Sanudo detto il iuniore, 2 vol., Venezia, 1837-1838; G. Berchet, Prefazione la Diarii de Marino Sanudo, Venezia, 1903; Enciclopedia italiana, vol. XXX, Roma, 1936, p. 800-801.
4 A se vedea în acest sens Franco Catalano, La diplomazia italiana nella seconda metà del quattrocento, în „Nuova Rivista Storica”, anno XLI, 1957, fascicolo II, p. 246-269; Hans J. Kissling, Venezia come centro di informazioni sui turchi, în vol. Venezia centro di mediazione tra Oriente e Occidente (secoli XV-XVI), a cura di Hans Georg Beck, Manoussos Manoussacas, Agostino Pertusi, vol. I, Firenze, 1977, p. 97-109.
5 „…et che il re di Hungaria e Boemia feva exercito per mandar a Licostomo. Per le qual novitŕ, el signor Bayzeto havia mandato a quelli confini 1000 janizari, e fato proclamar in besastan a Costantinopoli cje tutti li diputati andar in campo, debiano star preparati per andarvi” (Marino Sanudo, Diarii, editori generali R. Fulin, F. Stefani, N. Barozzi, G. Berchet, M. Allegri, tomo I, Venezia, 1879, col. 295).
6 Domenico Malipiero, Annali veneti dell’anno 1457 al 1500, în „Archivio Storico Italiano”, tomo VII, parte I, Firenze, 1843, p. 152.
7 „…che Stephano de Mordavia Charabodam et ducha vlacho, con ajuto dil re di Rossia, havia tolto per tratado Moncastro loco fortissimo situado su la bocha dil Danubio sul Mar Mazor (confuzie cu Chilia – n.n.), el qual el Turcho posedeva, et era sta suo. Per la qual cossa, el Signor havia fato comandamento a molta zente che dovesse cavalchar a la Porta… Per lettere di Francesco Zigogna rector e proveditor di Cataro, etiam questo se intese, et che li turchi erano a Zupa andavano via a Costantinopoli, per esserli venuto mandato dovesseno cavalchar a questo effecto per recuperar Moncastro” (M. Sanudo, op. cit., I, col. 740).
8 „Et per altre vie se intese come questo ducha vlacho Carabodam, il re di Rossia, il re di Polonia, et il re di Boemia et Hungaria havevano insieme fato liga contra turchi, et haveano zente in hordine per danizar a quelli confini. La qual nova saria perfectissima per la Signoria nostra e tutta Italia, acciň il Turcho atendesse a caxa soa, et non li venisse pensier di altrove” (Ibidem).
9 „…Esta scrito come il re di Polona, Boemia e Hungaria, ttres concordes fecerunt exercitum, et hanno preso luogi in Tartaria, i qual confina cum Polona. Etiam Moncastro e Licostomo, et à preso il castello dieto Lorexo a la marina, et dice andarano scorendo fino a Caffa” (Ibidem, col. 756-757).
10 Ibidem, col. 800, 809, 844-846.
11Item, che il re di Polana era venuto con grande posanza ai confini dil Turco, in tanto che in Constantinopoli se divulgava il Turco volea andar in persona a la volta di Andernopoli, e la sorta promesse ditto re si amallò et tornoe in driedo in Polana, unde in Turcho ha licenziato tutti I soi exerciti” (Ibidem, col. 940).
12 „Fodivulgato una nova come, per avisi abuti di Polana, che il re di Polana, il re di Hungaria et Boemia, Stefano Carabodam, il re di Rossia haveranno facto una liga sinsieme contra turchi” (Ibidem, col. 950). Aceste lucruri erau scrise într-un moment în care se ştie că Ştefan cel Mare se afla în conflict deschis cu Polonia, pe care a atacat-o el însuşi şi a permis şi turcilor şi tătarilor să facă acelaşi lucru. A se vedea în acest sens I. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1925, p. 247-252; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, p. 235-236; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, ed. a II-a, vol. II,1, Bucureşti, 1940, p. 79; A.D.Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. II, Iaşi, 1889, p. 383; A. Boldur, Ştefan cel Mare, voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială şi politică, Madrid, 1970, p. 292-295.
13 „…et che Alibech vayvoda è restato sui passi de Valachia con turchi 20 milia per dubito dil signor Stephano de Valachia” (M. Sanudo, op. cit., tomo II, Venezia, 1879, col. 394).
14 „…Et il tartaro di Cafa per sia tornato e abuto rota, maxime da Stefano Carabodam, qual non havendo voluto lassarli passar per che li habi dato rotadi 6000 persone” (Ibidem, col. 562).
15 „…come turchihavia abuto gran frachasso in li passi tra Valachia, et benchè vlachi era et è sottoposti parte a turchi, pur si haveano acordato con il re di Polana a disperder turchi” (Ibidem, col. 562).
16 „…et che l’armada andava verso el Carabodam”. (Ibidem, col. 871). „…et che turchi veniva a nostri danni, et hano fatto 4 spianade, una per Albania, una per Valachia, una per Ungaria et una per Valona” (Ibidem, col. 929).
17 Pentru această coaliţie a se vedea Eugen Denize, Ştefan cel Mare şi războiul otomano-veneţian din 1499-1503, în RdI, tom 41, nr. 10, 1988, p. 477-484.
18 Sydney Nettleton Fisher, The Foreign Relations of Turkey. 1481-1512, University of Illinois Press, Urbana, 1948, p. 52-56.
19 Ibidem, p. 57; M. Sanudo, op. cit., I, col. 916-917.
20 S. N. Fisher, op. cit., p. 59; M. Sanudo, op. cit., II, col. 233, 248, 256.
21 Dorothy M. Vaughan, Europe and the Turk. A Pattern of Alliances. 1350-1700, Liverpool, 1954, p. 90.
22 S. N. Fisher, op. cit., p. 67-70; Gaetano Cogo, La guerra di Venezia contro i Turchi (1499-1501), în „Nuovo Archivio Veneto”, anno IX, num. 35, tomo XVIII, parte I, 1899, p. 17.
23 L. Fincati, La deplorabile battaglia navale del Zonchio, în Rivista Maritima, anno XVI, fasc. II, 1883, p. 185 şi urm.; G. Cogo, op. cit., num. 35, p. 10-11.
24 Donado da Lezze, Historia turchesca (1300-1514), publicată, adnotată, împreună cu o introducere de I. Ursu, Bucureşti, 1909, p. 231; M. Sanudo, op. cit., II, col. 1287, 1339 şi III, Venezia, 1880, col. 12; G. Cogo, op. cit., num. 35, p. 52; Camillo Manfroni, Storia della marina italiana dalla caduta di Costantinopoli alla battaglia di Lepanto, Roma, 1897, p. 218; Donald Edgar Pitcher, An Historical Geography of the Ottoman Empire from earliest Times to the End of the sixteenth Century, Leiden, 1972, p. 87.
25 D. Da Lezze, op. cit., p. 262; M. Sanudo, op. cit., III, col. 218, 538-539.
26 M. Sanudo, op. cit., III, col. 690-695, 717, 797-798; S. N. Fisher, op. cit., pp. 75-76; D. M. Vaughan, op. cit., p. 92; D. E. Pitcher, op. cit., p. 89.
27 S. N. Fisher, op. cit., p. 81; Raymond Furon, La Perse, Paris, 1938, p. 132-134; Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 177; Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, p. 145.
28 I libri commemoriali della Repubblica di Venezia. Regesti, tomo VI, Venezia, 1903, p. 65, no. 9 şi 10; D. da Lezze, op. cit., p. 268; Samuele Romanin, Storia documentata di Venezia, II-a edizione, tomo V, Venezia, 1914, p. 152.
29 I libri commemoriali…, VI, p. 65-66, no. 12; M. Sanudo, op. cit., tomo V, Venezia, 1881, col. 42-47; Pitro Bembo, Historiae venetae libri XII, în vol. Degl’istorici delle cose veneziane I qualli hanno scritto per Pubblico Decreto, tomo II, Venezia, 1718, p. 217-218; Dokumente për historinë e Shqipërisë (1479-1506), ed. Injac Zamputi, Tirana, 1979, p. 337-338.
30 Radu Rosetti, O nouă întregire la istoria lui Ştefan cel Mare, în AARMSI, s. III, t. XVI, 1934-1935, p. 45-58.
31 „…Item, che tartari è acordà con turchi, et che il signor Stefano, valacho, vayvoda de Moldavia, era venuto con exercito in campagna” (M. Sanudo, op. cit., III, col. 288).
32 „Come l’orator dil papa à scrito al papa, et perhò hanno avuto do zorni di più di tempo ad haver la risposta. E il re à ditto, saria bon il papa mandasse l’orator suo a li valachi, per averli in luogo dil re di Polana, zoè al valacho transalpino et moldavio, e disse saria bon il papa li scrivesse brievi, che, in caso il re rompi al turco, debbi esser con nui…” (Ibidem, col. 567).
33 „Et è contento far li brevi ai vayvoda di Transilvana e Voldavia” (Ibidem, col. 635).
34Item, che’l vayvoda Moldavio à corso su quel di turchi…” (Ibidem, col. 713).
35 „…Item, mandarà li brievi e il jubileo ai valachi…”. (Ibidem, col. 879). „…Item, lui à publichà il jubileo; manda uno comissario in Moldavia…” (Ibidem, col. 883).
36 „E il re Alberto ancora lui si movea, e si doveano adunar insieme con il ducha Stephano de Valachia, con el suo exercito, a una terra sopra el Danubio, ditta Baz (Bács – n.n.). De li poi si ponerano a l’assedio di Smedro, e questi signori è disposti a la destrution di turchi” (Ibidem, col. 917).
37 „…Item, li vlachi non è computadi, et tutti desiderano guerra con turchi. Sono populi molto ferozi, et maxime quel Stefano vayvoda, uno di vlachi etc. Conclude, quel regno metterà contro turchi do cavalli 40 milia; et questo è certissimo” (Ibidem, col. 1055).
38 „…Item, di Pollonia non è da sperar niun ajuto, per esser quel regno molestato da tartari…” (Ibidem, col. 1056).
39 „…Item, come quelli di Hongaria, Pollana, Boemia, Rossia, insieme con el carabodan, zoè el vlacho, per tuto resona, seno in hordine, e à fato qualche coravia a quelli confini, e, se li altri christiani vorano dar qualche ajuto potria esser le cosse anderiano altramente etc.” (Ibidem, col. 1060).
40 „…Disse, di Polonia aspetava la tornata di lo episcopo di Chai, per il qual si saperà la verità; et sperava si acorderia quelle diferentie tra suo fratello, ducha di Lituania, e il ducha di Moscovia, per aversi interposto di acordarli el ducha Stefano de Valachia” (Ibidem, col. 1178).
41 „…Item, el carabodam, signor di Moldavia, Vlacho, haver roto uno fiol dil turcho, era a quella impresa con do sanzachi, e à morti li dicti do sanzachi e il forzo di le gente, e a pena il fiol dil signor scampò” (Ibidem, col. 1240).
42 Ibidem, col. 1453 şi 1465.
43 „Venuto do oratori e nontji di Stefano Carabodam, non perhò homeni da conto, acompagnati da li 4 patricij eri li fonno mandati a visitar; et erano mal vestiti; steteno im piedi, e per interpetre parlò. Presentano una letera di credenza, con la mansioni: Illustrissimo principi, domino Augustino Barbadico, duci Venetiarum, amico nostro carissimo et confidentissimo, data ex arce nostra, la domenega drio la festa di la Nostra Dona. Et comenza cussì: Stephanus, Dei gratia haeres dominusque terrae vayvoda. Scrive mandar questi do, Raynaldo et Antonio, et prega se li mandi uno medico, dotor, sapi vasir di doie. Poi lhoro disseno, il suo signor vlacho, havia certe doie a le volte, perhò vol uno medico, e lì vol dar danari. Item, comprar certi panni d’oro, et uno starà qui fermo, l’altro va a Roma. Poi disse, il suo signor esser gaiardo, e sarà contra turchi, si la Signoria si acorderà col re di Hongaria. Il principe lu usò bone parole; sono alozati a l’hosteria di San Zorzi” (Ibidem, col. 1467-1468).
44 „…Item, scrive faria tituber el turcho, si el re di Hongaria, Valachia, Boemia, Polana e Rossia lì rompesseno guerra…” (Ibidem, col. 1502).
45 „…Nara la potentia di valachi, qualli farano 30 milia cavalli…” (Ibidem, col. 1537).
46 „…si dicea l’ongaro haver preso Asprocastro, e haver asedià el Chiecli” (Ibidem, col. 1542).
47 „…et il re di Polana è ben disposto a la impresa, amico di la Signoria nostra… Et ditto se per tre vie pol far danno a’turchi, ma è lontano: una, per uno diserto va a Caffa, l’altro per li valachi, e quel Stefano Carabodam, qual non vorà exercito grande nel suo paexe; et dito Stefano voleva do ditto re uno paexe diserto, nominato la Podolia, crede il re li consentirà” (Ibidem, col. 1550).
48 V. Makuşev, Monumenta historica slavorum meridionalium vicinorumque populorum e tabulariis et bibliothecis italicis deprompta, tomus I, Varsaviae, 1874, p. 315.
49 Monumenta medii aevi historica res gestas Poloniae illustrantia, tomus XIX, Cracoviae, 1927, p. 9-11.
50 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 417-435; Corneliu Cojocaru, „Terra Sepenicensis” şi hotarul nordic al Moldovei, în AIIX, tom XXXII, 1995, p. 347-348.
51 „Il papa è ben disposto, fa armata, e dà ajuto al re di Hongaria; il christianissimo re di Franza, col legato nostro, fa armata; li serenissimi reali di Spagna, etiam; et per terra il re di Hongaria farà, sarà il re di Polana e li alachi” (M. Sanudo, op. cit., III, col. 1589-1590).
52 „Da Napoli di Romania, di sier Jacomo di Renier e sier Alvise Barbarigo, rectori, di 29 decembrio…
Copia di una lettera, tradutta di turchesco in latin, per la qual conta come el signor turcho rechiedeva certo carazo da un signor vlacho, confederado del re di Hungaria, el qualle non li ha volesto mandar ditto carazo, ma ha fato cavar li achij e tagiar el naso a ditto messo.
Voi, Murataga (Amurat aga), tu a mandado una letera a la mia Porta, come il mio comesso, che ho mandado li per scuoder el charazo de ducati 500 restò; et el signor carabogdam, optinudo Modon, et tagliado el naso et etiam como li ochij; et per che rason non haveti mandado quel homo, che haveti fato cavar lu ochij insieme con la letera, ch’e de quel carazo che domandava? Domando, se tu ha sentido dal carabogdar, se l’è vero che’l dissedi aspetar do mexi et mezo, per dar dito carazo. Et si l’è vero che havea ditto parole, te mando questa presente letera, che debiate mandarla al ditto carabogdam a lezerla. Et etiam per veder li mei comandamenti.
A la nobilità de Bogdan salute
Cum sit, come havemo saputo, che el nostro homo, che havemo per scuoder el charazo, quello haveti pigliato et tagliato el naso et etiam chavado lu ochij, et in effecto causa el vorave a saper, quomodo vala im pace o im guerra, perchè sempre, fino presente, avanti che fusse compì il termine, tu mandavi ditto carazo, et mi havemo mandato el nostro comesso per scuoder el tuor ditto carazo; et voi, haveti fato taiar el naso et cavar etiam li ochij. Ma quello che tu vadi cerchando, presto tu trovarà, a Deo dante, perchè nui havevamo fade pura a noi, e che non speravimo de far a questo modo. Ma poi che haveti fato cussì, aspetene, che presto vedereti.
E ti, Maradaga, fèad ogni modo de darme information e noticia de questa tal cason, donde nassete tal malle, o da Asprocastro o da Chicly; se per caso ha mandato ho corieri o ver cursari, che fusse tolto qulcossa de lì, o homeni, o animali, a ver che hanno fato altro algum, danne a saper. E, domandado vuj, carabogdan, pe che cason tu ha mandato el Boldro vayvoda a corer ad Asprocastro o ver Chely a far tal danno a quelli lochi; et etiam haveti buta frese brusade, per brusar I diti loci; et credo che, con le tue frese, tu vol brusar li ditti castelli, o con li tui fuogi; ma a Deo dante, presto te segnarò i tui, o corarie, e li tui trati de freze, con fuogi. E che Idio il veda a cadaun, perchè ciò che zercha, presto lo trova” (Ibidem, col. 1627-1628).
53 „…e dice, è visto a la Porta del signor turco l’ambasador dil re Fedrico, e quello di Valachia e di Rodi e di Polana…”. (Ibidem, tomo IV, Venezia, 1880, col. 105).
54 Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 33-34.
55Item, in questi zorni, hassendo venuto a Venecia uno orator de l’olacho, zoè Stefano Carabodan, fo in coleia, per il principe, fato cavalier et vestito d’oro” (M. Sanudo, op. cit., IV, col. 248).
56 „Per letere di Hongaria, di sier Sebastian Zustignan, el cavalier, e sier Zuan Badoer, dotor, date a Buda, a di 9. Scriveno, il re aver letere di Valachia, come el turcho mandava el suo exercito, per via de la Rouda, contra il signor Soffì, el qual, a caso, descendendo de Tauris, vene a la via de Trabesonda, e intrato nel paexe di l’otoman” (Ibidem, col. 320).
57 „È di novo, il magnifico Josa con 7000 cavali è tra il Danubio, et il vlacho con 7 milia persone” (Ibidem, col. 333).
58 Despre Matteo Muriano şi misiunea sa în Moldova a se vedea Nicolae Iorga, Breve storia dei Rumeni, Bucureşti, 1911, p. 70-72; idem, Istoria românilor prin călători, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 73-74; Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, p. 32 şi urm.; Claudio Isopescu, Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica italiana del cinquecento, în BSHAR, XVI, 1929, p. 6-7; George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Ţările Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, 1972, pp. 94-95; Eugen Denize, Ţările Române şi Veneţia. Relaţii politice (1441-1541). De la Iancu de Hunedoara la Petru Rareş, Bucureşti, 1995, p. 163.
59 Scrsoarea lui Ştefan apare la Sanudo în tomul IV al cronicii sale, col. 734-735, dar deoarece a fost publicată şi în Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 35 şi de I. Bogdan, op. cit., II, p. 465-466, nu mai considerăm necesară redarea ei aici.
60 M. Sanudo, op. cit., IV, col. 735-737. Scrisoarea a mai fost publicată în Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 36-37 şi în traducere românească în Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 148-150.
61 M. Sanudo, op. cit., IV, col. 804-806 şi traducerea românească în Călători…, I, p. 151-154.
62 „Di Hongaria, Item, a di primo, zonze li do oratori dil ducha Stefano, valacho, venuti per adatar certe deferentie à col re di Polana” (M. Sanudo, op. cit., IV, col. 629). „…Di Hongaria… Item, è ritornato uno orator dil re di Hongaria, stato dal ducha Stefano, valacho, per acordo col re di Polonia” (Ibidem, col. 830).
63 „…Item, quod sicuti praemissum est, regna nostra regnis praefatis, videlicet Moldaviae et partes transalpinas, cum vayvodis ipsorum, haeresque et desuccesores eorumdem, penas nos aparte includantur et inclusi sint, et habeantur, et quod alia servitia sive census et solictiones ab eis non exigantur et nisi quae prius fecerunt…” (Ibidem, col. 883).
64Di Stefano vayvoda. Fo leto una lettera latina; ma gran barbarie. Per la qual advisava, che altre fiate l’anno passà mandò soi nontj qui a tuor uno phisico per la sua egritudine: qual venuto, maestro Matio Moriani, al qual li dete ducati 400, et zunto de li si amalò et è morto, adeo mai li dete alcun remedio in medicina. Pertanto prega la Sigoria li fazi recuperar li ditti danari, poi mandarli uno altro medico, che lui satisferà il tutto etc. Et la letera è di tal titolo: dentro Stephanus, Dei gratia, haeres dominusque terrae, vayvoda, amice dilecto.
Data in oppido nostro Temes, nono chalendas augusti 1503.
A tergo. Illustrissimo principi et domino, domino Leonardo Lauredano duci, amico nobis dilecto. Et in Colegio fu concluso: si vol miedegi li mandi a tuor lui” (Ibidem, tomo V, Venezia, 1881, col. 150).
65 „…da Stefano vayvoda de Moldavia ducati 4 milia; da Rado transalpin dicto Calciero, ducati 8 milia, quale vien ogni anno ad bassar la mano al Signor, e se ne ritorna vestito da sua excellentia” (Ibidem, col. 464).
66 Ibidem, col. 473, 577, 573-582, 639.
67 „A dì 2 zener. Veneno l’orator dil ducha Zuan Corvino con l’orator dil vayvoda di Moldavia, per causa dil medico. Et per siano restati di tuor domino Hieronimo di Cesena, el qual il Colegio di medici lo ha ricordato, è zovane. E cussì si partivano…” (Ibidem, col. 639).
68 „Di Zuan Badoer, Buda, 7 zener…Or è venuto lì uno orator di Stefano valacho; si aspeta oratori di Polonia vieneno per li lochi tolti a’poloni per ditto valacho” (Ibidem, col. 741).
69 „…e poi lhoro non sariano suficienti a resister soli, et etiam perchè Stefano vayvoda, è vechio, se occoresse la so morte, che turchi non pigliano quello paese…” (Ibidem, tomo VI, Venezia, 1881, col. 36).
70 Ibidem, col. 49-51. A se vedea şi Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 40-41.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog