Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

APĂRĂTOR AL PATRIEI ŞI AL CREDINŢEI

Confruntările moldo-otomane în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

Gheorghe GONŢA

Alte articole de
Gheorghe GONŢA
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

Pentru tipar

În 1457, o dată cu venirea lui Ştefan cel Mare în scaunul domnesc, începe o nouă etapă a raporturilor moldo-otomane. În primăvara acestui an tînărul Ştefan intră în Ţara Moldovei cu un detaşament de oşteni moldoveni, avînd susţinerea voievodului din Ţara Românească Vlad Ţepeş şi a multor boieri din Ţara de Jos. În luptele de pe Siret el îl înfrînge pe Petru Aron, domn al Moldovei, unchiul său după tată, acesta fugind în Polonia vecină, unde primeşte azil politic.
Potrivit unei cronici slavo-moldoveneşti din secolului al XV-lea, la înscăunarea lui Ştefan „s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, ce se numeşte Dreptate pînă în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţării Moldovei”1. Astfel a început domnia de aproape o jumătate de veac a celui care a deschis, în istoria Moldovei, o perioadă de prosperitate şi eroism, o perioadă ce se va încheia o dată cu marea campanie a lui Suleyman Magnificul din 1538.
Ştefan Vodă vine la domnie cînd Moldova continuă să se găsească într-o situaţie complicată. Răzmeriţele feudale începute după moartea lui Alexandru cel Bun (1400-1432) aduseră ţara în faţa pericolului lichidării Statului Moldovenesc şi împărţirii pămînturilor lui între ţările vecine: Ungaria, Polonia Iagelonă, Marele Principat al Lituaniei şi Imperiul Otoman. Procesul deja începuse. Regele polon căpătase Hotinul, iar cel ungar – Chilia. Aceste împrejurări, dificile pentru Moldova, demonstrau necesitatea unor măsuri radicale atît pe plan intern, cît şi pe plan extern.
La început, Ştefan Vodă a reuşit să scoată ţara din criza internă. În continuare el acordă o atenţie deosebită politicii externe, avînd drept scop principal apărarea independenţei ţării. În cadrul acestei politici raporturile moldo-otomane ocupă un loc important. Deşi sursele cunoscute astăzi nu evocă plătirea tributului de către Moldova în perioada anilor 1457-1464, în istoriografie se menţionează că Ştefan cel Mare a plătit totuşi haraciul anual de 2000 de galbeni pînă în anul 14732, sporindu-l cu 1000 de galbeni începînd cu 1465. Creşterea tributului se explică prin faptul că la începutul anilor ’60 ai secolului al XV-lea Mehmed al II-lea, după ce stabileşte controlul otoman exclusiv asupra bazinului sudic al Mării Negre, declanşează următoarea etapă de extindere a dominaţiei asupra regiunilor nord-pontice. În vara anului 1462, în cadrul acestei strategii, Mehmed al II-lea porneşte o campanie de mare amploare împotriva Ţării Româneşti. Lupta lui Vlad Ţepeş s-a înscris în istorie ca o primă reuşită a străduinţelor europene de a stăvili ofensiva ponto-danubiană a otomanilor. După cum s-a observat în literatura de specialitate, în această mare ofensivă la nordul Dunării Inferioare Mehmed al II-lea a urmărit două obiective. Cel dintîi prevedea restaurarea controlului otoman asupra Dunării muntene, ceea ce a impus accelerarea subordonării politice a Ţării Româneşti, iar cel de-al doilea viza scoaterea Chiliei de sub stăpînirea comună a Ungariei şi a Ţării Româneşti şi restituirea ei Moldovei3.
Al doilea obiectiv este discutabil. După cum argumentează Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare, bazîndu-se pe înţelegerile polono-moldo-otomane din 1455-1456, încearcă să realizeze în 1462 „o veritabilă cooperare politică şi chiar militară” între cele trei state4. La 2 martie 1462 Ştefan cel Mare şi-a reînnoit jurămîntul de vasal faţă de regele polon, depus în 1459 pentru a obţine colaborarea lui Cazimir al IV-lea în scopul recuperării Chiliei5. Tratatul cuprindea o clauză prin care Moldova se angaja să-şi reîntoarcă teritoriile înstrăinate, aluzie evidentă la Chilia, unde continua să străjuiască o garnizoană ungară.
Concomitent domnul reuşeşte, prin acest tratat, să recucerească de la poloni Hotinul. Însă desfăşurarea evenimentelor arată că Poarta acceptase colaborarea cu Polonia şi Moldova pentru a acapara Gurile Dunării şi Chilia. Astfel de intenţii devin evidente după eşecul asediului Chiliei de către oastea moldovenească la 1462 şi venirea în scaunul domnesc din Ţara Românească a lui Radu cel Frumos, care devine stăpîn deplin al Chiliei, în calitate de vasal al Ungariei şi al sultanului turc6. Informaţiile de care dispunem denotă reacţia promptă a sultanului şi dorinţa lui de a pedepsi Moldova pentru campania asupra Chiliei în 1462 şi mai ales pentru cea din 1465. După cum menţionează cronicarul polonez Jan Dlugosz, sultanul, ca răspuns la actul recuperării Chiliei în 1465, ameninţă Moldova cu o campanie militară. Solii sultanului solicită cedarea Chiliei Imperiului Otoman. Nu dispunem de informaţii despre alte pretenţii ale Porţii înaintate domnului. Este posibil ca sultanul, profitînd de situaţia concretă, să fi înaintat şi alte cerinţe – economice şi, poate, politice. E de notat că pretenţiile Porţii asupra Chiliei nu se bazau pe faptul că Moldova era vasală a sultanului sau că aceasta ar fi fost ţară protejată de Istanbul, ci pe motivul că oraşul dunărean aparţinuse lui Radu cel Frumos, vasalul turcilor. Ştefan cel Mare era conştient că prin intermediul lui Radu cel Frumos Poarta avea deschis drumul spre Chilia. Iată de ce în 1465 Ştefan trimite de urgenţă o solie la Poartă cu daruri şi sporeşte tributul cu 1000 de galbeni (în total 3000 galbeni). Avînd probleme mai grave în alte direcţii, Poarta a amînat riposta, mulţumindu-se cu cele trimise de la Suceava şi cu asigurarea păcii moldo-otomane7. Probabil darurile şi tributul mărit trimise de domnitor la Istanbul constituiau o parte din cerinţele sultanului faţă de Moldova.
Astfel, atacurile oastei moldovene asupra Chiliei din 1462 şi recîştigarea cetăţii de către Moldova în 1465 ne arată că Ştefan cel Mare nu era, în acea perioadă, vasalul sultanului şi plătea tribut doar pentru procurarea păcii. Nici din 1456 Moldova nu este încadrată în rîndul ţărilor protejate de sultan, cum se afirmă în unele lucrări istorice8, chiar dacă otomanii au impus în actele de pace semnate cu domnul moldovean şi unele prescripţii specifice vasalităţii. Probabil trimiterea darurilor la Curtea de la Istanbul a mărit pretenţiile Porţii asupra Moldovei, pentru a o include în rîndurile ţărilor protejate de sultan.
Asemenea pretenţii, intensificate în mare parte şi de actul retrocedării Chiliei, au dezlănţuit un şir de reacţii ostile din partea sultanului, reacţii ce s-au aflat la originea principalelor conflicte ale Statului Moldovenesc cu Imperiul Otoman timp de aproape două decenii. Confruntările moldo-otomane vor persista şi în timpul războiului Moldovei cu Ungaria, a rivalităţii de lungă durată cu Ţara Românească în problema organizării apărării antiotomane pe linia Dunării Inferioare şi a conflictelor de interese cu genovezii din Caffa. Puternica cetate din Delta Dunării, făcînd parte din componenţa Moldovei, împiedică trecerea marelui fluviu european şi chiar a Mării Negre în posesiunea deplină a turcilor.
În contextul evenimentelor din 1462-1465, derulate pe linia Dunării Inferioare şi finalizate cu transformarea definitivă a Ţării Româneşti în vasală a Imperiului Otoman şi cu reîntoarcerea Chiliei Ţării Moldovei, acţiunile diplomatice şi militare întreprinse de Ştefan cel Mare în această perioadă pun începutul confruntărilor moldo-otomane din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Curtea de la Suceava are drept scop slăbirea şi înlăturarea otomanilor de pe linia Dunării muntene şi moldave, includerea Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti în coaliţia internaţională antiotomană şi expulzarea forţelor padişahului turc din Europa. Mehmed al II-lea avea ca sarcină întărirea poziţiilor otomanilor în Ţara Românească, ocuparea liniei Dunării Inferioare pînă la Marea Neagră, atragerea de partea sa a Ţării Moldovei sau, în caz de nereuşită, lichidarea ei ca stat şi folosirea noului cap de pod militaro-strategic moldo-muntean în expansiunea Porţii spre centrul Europei. Istanbulul înţelegea foarte bine că folosirea succesului din 1462 în Ţara Românească pentru a instala pe teritoriul muntean un cap de pod împotriva Ungariei era practic imposibilă atîta timp cît în spatele lor, pe linia Dunării de Jos, se găsea aliatul puternic al maghiarilor, Ştefan cel Mare.
O problemă extrem de controversată apare în legătură cu confruntările politice, diplomatice şi militare moldo-maghiare din anii 1462-1467. Istoricul Ş. Papacostea a încercat, în propria sa manieră, să analizeze aceste evenimente. Într-adevăr, anul 1462 limpezeşte conjunctura politică din regiune. Conform noului tratat moldo-polon din martie 1462, puternicul şi periculosul pretendent la tronul moldav Petru Aron e nevoit să părăsească pămînturile leşeşti şi primeşte azil politic în Ungaria. În rezultat, regele maghiar devine, de iure şi de facto, duşmanul lui Ştefan cel Mare.
Deşi avea semnat tratatul de alianţă antiotomană cu Vlad Ţepeş în 1461, Matia Corvin nu vine în ajutor domnului muntean în războiul cu Imperiul Otoman din vara anului 1462. Mai mult, el îl arestează în Transilvania pe Vlad Ţepeş, unde acesta se retrase pentru a se pregăti de o nouă confruntare cu turcii şi favoritul lor, Radu cel Frumos. Astfel, de facto, regele maghiar a acţionat alături de Mehmed al II-lea contra frontului antiotoman.
În 1462 şi 1465 Matia Corvin a ameninţat Moldova cu atacuri militare pentru acţiunile lui Ştefan cel Mare în efortul de redobîndire a Chiliei, care erau în fond acţiuni antiotomane, ce intrau în sfera de interese internaţionale a ţărilor europene şi, în special, a Regatului Maghiar, mai ales în contextul războiului turco-veneţian început în 1463.
După confruntarea cu Regatul Ungar, Moldova, condusă de Ştefan cel Mare, intră în lupta antiotomană. Noua politică e promovată în contextul contraofensivei generale împotriva lui Mehmed al II-lea, în ale cărei acţiuni îşi punea mari speranţe domnul moldovean.
Războiul moldo-maghiar din 1467 constituie apogeul relaţiilor ostile dintre ambele state şi este un mare succes al diplomaţiei otomane în Europa Centrală, în special în spaţiul carpato-danubian. Dar turcii nu l-au ajutat pe aliatul lor din acea perioadă, Matia Corvin, nici cu forţe otomane, nici cu forţele muntene supuse Porţii. S-a acţionat după principiul „Divide et impera!”.
Biruinţa asupra ungarilor la Baia în iarna anului 1467 a întărit mult prestigiul Ţării Moldovei pe arena internaţională şi a ridicat autoritatea voievodului nu numai în interiorul ţării, ci şi departe de hotarele ei. Tot mai des solii din ţările europene şi din Asia se îndreaptă spre Suceava pentru a face legături cu Moldova şi a o atrage în coaliţia antiotomană al cărei coordonator a fost Veneţia9. Îndelungatul război turco-veneţian (1463-1479), la finalul căruia s-a produs transferul de hegemonie în Marea Egee de la Veneţia la Imperiul Otoman, devenit în cursul acestui război şi mare putere navală, a cunoscut faza sa cea mai dinamică după 1470, an în care Mehmed al II-lea cucereşte Negropontul, poziţie-cheie a dominaţiei veneţiene în arhipelagul egeean10.
Conform planurilor coaliţiei antiotomane, forţele europene atacă Imperiul Otoman în timpul cînd sultanul era angajat în război cu puternicul Stat asiatic al Mielului Alb (Akkoyunly), atras de veneţieni în coaliţia antiotomană, de sub conducerea lui Uzun Hasan bei (1453-1478). Cuprinzînd vestul Iranului, nordul Iracului, estul Anatoliei, Afganistanului şi o parte a Georgiei, formaţiunea politică condusă de Uzun Hasan bei devine în acea perioadă unul dintre duşmanii principali ai otomanilor din Asia11.
În perspectiva unei noi invazii ungare după campania din 1467, Ştefan cel Mare în iulie 1468 încheie tratatul de alianţă cu Polonia. Actul din 1468 este considerat ca o revenire a Moldovei la starea de vasalitate. Convenţia cu Polonia avea ca primă sarcină lupta împotriva turcilor şi tătarilor12. Curînd însă, scăpat de primejdia ungară, Ştefan încearcă să anuleze clauzele tratatului cu Polonia, care limitau libertatea de acţiune externă a Moldovei. În realizarea acestor intenţii domnul beneficiază de orientarea politicii externe a lui Cazimir al IV-lea privind Regatul Ungar şi problema Boemiei, după moartea lui Gheorghe Podiebrad (1470). Toate aceste momente au eliberat Moldova, pentru un timp, de presiunea vecinilor săi catolici13.
Ceva mai tîrziu, scutul de apărare al Moldovei a fost încercat şi de numeroasele hoarde tătare din Crimeea. În vara anului 1470 ele atacă satele şi oraşele moldoveneşti. Multe localităţi din zona Nistrului au fost pîrjolite. Informaţii mai ample despre acest război nu avem în izvoare. Ce obiective urmărea hanul Crimeei, care erau forţele tătarilor şi cele ale moldovenilor, pînă unde au pătruns călăreţii inamici, cît s-au aflat ei în Moldova? Nu se cunoaşte cu siguranţă. Însă, după cum aflăm din cronici, în august 1470, în Dumbrava de la Lipnic, nu departe de Nistru, oştile hanului sînt zdrobite, fiind eliberaţi prizonierii din Moldova şi întoarsă bogata pradă pe care o duceau cu sine tătarii14. E semnificativă campania tătarilor asupra Moldovei după primele confruntări dintre Moldova şi Ţara Românească, prin atacul lui Radu cel Frumos asupra pămînturilor moldave, în cooperare, probabil, cu o flotă otomană sosită la Dunăre. Ca răspuns, Ştefan cel Mare, la sfîrşitul lui februarie 1470, a intrat în Ţara Românească şi a dat foc Brăilei şi Cetăţii de Floci. Obiectivele alese de Ştefan – principalele centre comerciale ale Ţării Româneşti rămase în acea perioadă pe linia Dunării – dau la iveală ţelul lui Radu cel Frumos şi al turcilor, care atacaseră poziţiile comerciale ale Moldovei la Dunăre şi Marea Neagră, evenimentul constituind, fără îndoială, şi cauza declanşării războiului15. Atacul tătarilor în vara anului 1470 a fost coordonat cu conflictul dintre Ţara Românească şi Moldova. Este posibil ca Mehmed al II-lea, care urmărea cu atenţie lupta pentru putere din Hanatul Crimeei, să-l fi atras pe hanul tătar în campania împotriva Moldovei. Atacul tătarilor şi confruntarea cu Ţara Românească au determinat Curtea de la Suceava să se alăture coaliţiei antiotomane16. În cadrul acestei politici Ştefan cel Mare poartă convorbiri cu Uzun Hasan prin solul acestuia Isac Beg17.
Conflictul cu Ţara Românească, început în 1470, continuă în anii următori. La începutul primăverii lui 1471 Radu cel Frumos a pătruns cu oştirile sale în Moldova, dar a fost înfrînt de către Ştefan la Soci (7 martie)18. Atacurile reciproce au continuat pînă în noiembrie 1473, cînd Ştefan a dat conflictului o nouă întorsătură. El a intrat în Ţara Româneasca în fruntea unei puternice oşti, l-a înlăturat de la domnie pe Radu cel Frumos, vasalul Porţii Otomane, şi a instalat în locul lui pe Laiotă Basarab, un domn potrivit pentru planurile sale ulterioare19.
În istoriografie se menţionează că prin această iniţiativă Ştefan a deschis ostilităţile cu Imperiul Otoman20. După cum am subliniat mai sus, confruntarea Moldovei cu otomanii începe mai înainte, cu evenimentele din 1462-1465. Atunci sultanul era pur şi simplu angajat în alte acţiuni, iar mai apoi – în războaiele asiatice cu Akkoyunlu (1463-1474) şi Veneţia (1463-1479)21, războaie ce se intensifică în acea perioadă. În atare condiţii, campania tătarilor din Crimeea asupra pămînturilor moldoveneşti în 1470 este unicul succes al diplomaţiei otomane. Continuînd ostilităţile cu Imperiul Otoman în 1473, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos şi atragerea Ţării Româneşti în coaliţia antiotomană, cu scopul organizării unui front comun pe linia Dunării Inferioare, Ştefan cel Mare a folosit momentul angajării sultanului în lupta decisivă cu Uzun Hasan. În 1472, Ştefan cel Mare stabileşte legături politico-diplomatice permanente cu Akkoyunlu şi ambele state îşi coordonau, de acum înainte, acţiunile militare contra turcilor22.
În cadrul pregătirii acţiunilor antiotomane de pe Dunăre Ştefan acordă o mare atenţie întăririi poziţiilor sale în regiunea nord-pontică. În 1472 Ştefan cel Mare se căsătoreşte a doua oară, cu Maria, sora principilor Mangopului Isac şi Alexandru23. Maria de Mangop descindea din familia imperială bizantină pe linia Comnenilor. Cronica moldo-polonă scrie: „Şi-a luat voievodul soţie pe Maria din Mangop, acolo era împărăţie creştină cu ţarul din Perecop”24. Apropierea dintre Moldova şi Principatul Mangop a favorizat ambele părţi, consolidînd potenţialul lor militar în confruntarea antiotomană. Înrudirea cu urmaşii familiei imperiale bizantine ridica cu mult prestigiul Moldovei în lumea creştină ortodoxă în general şi în Transilvania şi Ţara Românească în special. Ea avea menirea să contribuie, precum şi în cazul primei căsătorii a lui Ştefan cel Mare cu Eudochia de Kiev, la constituirea în Moldova a unui centru al lumii creştine ortodoxe, mai ales al creştinilor ortodocşi din Balcani25. Cronica de la Bistriţa menţionează că Ştefan cel Mare este numit în continuare cu mare solemnitate de către „boieri şi orăşeni în frunte cu mitropolitul ţar, adică împărat”26.
Concomitent cu acţiunile de amploare contra Ţării Româneşti, Ştefan porneşte deschis în 1473 împotriva Porţii, refuzînd să plătească tributul. Frontul danubiano-pontic deschis de Ştefan cel Mare îndată după biruinţa grea a sultanului asupra lui Uzun Hasan la Otlukbeli (14 august 1473), ce a slăbit simţitor forţele militare ale otomanilor, se arăta deosebit de periculos Porţii. În contextul amplificării şi extinderii războiului otomano-veneţian, Moldova era în stare să armonizeze toate forţele politice ameninţate de expansiunea otomană şi să stabilească legături directe cu Veneţia, cît şi cu statele asiatice şi din Caucaz. Războaiele moldo-otomane (1473-1486) au avut caracterul unor lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării. Noua situaţie la Dunărea de Jos, care primejduia grav interesele Imperiului Otoman, a împins puterea islamică spre o confruntare directă cu Moldova, după distrugerea statului Akkoyunlu. Astfel, Moldova devine unul din pilonii de bază ai coaliţiei antiotomane. Încetînd a mai fi un obiect al rivalităţii polono-ungare, Moldova se impune drept un factor activ al politicii antiotomane europene.
În noua conjunctură internaţională Mehmed al II-lea, începînd cu finele anului 1473, îşi îndreaptă principalele forţe în Europa Centrală, incluzîndu-se activ în conflictul din Ţara Românească. În conformitate cu dispoziţia lui, sangeacbeii turci de lîngă hotar l-au izgonit din tronul valah pe Laiotă Basarab şi l-au restabilit pe Radu cel Frumos. Totodată, a început şi jefuirea pămînturilor de sud ale Moldovei27.
De la sfîrşitul anului 1473 şi pînă la sfîrşitul anului următor, Ţara Românească a trecut din stăpînirea domnilor instauraţi de Ştefan la Tîrgovişte sub acea a vasalilor Porţii şi a beilor de la Dunăre.
În primăvara anului 1474 Ştefan reuşeşte să întoarcă la tronul Valahiei pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos e nevoit să fugă în Transilvania, unde moare (1475). O perioadă scurtă Laiotă a promovat o politica antiotomană în înţelegere cu domnul moldovean, însă în curînd, sub presiunea turcilor, el trece de partea sultanului28. Colaborarea lui Ştefan cu magnaţii din Transilvania are drept rezultat înlăturarea lui Laiotă şi înscăunarea lui Ţepeluş, cunoscut şi sub numele de Basarab cel Tînăr. Dar domnia lui Ţepeluş este de scurtă durată, pentru că în toamna anului 1474 oştile turceşti trec Dunărea pe pămîntul Valahiei, îndreptîndu-se spre Moldova29. Expansiunea otomană, care ameninţa tot mai mult Moldova, l-a obligat pe Ştefan să se dezică pe o perioadă de planurile sale în raport cu ţara vecină. Pe de altă parte, noile atacuri ale lui Ştefan împotriva Ţării Româneşti, primejdia care apăsa hotarul dunărean al Imperiului Otoman, îndeosebi acum cînd Ungaria reintra în luptă, l-au silit pe sultan să acorde prioritate acestui nou front. Sultanul a fost nevoit să retragă o mare forţă militară de pe terenul de operaţiuni împotriva Veneţiei din nordul Albaniei, pentru a înăbuşi din timp pericolul ce se anunţa dinspre Moldova. Beilerbeiul Rumeliei, Suleyman Hadîmbul, primeşte ordinul să întrerupă asediul cetăţii Scodrei (Shkoder), importantă poziţie veneţiană în Albania, apărată de veneţieni sub conducerea lui Antonio Loredano, şi să-şi îndrepte oastea întărită cu noi corpuri de armată asupra Moldovei.
Potrivit declaraţiei autorizate a sultanului Bayazid al II-lea, Chilia era „cheia spre Moldova”, iar Cetatea Albă – „chezăşiu a biruinţelor asupra polonezilor, cehilor, ruşilor, ungarilor şi centru de comerţ cu ţările străine”30. Mehmed al II-lea caracterizează importanţa cetăţilor de la sud în următorii termeni: „Atît timp cît Chilia şi Cetatea Albă sînt ale moldovenilor şi Belgradul sîrbesc al ungurilor nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”31.
Astfel, conflictul dintre Imperiul Otoman şi Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare nu se datorează doar unor cauze economice, ci mai cu seamă celor militare. Mehmed al II-lea, conştient de faptul că stăpînirea Dunării de Jos îi oferea posibilitatea de a porni spre centrul Europei, îşi propune, în a doua jumătate a anului 1474, ca obiectiv principal, supunerea Moldovei. Programul include multe acţiuni diplomatice şi militare. Pe de o parte, în a doua jumătate a anului 1474 Mehmed al II-lea a ordonat lui Ştefan cel Mare să aducă personal tributul la Istanbul, precum făcea domnul muntean, şi să cedeze turcilor Chilia şi Cetatea Albă. Sultanul îl prevenea că, dacă nu se va supune, îl va sili cu forţa32. Ca rezultat, Poarta obţine motivarea formală a campaniei şi purcede la realizarea ei. În ultimele luni ale anului 1474 o armată pe care numeroase izvoare o evaluează la 100-120 mii de oameni, în care intra şi corpul muntean, condusă de Suleyman Hadâmbul beilerbeiul Rumeliei33, scos, după cum s-a menţionat mai sus, de la asediul Scodrei (sultanul era atunci bolnav), trece hotarul Moldovei. Ea avea misiunea „să meargă fără întîrziere contra domnului Moldovei şi să readucă ţara sub ascultarea Înaltei Porţi”, nota cronicarul turc Mehmed Sa’adeddin34.
Bătălia hotărîtoare s-a dat în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, într-o marţi. Se lăsase o negură deasă, care nu permitea inamicului să se orienteze pe teren şi favoriza în gradul cel mai înalt atacul pentru cei care ştiau locurile. Domnul a folosit în această împrejurare o stratagemă militară: în spatele frontului otoman, pe malul opus al rîului Bîrlad, a fost trimis un grup de buciumaşi şi cîteva detaşamente de oşteni-arcaşi, care vor juca un rol însemnat în toiul bătăliei.
Primii au intrat în lunca îngustă a rîului Bîrlad oştenii avangardei otomane. Focul artileriei şi săgeţile arcaşilor moldoveni i-au silit să bată în retragere, aşteptînd forţele principale. Urmează atacul unităţilor avansate ale armatei moldovene. Un detaşament a atacat frontul armatei turceşti, în timp ce un al doilea a atacat din flanc. În urma pierderilor suferite de primul detaşament, moldovenii sînt nevoiţi să se retragă. Introducînd mereu forţe proaspete de luptă, pe care le aveau din abundenţă, turcii au înfrînt, pînă la urmă, eroica împotrivire a moldovenilor de pe prima poziţie şi înaintau spre cea de a doua, organizată la cîteva sute de metri.
În acest moment de grea cumpănă, tunurile dau o salvă ce constituia semnalul de atac al oastei de călăreţi, rezervă situată după dealurile din dreapta. Totodată semnalul acesta era destinat şi pentru oştile camuflate pe celălalt mal al Bîrladului. De acolo buciumele au dat semnalul de atac al oastei, cunoscut deja bine de otomani, inducînd în eroare pe turci asupra direcţiei unde se afla grosul oştirii moldoveneşti şi rezerva comandamentului. Din cauza ceţei dense, otomanilor li s-a părut că sînt înconjuraţi dinspre rîul Bîrlad şi, cuprinşi de spaimă şi panică, au început să schimbe direcţia atacului principal. O parte s-a îndreptat spre podurile de peste Bîrlad, pentru a preveni un atac asupra flancului stîng al dispozitivelor otomane. Acolo au fost întîmpinaţi de o ploaie de săgeţi şi, cu preţul vieţii multor oşteni moldoveni, ce luptau eroic cu forţele otomane superioare numeric, au fost împinşi în locurile mlăştinoase, unde mulţi şi-au găsit sfîrşitul.
În acest moment, cînd deruta şi panica domneau în oastea otomană, Ştefan cel Mare s-a aruncat el însuşi cu cavaleria plină de forţe proaspete (circa 10 mii de oameni) în mijlocul bătăliei. Coborînd de pe deal, călărimea moldovenească avea avantajele strategice respective. Moldovenii au lovit necruţător flancul drept şi spatele forţelor principale ale otomanilor. Profitînd de deruta din rîndurile duşmanului, s-au ridicat la atac şi pedestraşii moldoveni, astfel că, după cîteva ore de luptă pe viaţă şi pe moarte, grosul oastei turce şi-a găsit aici sfîrşitul. Resturile armatei otomane, în frunte cu Suleyman-paşa, au început retragerea în grabă, fiind dezorganizate şi cuprinse de panică. Urmărirea a durat aproape patru zile, „de marţi pînă vineri noaptea”, „pe un mare noroi”, după cum ne scriu cronicarii35. Unii dintre fugari „s-au înecat în apa Siretului”, alţii în Dunăre; mulţi au fost făcuţi prizonieri. „Şi au biruit atunci Ştefan voievod – povesteşte letopiseţul de la Bistriţa – şi au căzut atunci mulţime nenumărată de oameni şi mulţi şi fără număr au fost prinşi de vii, care mai apoi au fost tăiaţi, numai pe unul îl lăsară viu, pe fiul lui Isac-paşa; şi steagurile lor împreună cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre..., iar Ştefan se întoarse cu oştenii săi ca un biruitor la scaunul său din Suceava”, unde a fost întîmpinat cu urarea „să trăiască împăratul (ţarul)”, fiind deci considerat ca un urmaş ai împăraţilor bizantini36.
Victoria de la Vaslui a avut un mare răsunet internaţional. Ea i-a adus imediat celebritatea lui Ştefan cel Mare în Europa medievală. Papa Sixt al IV-lea i-a atribuit voievodului Moldovei titlul de „atlet al lui Hristos”, numindu-l totodată „scut al Creştinătăţii”37. Contemporanul acestor evenimente, cronicarul polonez Jan Dlugosz, sfetnic şi secretar al regelui Poloniei, a dat o înaltă apreciere faptelor lui Ştefan: „O, bărbat minunat, exclamă el – întru nimic inferior vestiţilor conducători eroici pe care atît îi admirăm, care cel dintîi dintre principii lumii a repurtat în vremea noastră o victorie atît de strălucită în contra turcului. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze stăpînirea şi conducerea militară a întregii lumi (creştine – n.n.) şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător împotriva turcului, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărîrea creştinilor, pe cînd ceilalţi regi şi principi catolici se vlăguiesc în lîncezeală şi plăceri sau în războaie civile”38. E necesar de subliniat că Ştefan cel Mare nu a militat oficial pentru o cruciadă catolică, papală (era principe ortodox). Sarcina domnului consta în integrarea Moldovei într-un sistem de alianţe ale ţărilor europene direct interesate în războiul antiotoman, precum Ungaria sau Veneţia ş.a.39
Înfrîngerea de la Vaslui a spulberat speranţele sultanului de a supune rapid Moldova. Biruinţa repurtată de Ştefan cel Mare a relevat nu numai sultanului, ci şi întregii Europe, apariţia unei noi puteri ostile Imperiului Otoman40. Ea a impus Moldova printre factorii însemnaţi ai relaţiilor internaţionale în Europa Centrală şi Răsăriteană.
Însă zdrobirea armatei turceşti nu însemna că lupta împotriva Imperiului Otoman a luat sfîrşit. Ştefan Vodă se dovedise o personalitate politică prea pătrunzătoare pentru a nu înţelege că victoria de la Vaslui nu era decît o etapă a războiului hotărîtor împotriva turcilor şi că o nouă campanie a sultanului era inevitabilă41. La 25 ianuarie 1475 domnitorul a trimis o misivă către toţi monarhii creştini din Europa, prin care, aducîndu-le la cunoştinţă biruinţa sa, le cerea în acelaşi timp să se ridice cu toţii împotriva duşmanului comun. Ştefan însă rămîne şi de data aceasta de unul singur în faţă turcilor. Ajutor efectiv, militar sau bănesc, Moldova n-a primit.
În acest context general-european Ştefan cel Mare întreprinde paşi diplomatici concreţi. Astfel, Moldova cere de la Polonia ajutorul militar necesar: 2000 de infanterişti polonezi, pentru a întări garnizoanele din Chilia şi Cetatea Albă cu scopul de a opri şi hărţui inamicul. Mai apoi forţele unite polone şi moldovene urmau să dea lovitura decisivă armatei otomane în Cameniţa. Deşi acest plan a fost susţinut în mare parte de nobilimea polonă şi lituaniană, Cazimir al IV-lea a rămas în continuare pe poziţie neutră. Regele polonez vedea în Mehmed al II-lea un aliat al său împotriva Ungariei, neavînd deci nici un interes să şi-l facă duşman. Consecinţa acestei atitudini a Poloniei faţă de Moldova a făcut-o pe cea din urmă să se apropie de Ungaria, îndepărtîndu-se tot mai mult de Curtea de la Cracovia.
La 12 iulie 1475 Ştefan cel Mare a încheiat tratatul de pace şi alianţă cu Ungaria, acceptînd suzeranitatea regelui ungar. Astfel, după circa opt ani de la lupta de la Baia, Ştefan cel Mare restabileşte relaţii bune cu Coroana ungară, care era, de asemenea, ameninţată de expansiunea otomană. Domnul şi consilierii săi puneau mari speranţe în ajutorul acordat de unguri, dar din nou fără rezultate reale. În pofida acestor fapte, tratatul din 1475 e un moment important în politica externă a Moldovei, în relaţiile dintre cele două ţări. Ştefan a încercat să evite o posibilă participare a Curţii de la Suceava în confruntarea polono-ungară, excluzînd Polonia dintre adversarele Moldovei, împotriva cărora urma să dea sprijin armat Ungariei42. Însă tratatul moldo-ungar a înrăutăţit totuşi relaţiile Moldovei cu Statul Polono-Lituanian, deoarece Ştefan rupsese relaţiile de vasalitate cu Cazimir al IV-lea. Pentru a întoarce Moldova sub suzeranitatea poloneză, la Curtea din Cracovia se elaborează un plan de expansiune asupra vecinului de la sud, ce se va realiza către sfîrşitul secolului al XV-lea43.
O atenţie deosebită a acordat Curtea de la Suceava situaţiei din Crimeea, unde existau cîteva state. După moartea lui Hadji Ghiray (1466), întemeietorul Hanatului din Grimeea (înfiinţat în 1436), se desfăşoară o aprigă luptă pentru putere în care se include şi Poarta Otomană. Către 1475 partida favorabilă Istanbulului, condusă de Mengli Ghiray şi de puternicul şef al neamului Şirinilor, Eminek Mîrza, căpătase prioritate. Solii lui Ştefan vin la hanul tătar şi încearcă să-l atragă în coaliţia antiotomană. În acelaşi timp trimite un corp expediţionar şi instaurează la conducerea principatului Teodoro (Mangop) pe principele Alexandru, cumnatul său, înlăturîndu-l pe fratele acestuia Isac, vasal al sultanului. Concomitent se depun eforturi pentru a atrage conducerea coloniei genoveze Caffa în lupta antiotomană. Aceşti paşi aveau scopul de a antrena întreaga Crimee în lupta împotriva otomanilor44.
Situaţia creată în Hanatul Crimeei, cauzată de conflictele interne precum şi de acţiunile militare şi diplomatice ale lui Ştefan în Mangop şi Caffa, l-a obligat pe Mehmed al II-lea să amîne campania din Moldova, programată pentru vara anului 1475, şi să reorienteze în această regiune efortul diplomatic şi militar. Sultanul îşi dădea bine seama că numai neutralizarea aliaţilor Moldovei, precum şi organizarea unei campanii de mari proporţii în Moldova vor grăbi supunerea ţării de la nordul Dunării Inferioare. Iată de ce Mehmed al II-lea ia măsuri urgente pentru a-i înlătura pe eventualii aliaţi reali ai Moldovei.
În iunie 1475 o puternică flotă otomană a sosit la Caffa, care a capitulat după un asediu de cîteva zile şi a căzut sub stăpînire turcă45. Apoi, în decembrie 1475, au fost cucerite de turci celelalte centre creştine din Crimeea, inclusiv Mangopul46. Mengli Ghiray a fost luat prizonier şi a depus, la începutul anului 1476, jurămînt de vasal al sultanului.
Dependenţa vasalică faţă de sultan a Hanatului din Crimeea a schimbat foarte mult situaţia din regiunea nord-pontică în folosul Imperiului Otoman şi a avut urmări grave pentru Europa Orientală şi Centrală, precum şi pentru Moldova. În viitor campaniile otomane vor fi însoţite şi de atacurile de la est de Nistru ale cavaleriei rapide tătăreşti. Contribuţia ei pe cîmpul de luptă este considerată, în ultimul pătrar al sec. al XV-lea – sec. al XVI-lea, ca fiind foarte importantă. Însă folosirea acestor trupe de călăreţi tătari în campaniile pe care sultanii intenţionau să le facă în Europa Centrală în sec. al XV-lea nu se putea realiza, deoarece legătura pe uscat cu tătarii din Crimeea era posibilă numai prin Moldova. Iată de ce interesul otomanilor pentru supunerea Moldovei sporeşte acum şi mai mult. Prin pămînturile moldave supuse, hoardele tătare ar fi avut posibilitate să se deplaseze la sud spre Dobrogea sau Ţara Românească pentru a ataca Regatul Ungar, iar pe la nordul ţării – să pătrundă în Ungaria sau Polonia pentru a înainta în centrul Europei. Astfel, noile cuceriri din Crimeea şi subordonarea Hanatului Tătar pun problema unei legături pe uscat între imperiu şi noile posesiuni ale acestuia. Cucerirea Moldovei, sau a cetăţilor de la sudul ţării, ar fi facilitat crearea unei legături teritoriale a Imperiului Otoman de-a lungul hotarului nord-pontic şi, fără îndoială, la transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”.
În noul context internaţional trecerea Hanatului Crimeea în subordonarea politică şi militară a Porţii a reprezentat un factor de însemnătate majoră pentru expansiunea otomană în bazinul nord-pontic, la început, şi pentru înlesnirea întregii politici otomane în Europa şi Asia, în general, pînă la dispariţia hanatului în 1783. Pentru Moldova succesul otoman în Crimeea a avut consecinţe nefaste şi din alt punct de vedere. În perspectivă, Mengli Ghiray, la ordinul sultanului, va cere de la vecinii Moldovei să nu-i acorde ajutoare, ameninţîndu-i că în caz contrar vor avea de luptat cu oastea crîmleană47.
Succesele obţinute au permis Porţii Otomane să izoleze politic Moldova şi s-o împresoare militar. În primăvara anului 1476 Cazimir al IV-lea a încheiat o înţelegere de pace cu Poarta48. Ţelul fixat de Poartă pentru noua campanie, pe care a pregătit-o sistematic, era de a supune Moldova Istanbulului şi de a o elimina, astfel, din coaliţia forţelor antiotomane. Această strategie ar fi asigurat securitatea Imperiului Otoman la Dunărea de Jos şi ar fi permis reluarea ofensivei împotriva Veneţiei şi a Ungariei. Deja în vara anului 1475 puterea militară a Moldovei a fost din nou ameninţată de flota turcă, care, după cucerirea Caffei, s-a îndreptat spre cetăţile sudice ale Moldovei, fiind însă respinsă49.
Aşteptîndu-se la riposta Porţii, Ştefan cel Mare a luat şi măsuri de întărire a sistemului de fortificaţii, o atenţie specială fiind acordată Chiliei şi Cetăţii Albe, primele care urmau să se opună puternicului inamic. Hotinul, Cetatea Neamţului şi Suceava au fost de asemenea reparate şi aprovizionate suplimentar cu provizii, ca să poată rezista unui asediu îndelungat. Pentru a întări puterea centrală, se fac unele schimbări în aparatul de stat. Rangul de mare logofăt în 1475 l-a primit Ioan Tăutul, care păstrează această demnitate şi pe timpul urmaşului lui Ştefan, Bogdan al III-lea, pînă în 1511, adică 36 de ani. Istoricul I. Ursu îl consideră drept „principalul colaborator al domnului în ultimele decenii”, mîna lui dreaptă în problemele diplomatice, uneori tot atît de grele şi de importante ca şi cele de ordin militar50.
În aşa fel, în vara anului 1476 Ţara Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare, se află în faţa Imperiului Otoman, consolidat mult în ultimul an de către marele strateg şi diplomat Mehmed al II-lea. Forţele politice şi militare ale ambelor puteri medievale erau inegale, şi doar capacitatea de organizare şi de conducere a domnului Ştefan cel Mare şi Sfînt, mai corect spus, geniul marelui voievod, vor salva Ţara Moldovei de pericolul lichidării ei ca stat în Europa Centrală.
 
Note
1 Славяно-молдавские летописи, М. 1976, с. 28.
2 Очерки внешнеполитической истории Молдавского княжества, Кишинёв, 1987, стр. 54-68; Gorovei Şt. S., op. cit., p. 643.
3 Ciocîrlan, V., Poarta Otomană şi gurile Dunării în secolul al XV-lea // RdI, 1985, nr. 2, p. 1065-1066.
4 Papacostea, Ş., La Moldavie. État tributaire..., p. 460.
5 Bogdan, I., Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 282-294.
6 Panaitescu, P., Legăturile moldo-polone în sec. al XV-lea şi problema Chiliei // RSL, vol. III, 1958, p. 111-112.
7 Dlugossi, I., Historiae Polonicae, libri 12, ed. A. Przedziecki, // Opera omnia, t. 13-14. Cracoviae, 1878, p. 408-409; Guboglu M., Le tribut payé par les principautés roumaines à la Porte jusqu’au début du XVI-e siècle d’après les sources turques // REI, 1969, fasc., I, p. 68-69; Berza, M., Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX // SMIM, 1957, vol. II, p. 9; Ciocîrlan V., op. cit., p. 1066.
8 Gemil, T., op. cit., p. 31-32, 138-139. Însuşi T. Gemil menţionează în aceeaşi lucrare faptul că Moldova, în 1456, răscumpără doar pacea prin plata tributului. Idem, p. 24.
9 Пигулевская, Н.В., Якубовский, А.Ю., Петрушевский, И.П., История Ирана с древнейших времен до конца 18 века. Л., 1958, с. 236-237: Hurmuzaki, vol. II, part. 2, p. 203-207: Cazan, I., Denize, E., Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 97-98.
10 Papacostea, Ş., Venise et les Pays Roumains au Moyen Age // Venezia et il Levante fino al secolo XV, vol. I. Storia-Dirito-Economia. Parte 2. Firenze, 1973, p. 612-613; Esarcu, C., Documente istorice descoperite în arhivele Italiei, Bucureşti, I878, p. 68-74.
11 Пигулевская, Н.В., Якубовский, А.Ю., Петрушевский, И.П., История Ирана..., p. 236-238.
12 Bogdan, I., Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II., p. 300-303.
13 Papacostea, Ş., La guerre ajournée: Les relations polono-moldaves en 1478. Refléxions en marge d’un texte de Filippo Buonaccorsi-Callimachus // RRH, 1972, nr. I, p. 9, 13, 16.
14 Ureche, Gr., Letopiseţul Ţării Moldovei // Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 12.
15 Cetăţile dunărene muntene Turnu şi Giurgiu, forturi de o mare semnificaţie strategică pe linia Dunării Inferioare, au fost ocupate de turci în 1417 şi cuprindeau, în acea vreme, 2 garnizoane puternice ale sultanului. Papacostea Ş., Ştefan cel Mare, p. 40-41.
16 Papacostea, Ş., Venise et les Pays Roumains au Moyen Age // Venezia et il Levante fino al secolo XV, vol. I, partea 2, Storta Firenze, 1973, p. 612-613.
17 Vaisman, A. A., O pagină glorioasă a prieteniei româno-iraniene. Relaţiile diplomatice ale lui Ştefan cel Mare cu şahul turcoman al Persiei Uzun Hasan // Revista română de studii internaţionale, VII, 1973, nr. 1, 83-87.
18 Славяно-молдавские летописи, c. 27.
19 Bogdan, I., Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească din sec. XV-XVI, vol. I. Bucureşti, 1905, p. III, 118.
20 Papacostea, Ş., Ştefan cel Mare, p. 41.
21 Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, 2001, p. 83-87.
22 Gemil, T., op. cit., p. 146-147.
23 Славяно-молдавские ле-тописи, c. 27, 108.
24 Ibidem, p. 108.
25 Gonţa, Gh., Alianţele dinastice ale lui Ştefan cel Mare // CRIŞU, 1993 nr. 1, p. 9-15.
26 Cлавяно-молдавские летописи, с. 28.
27 Cлавяно-молдавские летописи, c. 28.
28 Bogdan, I., Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească din sec. XV-XVI, vol. I, p. 115-116.
29 Cлавяно-молдавские летописи, c. 41-50.
30 Antalffi, A., Două documente din Biblioteca Egipteană de la Cairo despre Chilia şi Cetatea Albă în 1484 // RI, I934, n. 1-3 p. 38-40, Cazan, I., Denize, E., Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 112.
31 Iorga, N., Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 128.
32 Dlugossi, I., Historiae Polonicae, libri 12, t. 1-5 // Opera omnia, t. 14. Cracoviae, 1873, p. 606-610; Mehmed M.A. Din raporturile Moldovei cu Imperiul Otoman în a 2-a jumătate a veacului al XV-lea // RdI, 1960, nr. 5, p. 169.
33 Analiza informaţiilor despre numărul oastei otomane îndreptată asupra Moldovei, vezi: Babinger, F., Mahomed II le Conquérant et son temps (1432-1481), Paris, 1954, p. 377, 386-387.
34 Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I, Bucureşti, 1965, p. 321-322.
35 Славяно-молдавские ле-тописи, c. 51; Neagoe, M., Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1970; Gonţa A., op. cit., p. 58-64.
36 Славяно-молдавские летописи, c. 28.
37 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 322.
38 Dlugosz, Jan, Historia Polonicae, Frankfurt, 1712, col 528. Traducere de C. Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Sec. XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 214.
39 Rezachevici, C., op. cit., p. 213.
40 Papacostea, Şt., Politica externă a Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare: puncte de reper // RdI, 1975, nr. 1, p. 22-23.
41 Papacostea, Şt., Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1454-1504), Bucureşti, 1990, p. 47-49.
42 Bogdan, I., Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 330-336.
43 Hurmuzaki, vol. II, part. I, p. 8-10; Bogdan, I., op. cit., p. 331-333; Ciobanu, V., Ţările Române şi Polonia în sec. XV-XVI, Bucureşti, 1985, p. 328-329.
44 Malowist, M., Kaffa, kolonia genuezska na Krymie i problem wschodni wlatach 1453-1475, Warszawa, 1947, p. 328-329.
45 Papacostea, Şt., Caffa et la Moldavie face à l’expansion ottomane // Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1977, p. 150-151.
46 Columbeanu, S., Acţiuni navale în Marea Neagră în timpul lui Ştefan cel Mare // RdI, 1975, nr. I, p. 83; Năsturel R., Din legăturile dintre Moldova şi Crimeea în sec. al XV-lea // Omagiu lui P. Constantinescu, Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 261-266.
47 Gemil, T., Două documente turceşti referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II-lea în Moldova // AIIA, 1968, vol. V, p. 192.
48 Mehmed, M.A., La politique ottomane à l’égard de la Moldavie et du Khanat de Crimée vers la fin du règne du sultan Mehmed II „le Conquérant” Quelques considérations générales // RRH, 1974, nr. 2, p. 522-523; Gonţa, A., Românii şi Hoarda de Aur, München, 1983, p. 183-185.
49 Războieni..., p. 33, 137-141.
50 Ursu, I., Ştefan cel Mare şi turcii, Bucureşti, 1914, p. 59.
 
 
* * *
Acest articol al cunoscutului istoric de la Chişinău Gheorghe Gonţa face parte dintr-un important studiu (în curs de apariţie), intitulat Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi (Relaţiile internaţionale şi mişcarea de eliberare în contextul politicii otomane în a doua jumătate a secolului al XV-lea – secolul al XVI-lea). Salutăm voinţa autorului de a se referi, prin intermediul instrumentelor ştiinţifice, la una dintre cele mai glorioase perioade din istoria românilor.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog