Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

APĂRĂTOR AL PATRIEI ŞI AL CREDINŢEI

Întâlnirea lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul după lupta de la Războieni

Nicolae FUŞTEI

Alte articole de
Nicolae FUŞTEI
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

Pentru tipar

În Evul Mediu era răspândită ideea, atât în spaţiul răsăritean, cât şi în cel apusean, potrivit căreia catastrofele ce se abăteau asupra unor ţări, în special înfrângerea armatelor creştine într-un război sfânt, sunt rezultatul păcatelor conducătorului sau ale ostaşilor. Un război sfânt pierdut era un semn al întreruperii relaţiilor dintre Dumnezeu şi conducătorul de oşti. Din aceste considerente, suveranii (regii, domnii), neînţelegând cauzele înfrângerilor suferite, recurg la ajutorul sfinţilor, pentru ca aceştia să medieze şi să invoce mila lui Dumnezeu. Spaţiul cultural european cunoaşte multe cazuri când personaje istorice primeau sfaturi sau consultaţii de la sfinţi. În Viaţa Cuviosului Serghie de Radonej se spune că Dumnezeu a permis tătarilor să meargă cu război împotriva ruşilor. Kneazul Dimitrie Donskoi vine după sfat la Cuviosul Serghie de Radonej, care îl binecuvântează şi-i prezice victoria1 .
Şi în Apus se cunosc o serie de cazuri, în special cele legate de cruciade, în care viciile, cum sunt: orgoliul, indisciplina, aroganţa au dus la pierderea războiului sfânt. Este de ajuns să ne amintim despre dialogul care a avut loc între regele Ludovic al VII-lea, întors în Franţa din expediţia din Palestina, şi Bernard de Clarvaux, dialog din care reiese că Cruciada a doua s-a încheiat, în anul 1149, cu un dezastru militar pentru Cruciaţi, anume ca rezultat al încrederii excesive în sine a oştenilor-nobili, sfidând puterea lui Dumnezeu2 .
Nici Moldova nu era străină de această paradigmă, după cum se vede şi din următorul episod din viaţa lui Ştefan cel Mare: în vara anului 1476, o puternică şi pustiitoare armată turcească, comandată de însuşi sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a intrat în Moldova. În lupta de la Valea Albă-Razboieni, din ţinutul Neamţului, din 26 iulie 1476, oastea moldoveană, condusă de Ştefan cel Mare, a fost înfrântă, iar domnul, cu puţini oşteni, s-a retras în nordul ţării. Această luptă memorabilă a fost consemnată şi în pisania bisericii „Sf. Arhanghel Mihail”, edificată de Ştefan cel Mare după 20 de ani, la Războieni: …S-au ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene… şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă. Iar noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni, şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei3.
În aceste împrejurări dramatice, domnitorul căuta un sfat, un cuvânt de încurajare.
În O samă de cuvintealui Ion Neculce, în cele 12 istorioare referitoare la domnia lui Ştefan cel Mare, scrise pe baza mărturiilor păstrate încă în memoria poporului, se precizează că, după înfrângere, Ştefan cel Mare, rămas singur, se îndreaptă spre Voroneţ unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând la uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, L-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispoveduit Ştefan-vodă la dânsul 5.
Începutul istorioarei îl prezintă pe Ştefan cel Mare ca pe un om care a suferit o dureroasă înfrângere. Cauza eşecului fiind pusă pe seama păcatelor lui Ştefan cel Mare, după cum avea să o recunoască însuşi domnul Moldovei, câţiva ani mai târziu, în pisania bisericii care va fi construită pe acest loc în memoria ostaşilor căzuţi în luptă: pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui!6.
După lupta de la Războieni, domnul Ştefan, părăsit de toţi, era pe cale de a-şi pierde tronul şi de aceea căuta o cale pentru a se împăciui cu Dumnezeu. El apelează la Daniil Sihastrul, omul sfânt, şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul 7, pentru că doar pocăinţa era în stare să-i aducă iertarea Divinităţii.
Ca să fie pocăinţa mai profundă, împăcarea are loc în câteva etape. Înainte de a-i primi ispovedania, Daniil îl trece pe Ştefan printr-un fel de umilinţă, îl face să aştepte până îşi va săvârşi rugăciunea, arătându-i că, deşi are puterea, e aidoma tuturor muritorilor8. Evident, Ştefan cel Mare ar fi putut să-şi impună autoritatea şi să intre în chilia sihastrului înainte de a-şi fi terminat acesta rugăciunea, dar nu o face, pentru că era conştient că suveranul, sau reprezentantul puterii în statul creştin, nu e doar deţinătorul tuturor drepturilor, ci, în principal, purtătorul tuturor îndatoririlor societăţii creştine în raport cu Biserica, adică cu opera lui Dumnezeu pe pământ9 . Aceasta este prima treaptă a împăcării a lui Ştefan cel Mare cu Dumnezeu, a doua fiind chiar ispovedania, în care domnitorul recunoaşte că este vinovat şi cere iertare Domnului prin intermediul lui Daniil Sihastrul ca preot şi om sfânt.
În continuare Ion Neculce relatează că Ştefan cel Mare, fiind obosit de atâtea lupte, şi la un pas de disperare, îşi expune rezervele în privinţa necesităţii şi posibilităţii războiului cu turcii întrebând pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba?10. Daniil încearcă să-l readucă la starea demnă de un conducător creştin în faţa duşmanului agarean, de aceea respinge ideea supunerii faţă de turci, ba mai mult, el este convins şi îl convinge şi pe domnul Moldovei că războiul purtat este unul drept, şi biruinţa va fi de partea suveranului: Iar sihastrul au zis să nu o închine că războiul iaste a lui11.
După această profeţie, care a avut o însemnătate deosebită pentru derularea evenimentelor ulterioare, urmează şi un sfat al sihastrului, potrivit căruia Ştefan cel Mare trebuia să aducă un semn de mulţumire lui Dumnezeu: Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii12.
Ştefan cel Mare urmează sfaturile lui Daniil şi au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţelegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei cetatea Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre, iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-să înapoi Ştefan-vodă s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie13.
Pentru Ştefan cel Mare şi contemporanii lui, victoria domnului moldovean este un semn al împăcării acestuia cu Dumnezeu, de aceea, la rândul său, urmând poveţele lui Daniil, construieşte biserica „Sf. Gheorghe” la mănăstirea Voroneţ, sfinţită la 14 septembrie 148814.
Noua ctitorie a lui Stefan cu hramul Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruintă, a fost ridicată la 12 ani după luptele pustiitoare pe care le-a avut cu turcii15. Alegerea Sf. Gheorghe ca patron al bisericii nu este întâmplatoare, ci are o adâncă semnificaţie dat fiind faptul că biruinţa sfântului asupra balaurului era, în mentalitatea contemporanilor lui Ştefan cel Mare, simbolul luptei si victoriei împotriva otomanilor16.
Acest episod din viaţa lui Ştefan cel Mare, care, la prima vedere, pare să nu fie atât de important, scoate în evidenţă o serie de lucruri ce ne permit să înţelegem mai bine cine a fost Ştefan cel Mare, şi relevă totodată mentalitatea epocii.
Din cele relatate de Ion Neculce vedem, în primul rând, că Ştefan cel Mare era o personalitate desăvârşită din punct de vedere moral, fiind în stare să-şi mărturisească greşelile atunci când le avea, ştiind totodată să fie recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul dat.
Pe de altă parte, episodul întâlnirii domnului moldovean cu Daniil Sihastrul denotă că societatea românească nu era una închisă, ci, dimpotrivă, receptivă la paradigmele universale ale civilizaţiei creştine europene. Acceptând ideea potrivit căreia o nenorocire abătută asupra unei ţări este cauzată de păcatele conducătorului, Ştefan cel Mare recunoştea, cu privire la înfrângerea suferită la Războieni, că a fost voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele17.
Povestirea despre întâlnirea lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul după lupta de la Războieni, reprodusă de Ion Neculce în O samă de cuvinte, demonstrează efortul românilor de a înţelege şi interpreta o problemă de sorginte creştină, răspândită în întreaga Europă, şi anume cea referitoare la conducătorul penitent, dar şi o încercare de a găsi o soluţie pe măsura mentalităţii epocii.
 
Note
 1 O победе, еже на Мамая и о монастыре, еже на Дубенке, în Жизнь и житие Сергия Радонежского, Москва, 1991, с. 78-79.
 2 Constable Guilles, A Report of a Lost Sermon by St. Bernard on the Failure of the Second Crusade, în Religious Life and Thought (11th-12th Centuries),Londra, 1979, p. 49-54; Idem. Sanctisima patria. Points et themes communs aux trois oevres de Lucas de Tuz, http://eprints/ens-lsh.fr/archive/00000070/01/Henriet.pdf, p. 18.
 3 Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 126-133; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 139-144.
 4 Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei,Bucureşti, 1982.
 5 Ibidem, p. 165.
 6 Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904, p. 179.
 7 Ion Neculce, op. cit., p. 165.
 8 Danilo Budimiou Kristiç, Monarihia Ortodoxă, în revista Raţiunea mistică, nr. 1-2, 1995, p. 66.
 9 Vladimir Soloviov, Fundmentele spirituale ale vieţii, Alba Iulia, 1994, p. 141.
 10 Ion Neculce, op. cit.,p. 165.
 11 Ibidem, p. 165
 12 Ibidem.
 13 Ibidem.
 14 Maria Magdalena Syekelz, Ştefan S. Gorovei, „Semne şi minuni” pentru Ştefan voievodul. Note de mentalitate medievală, în Studii şi Materiale de Istorie Medievală, XVI, 1998, p. 54.
 15 Mircea Păcurariu, op. cit.,p. 72-76.
 16 Andrei Pipidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 44, 127.
 17 Nicolae Iorga, op. cit., p. 179.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog