Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

APĂRĂTOR AL PATRIEI ŞI AL CREDINŢEI

Ştefan cel Mare împărat

Dumitru NĂSTASE

Alte articole de
Dumitru NĂSTASE
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

Pentru tipar

„Puternicul împărat al românimii”, astfel îl califica Nicolae Iorga pe Ştefan cel Mare în 1904, la 400 de ani de la moartea voievodului[1]. Caracterizarea va fi fost socotită – atunci, ca şi mai târziu – drept o simplă floare retorică, explicabilă prin împrejurarea care o prilejuise şi, ca atare, nimeni n-a luat-o în seamă.
E drept totuşi că Iorga însuşi a atras insistent atenţia asupra anumitor manifestări cu caracter sau aspect imperial ale unora dintre domnii Ţărilor Române. El le-a considerat însă importate mai târziu, de domni de origine străină şi le-a limitat, de altfel, la domeniul cultural şi ecleziastic[2]. Cât despre titlul imperial, după o părere până de curând general acceptată (împărtăşită şi de Iorga), domnii români nu l-ar fi purtat, nici revendicat, niciodată[3].
Cercetări mai recente au dat însă la iveală sau au pus în lumină numeroase titluri şi vocabule imperiale, aplicate acestor domni, în diferite surse (cronici, notiţe de manuscrise, inscripţii, scrisori, dedicaţii ş.a.), dosarul astfel constituit devenind, în relativ scurtă vreme, considerabil[4]. În lucrarea de faţă, mă voi referi la mărturiile cu caracter imperial privitoare la Ştefan cel Mare, atât la cele cuprinse în acest dosar, cât şi la altele, neînregistrate sau nevalorificate până acum.
În cronica sa de curte – cea mai veche cronică moldovenească în slavonă păstrată – Ştefan cel Mare este de regulă intitulat voievod şi domn (gospodinß), dar uneori şi împărat (în slavă, carß)[5]. Е adevărat că acest titlu nu îi este atribuit de cronicar decât de trei ori, însă în împrejurări, după părerea mea, cât se poate de semnificative.
Mai întâi, textul ne informează că la 29 august 1471 „a fost cutremur mare atunci peste toată lumea [povßseivßselenhi] când şedea împăratul [carß] la masă[6]. Se ştie bine că, după concepţia vremii, fenomene naturale ca eclipsele, cutremurele, revărsările de ape etc. erau socotite semne divine. Ca atare, ele erau puse în legătură, explicit sau, mai adesea, doar aluziv, cu anumite situaţii sau evenimente terestre. Acest sistem de relaţii apare frecvent în istoriografia medievală, atât occidentală, cât şi bizantină[7], prin mijlocirea căreia s-a răspândit în toată Europa orientală[8]. În cazul nostru, valoarea de „semn” a seismului era neîndoielnică, prin însuşi înţelesul fatidic al datei sale: 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Iar pentru moldoveni, el putea să pară cu îndreptăţire „universal”, fiind „cel mai însemnat seism din cursul secolului XV, resimţit cu mare tărie în toate cele trei ţări române şi peste hotare..., cauzând mari pagube şi spaimă”[9]. Cronicarul are însă grijă să precizeze importanţa fenomenului, punând, cât se poate de sugestiv, în legătură cutremurul cu termenii caracteristici „toată lumea” (Vßselenh, corespondentul slav al lui οικουμέυη) şi „împărat” (carß). Într-adevăr, faptul că acest cutremur a cuprins „toată lumea” îi conferă caracterul unui mesaj adresat în mod special monarhului universal care e, în principiu, împăratul. Atribuindu-i lui Ştefan acest titlu în această împrejurare precisă, cronicarul arată că mesajul cutremurului ecumenic se adresa propriului său suveran, pe care, prin urmare, îl socotea nu numai voievod şi domn, ci şi împărat.
Această interpretare este coroborată de exemplul următor, care va lumina şi mai bine sensul şi valoarea pe care cronicarul le dădea, în slavonă, titlului de carß, atribuindu-l – aici de două ori în şir – aceluiaşi domn. Tot Iorga observa că, după cronica cunoscută drept a lui Grigore Ureche, întorcându-se la Suceava după marea lui biruinţă de la Podul Înalt (Vaslui), din 1475, asupra turcilor, Ştefan a fost întâmpinat de mitropolit şi de cler care i-au ieşit înainte „ca unui împăratu şi biruitoriu de limbi păgâne”[10]. Dar acest pasaj e preluat din cronica de curte a marelui domn, unde semnificaţia sa e mult mai lămurită. Citez: „Şi s-a întors Ştefan voievod cu toţi oştenii lui ca un purtător de biruinţă în cetatea sa de scaun a Sucevei şi i-au ieşit în întâmpinare mitropoliţii şi preoţii purtând sfânta evanghelie în mâini şi slujind si lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost dăruite de cel Prea Înalt şi binecuvântând pe împărat: «Să trăiască împăratul»“[11].
Nu poate încăpea îndoială, ceea ce descrie pasajul încheiat astfel este victoria imperială asupra necredincioşilor şi triumful împăratului creştin Nicefor[12] întors în capitala sa (pe care, doar puţin mai târziu şi nu fără legătură cu acest precedent, Macarie, cronicarul lui Petru Rareş, o va numi „oraşul împărătesc al Sucevei”, carskÉi SuçavskÉigrad[13]). Mai mult, intrarea triumfală a „împăratului” Ştefan în cetatea sa de scaun imită simbolic un model precis: intrarea în „împărăteasca Romă” a lui Constantin cel Mare, victorios în numele crucii, aşa cum e relatată în Panegiricul primului împărat creştin, copiat abia cu unan în urmă, la porunca domnului moldovean[14].
Semnificaţiile termenului carß din cazurile examinate se adaugă altor argumente, mai generale, pentru a arăta limpede că acest titlu îşi păstrează valoarea imperială şi când se referă la domnii români. Cât priveşte cuvântul care-i corespunde în româneşte, el este (cum se vede şi din Letopiseţul... până la Aron vodă şi se va vedea şi aici, în continuare) cel de împărat[15]. El n-a fost şi n-ar fi putut fi, de altfel, transcris direct prin termenul ţar, recent introdus si, cum a remarcat de mult N. Iorga, fără derivate în limba română[16]. Această lămurire ne va permite să traducem corect o ultimă menţiune privind subiectul nostru în cronica de curte din care le-am reţinut şi pe primele. Textul acesteia începe cu o simplă listă a domnilor Moldovei de la Dragoş până la sfârşitul veacului XIV, purtând fiecare doar titlul de voievod. Dar apoi, în afară de acest titlu, ea conferă domnilor următori, începând cu Alexandru cel Bun, şi pe acela, global, de MoldavstiicarÏe[17], care înseamnă deci „împăraţii moldoveni”[18]. Printre aceştia se cuprinde, evident, şi Ştefan cel Mare[19], eroul cel mai de seamă al cronicii[20] şi totodată singurul pentru al cărui titlu imperial cronicarul găseşte, cum am văzut, şi îndreptăţiri personale.
Dar principala dintre acestea, victoria imperială din 1475, marchează momentul culminant al războiului antiotoman, a cărui iniţiativă Ştefan o luase cu bună ştiinţă în 1473, refuzând să mai plătească tribut sultanului şi atacând – la 8 noiembrie, de ziua arhanghelilor Mihail şi Gavril, voievozii oştilor cereşti! – pe protejatul său, domnul Tării Româneşti, Radu cel Frumos, a cărui oaste avea şi sprijin turcesc[21]. Or, tot în 1473, „a fost inaugurată, din porunca lui Ştefan cel Mare”[22], dacă nu întreaga cronică, ale cărei elemente imperiale le-am luat în discuţie, cel puţin o importantă etapă din redactarea ei[23]. Dar, mai ales, în iunie a aceluiaşi an, în preajma ofensivei împotriva Ţării Româneşti, Ştefan dăruieşte mănăstirii Humor vestitul Tetraevanghel, sfârşit atunci, în care pusese să fie reprezentat în genunchi, la picioarele Maicii Domnului – atât de însemnată în iconografia antiotomană – în epilogul manuscrisului, donatorul fiind intitulat „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul împărat [c<a>rß], Ιο Ştefan voievod, domn al ţării Moldovlahiei”[24].
Este de prisos să mai insist asupra firului ce leagă nemijlocit titlul imperial din cele două momente, cel al rugii pentru biruinţă din 1473, de cel al biruinţei împlinite în 1475 pe care o consemnează triumfal letopiseţul început sau reluat o dată cu invocarea ei. Dar pentru a nu rămâne nici un dubiu posibil, această legătură o stabileşte Ştefan însuşi, întărind în 25 aprilie 1475, la foarte scurt timp după victorie, proprietăţile tocmai ale mănăstirii Humor, păstrătoarea nepreţuitului Tetraevanghel[25].
În sfârşit, în 1473-1474, este copiat, tot din porunca lui Ştefan, panegiricul împăratului Constantin cel Mare, alcătuit de patriarhul Eftimie al Târnovei[26]. Lăsând la o parte valoarea simbolică a gestului în sine, panegiricul conţinea întreaga documentaţie cu ajutorul căreia se puteau teoretiza pretenţiile la succesiunea Bizanţului şi la restaurarea „împărăţiei creştine”, inclusiv importantul episod al „înălţării crucii”, asupra căruia vom reveni. Să spunem totuşi de pe acum că acest episod, „cu tot luxul de amănunte cu care e povestit” în altă redacţie slavo-română a aceleiaşi scrieri – cea introdusă doar cu puţin mai târziu în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie –, „era, în epocă, un simbol de cruciadă, cultivat întâi de Ştefan cel Mare”[27].
Biruinţelor de la început, culminând cu cea de la Vaslui, din 1475, le-a urmat însă înfrângerea lui Ştefan de către Mahomed II, pe Pârâul Alb, în 1476. Totuşi sultanul nu şi-a putut valorifica victoria, trebuind să se retragă, iar, cu o scurtă întrerupere în 1479-1480, efortul de luptă antiotoman al domnului Moldovei s-a prelungit câţiva ani buni încă. În 1484, turcii au cucerit însă Chilia şi Cetatea Albă, ocupând întreg litoralul moldovenesc. Ca urmare a acestei grele pierderi, Ştefan a fost nevoit să înceteze ostilităţile şi, în 1486, să încheie pace cu Poarta, reluând plata tributului[28].
Pierderea celor două porturi moldoveneşti a fost înregistrată, printre altele, şi de o notiţă anonimă contemporană, pe un Octoih slavon. Dar, deşi această însemnare a fost publicată de Ioan Bogdan încă din 1891[29], nimeni nu pare a fi observat că pentru autorul ei Ştefan cel Mare e împărat. El îl numeşte, într-adevăr,carß S´tevan´, titlu pe care însă Bogdan l-a schimbat pentru Ştefan în „domn” („domnul Ştefan”), traducându-l numai în cazul sultanului prin „împărat”. Iată partea din notiţă care interesează aici, în traducerea lui I. Bogdan, în care n-am făcut decât cuvenita restabilire a titlului dat lui Ştefan cel Mare: „în anii împăratului Baiazid(cara Vamzita) luară turcii cetatea Chilia şi cealaltă [cetate], Belgradul, ...: iar împăratul Ştefan(carß S´tevan´) nu merse la război, ci-i aşteptă la Obluciţa; iar turcii fură vicleni şi nu veniră la luptă, ci se aşezară sub Chilia...”[30].
După Bogdan, Octoihul, pe care-l descoperise în Biblioteca Academiei Teologice din Kiev, „trebuie să fi fost scris pe teritoriul moldovenesc”[31]. Limba însemnării – medio-bulgară influenţată de bulgara vorbită, conţinând însă şi „două malorosisme” – îl face să presupună că autorul ei va fi fost „un bulgar ce trăia în părţile Basarabiei de sud sau în Bulgaria de nord”[32]. Dar „particularităţi ale limbii vii bulgare” se observă şi în medio-bulgara textelor şi documentelor româneşti[33], cele moldoveneşti suferind şi influenţe ale „limbii ruseşti apusene”[34]. Pe de altă parte, cunoştinţele precise ale autorului şi amănuntele despre evenimentele pe care le consemnează, înseşi atenţia şi interesul cu care le urmăreşte, mi se par a indica, oricum, pe cineva trăitor în Moldova, sub autoritatea celui pe care-l numeşte în chipul cel mai firesc „împăratul Ştefan”. Pentru comparaţie, doar puţin mai târziu, tot într-o însemnare pe un manuscris, făcută însă sigur de un supus al său, Neagoe Basarab (despre care mărturiile imperiale abundă[35]), va fi numit şi el, tot aşa de natural, „împăratul Neagoe”[36].
Pierderea litoralului moldovenesc a fost teribilă şi prin implicaţiile ei ideologice. Stăpânirea mării era un atribut de seamă al puterii imperiale, Mediterana fiind „marea imperială” prin definiţie încă de pe timpul când era un „lac roman”, dar mai ales în continuare, în epoca de glorie a Bizanţului, când Constantinopolul era şi o capitală a mărilor, peste care se socotea că împărăţeşte bazileul, la fel ca şi peste uscatul cu care se mărgineau[37]. „Parathalassia”, zona maritimă, revenea deci „de drept” suveranităţii acestuia, stăpânirea ei dobândind astfel un caracter prin excelenţă imperial, iar, în fapt, legitimând şi necesitatea împăraţilor bizantini de a respinge deopotrivă năvălitori de pe pământ şi de pe apă[38].
Bineînţeles, la acest sistem de valori doctrinare participau şi mările adiacente, ca, de pildă, Adriatica sau Egeea. Marea Neagră era însă şi ea, de fapt, un „golf”, o prelungire a Mediteranei şi a fost vreme îndelungată un adevărat „lac bizantin”, sub dominaţie sau control tot bizantine[39] rămânând mari părţi din litoralul ei până la cucerirea turcească. Constantinopolul însuşi era, de altfel, situat nu pe Mediterană, ci pe Bosfor, păzind porţile Mării Negre, ale cărei ape îl legau nemijlocit de porturile ei, inclusiv de cele moldoveneşti. Toate acestea lămuresc mândria cu care domnii noştri subliniază stăpânirea hotarului mării, atunci când ajung să-l dobândească, menţionat ca atare în intitulările lor de un Roman I[40] sau de un Mircea cel Bătrân[41], care precizează că dominaţia sa se întinde „şi până la Marea cea Mare”[42]. Mai anume, aşa se explică de ce într-o inscripţie grecească „dont le style politique même est celui des empereurs”[43], „Parathalassia” figurează în titulatura lui Alexandru cel Bun, primul dintre „împăraţii moldoveni”: ‘Iω ‘Aλεξάνδρου βοεβώδα αÛτοκράτωρ πάσης Μολδοβλαχίας καì Παραθαλασ[σ]ίας. Inscripţia însoţea, pe un epitrahil azi pierdut, executat la comanda sa, portretul domnului „autocrat al Moldovlahiei şi Parathalassiei”, înfăţişat „sous un chapeau pareil à celui du Paléologue contemporain” [i.e. împăratul Ioan VIII][44]. Figurată pe aceeaşi broderie, soţia sa, doamna Marina, era şi ea intitulată αÛτοκράτωρησα πάσης Μολδοβλαχίας καì Παραθαλασ[σ]ίας[45], iar într-o versiune slavă a ultimului termen, Alexandru domneşte „şi pe ţărmul mării” (...ipomor϶)[46]. În acelaşi timp, întâistătătorul Bisericii sale, Macarie, îşi spune, în greceşte, pe un epitaf din 1428, mitropolit, tot „al Moldovlahiei şi Parathalassiei”[47].
Or, după ce turcii distruseseră Imperiul bizantin şi cuceriseră, în lanţ, Imperiul de Trapezunt (1461), Mangopul (1475) şi coloniile genoveze Samastri (1459), Caffa (1475) şi dependinţele ei, ceea ce mai subzista din litoralul Mării Negre creştine se rezumase şi „concentrase” în Parathalassia moldovenească mărginită şi străjuită de Chilia şi de Cetatea Albă.
Conform concepţiei vremii, succesele militare ale turcilor otomani şi dispariţia statelor creştine cucerite de ei constituiau o pedeapsă divină, „pentru păcatele” popoarelor şi, mai ales, ale suveranilor lor[48]. Bineînţeles, această credinţă era împărtăşită şi de moldoveni[49], în speţă de Ştefan cel Mare[50]. Dar, de la începutul îndelungatului ei conflict cu turcii şi până în 1484, Moldova nu pierduse nici o aşchie din teritoriul ei de ţară creştină. Ba, dimpotrivă, chiar Ştefan cel Mare izbutise să-i adauge tocmai Chilia, celălalt capăt fortificat al Parathalassiei sale[51]. Nu poate fi îndoială că, raportată la expansiunea otomană ce pusese capăt tuturor stăpânirilor ortodoxe din Balcani şi Asia Mică, cuprinzând şi litoralul pontic, cu excepţia celui moldovenesc, această situaţie arăta lui Ştefan cel Mare că se află în favoarea divinităţii. Acum însă, cucerirea rapidă de către turci a celor două porturi şi a întregii Parathalassii a „împăraţilor moldoveni”, cu alte cuvinte înstăpânirea directă a „agarenilor” pe o porţiune atât de însemnată (sub toate aspectele) a Ţării Moldovei, nu putea decât să indice, în chip tragic, adânc credinciosului Ştefan că Dumnezeu şi-a întors faţa de la el.
În 1487, la mai puţin de un an după reluarea plăţii haraciului, Ştefan cel Mare ridică însă, la Pătrăuţi, biserica Sfintei Cruci, care, aşa cum am arătat în alte lucrări[52], trebuia să afirme hotărât că pacea nu fusese acceptată decât în fapt, ca o provizorie „încetare a focului” de către ctitor, care se socoate într-un fel de război permanent cu turcii. Ceea ce înseamnă că, prin însuşi actul ctitoricesc, acesta şi-a pus, cu deplină încredere, nădejdea în iertarea divină, cu atât mai mult cu cât ţelul confruntării astfel înţelese este izbânda definitivă a Crucii şi eliberarea „împărăţiei Creştine”. O spune chiar hramul bisericii, dar, mai în amănunt, şi pictura ei murală interioară.
În pronaosul lăcaşului, o compoziţie vestită grupează în friză o întreagă oaste de sfinţi militari călări, sub arme şi cu mantiile fâlfâind, în frunte cu împăratul Constantin cel Mare şi călăuzită de arhanghelul Mihail spre o ţintă indicată din cer de o cruce[53]. După cum a dovedit-o de mult André Grabar[54], evocând victoria câştigată în numele crucii de împăratul Constantin cel Mare, această amplă compoziţie nu făcea decât s-o invoce pe cea a moldovenilor asupra turcilor, simbolul extinzându-se la întregul lăcaş, închinat hramului, neobişnuit pentru o biserică ortodoxă, al „Cinstitei Cruci”[55].
Evident, între capitolul „Înălţării Crucii” din Panegiricul împăratului Constantin, copiat la porunca ctitorului în 1473-1474, şi expediţia sfinţilor militari ilustrând acelaşi hram există o relaţie directă[56]. Ea e pusă şi mai mult în lumină de alte scene pictate la Pătrăuţi. Pentru a preciza ţelul suprem al acestui război şi raportul dintre Ştefan şi împăratul din fruntea oştii de sfinţi, Constantin cel Mare mai figurează de două ori în frescele din biserică, în naos: în tabloul votiv, recomandând lui Iisus Hristos pe Ştefan[57], şi, alături de mama sa Elena, purtând între ei Cinstita Cruce (a hramului!), zugrăviţi în pandant cu chipul ctitorului şi încoronaţi la fel ca el.
Ne aflăm deci în faţa unui adevărat ansamblu alegoric de imagini, căruia, prin extindere, i se potriveşte următoarea frază a lui André Grabar, referitoare la compoziţia sfinţilor militari ecveştri: „Comme naguère l’еmрегеur Constantin marcha contre les païens et les écrasa de même Etienne de la Moldavie, nouveau Constantin, vaincra l’еnnemi infidèle, au nom de la Croix”[58].
Dar „noul Constantin” fusese denumit Mihail VIII Paleologul, după eliberarea Constantinopolului, care întregise, în 1261, restaurarea „imperiului creştin”, prin alungarea cuceritorilor „latini” ai capitalei sale[59]. După 1453, această eliberare va fi însă socotită drept o prefigurare a celei, scontate, de sub ocupaţia turcească[60]. Sistemul de simboluri al frescelor de la Pătrăuţi ne obligă deci să depăşim limitele la care s-a oprit interpretarea lui Grabar, ţelul primului împărat creştin şi al celestei trupe pe care o comandă, ţel indicat de însuşi arhanghelul Mihail, neputând fi altul decât eliberarea oraşului întemeiat de Constantin cel Mare şi instalarea pe tronul „împărăţiei creştine” renăscute a „noului Constantin” moldovean.
Confirmarea că spre acest scop convergeau toate imaginile examinate ne-o oferă încă una din aceste fresce. E vorba de o mare şi elocventă compoziţie a Învierii lui Isus, plasată alături de imaginea sfinţilor împăraţi, în unghi drept cu ei, şi făcând faţă tabloului votiv. Această Înviere, figurată simbolic, соnform iconografiei bizantine, prin scena Coborârii la iad a lui Iisus („‛Ηεìς ‛′Αδου Κάυοδος”), se află într-un loc neobişnuit, iar marile ei dimensiuni, tot neobişnuite, au frapat pe I. D. Ştefănescu, ce subliniază, cu drept cuvânt „le devéloppement exceptionnel” al acestui subiect, înfăţişat la Pătrăuţi „sur la largeur de deux registres et de quatre compartiments”[61]. Pe de altă parte, A. Grabar observă că reprezentarea ortodoxă tradiţională a Învierii (º ‘Ανάστασις), prin pogorârea lui Hristos în iad pentru a elibera pe cei izbăviţi de păcatul originar, conţine elemente de iconografie imperială, cum ar fi acela, foarte potrivit cazului nostru, „de l’empereur libérant un peuple soumis au joug d’un tyran”[62]. Or, pentru greci, în timpul stăpânirii otomane, sărbătoarea Învierii semnifica, foarte lămurit, şi „Învierea neamului” („º ‘Ανάστασις τοØ Γένους”)[63], iar o urare grecească obişnuită până azi în ajunul Paştelui este „Καλ¬ ‘Αάσταση καì στ¬ν Πόλη να δώσει Ò Θεός!” (Înviere bună şi la Constantinopol să dea Dumnezeu!)[64]. Putem deci conchide, fără teama de a greşi, că, finalizând mesajul celorlalte scene discutate, marea compoziţie de la Pătrăuţi a Învierii o vesteşte de fapt pe aceea a împărăţiei creştine, împlinită prin eliberarea oraşului lui Constantin, de către „noul Constantin” zugrăvit în faţa ei[65]. Iar pentru ca înţelesul adevărat al acestor reprezentări să fie şi mai neîndoios, la Pătrăuţi, inscripţiile picturii murale nu sunt în slavonă, ca de obicei, ci, în mod excepţional, în greacă[66], limba Imperiului bizantin şi, bineînţeles, a capitalei sale.
Chipurile sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, cu crucea între ei, vor fi de aici înainte nelipsite din ctitoriile religioase ale lui Ştefan cel Mare (cu excepţia Voroneţului)[67]. Dar pentru a întări sensul alegoric de mai sus al Învierii, în celelalte biserici ale lui Ştefan construite în aceeaşi vreme cu Pătrăuţii (Milişăuţi, 1487, Voroneţ şi Sf. Ilie lângă Suceava, ambele 1488), în loc să mai pogoare la iad într-o Anastasis, Hristos apare pe acelaşi loc – adică faţă-n faţă cu chipul ctitorului – în ipostaza imperială de rege al regilor (în slavă carßcarem), în scena numită Rugăciunea (Deisis) imperială, primind intercesiunea Maicii Sale, nebiruita protectoare a creştinilor în luptă cu musulmanii, reprezentată ca împărăteasă (în slavă, acest tip de Deisis se cheamă chiar predstacarica)[68]. Aşa cum a arătat Sorin Ulea, această scenă e amplasată numai în Moldova în pandant cu tabloul votiv[69]. Este evident că valoarea ei imperială se răsfrânge asupra acestuia şi că scopul cel mai adânc al rugăciunii adresate astfel lui Iisus împărat de Maica Sa Împărăteasă nu putea fi altul decât cel simbolizat de marea Anastasis căreia îi luase locul pentru a sublinia şi mai cu putere rangul şi misiunea, aşijderea imperiale, pe care le atribuia ctitorului zugrăvit în faţa sa.
Tot în 1487, Ştefan cel Mare face încă un gest foarte semnificativ: el se îngrijeşte să reactualizeze obiectul însuşi care materializa rugăciunea sa din 1473 pentru izbândă împărătească. Într-adevăr, după cum spune inscripţia donatorului, „în anul 6995 [1487], noiembrie 20”, domnul „a ferecat” Tetraevanghelul de la Humor, iconografia ferecăturii reprezentând, ca de obicei, în faţă Învierea lui Iisus – Anastasis! – iar în spate, Adormirea Maicii Domnului[70]. De polivalenţa primei scene am luat deja act, chiar în aceleaşi împrejurări. Cât despre cea de-a doua, trebuie spus că sărbătoarea Adormirii Fecioarei, la 15 august, evoca şi victoria Constantinopolului asupra „agarenilor” (adică arabilor), în 718, survenită în aceeaşi zi, şi aniversată după aceea la 15 august, ca sărbătoare a Eliberării Constantinopolului, datorate Maicii Domnului[71]. Această valoare a fost însă făcută efectivă de către Mihail VIII Paleologul, în 1261. În acel an, generalul bizantin Alexis Stratigopoulos redobândise Constantinopolul la 25 iulie, dar bazileul uzurpator aşteptă ziua Adormirii Maicii Domnului pentru a intra ca eliberator în cetatea împărătească şi a deveni astfel „noul Constantin”[72]. Ferecăturile preţioase ale Tetraevanghelului din 1473 sunt grele de toată această încărcătură simbolică, şi prin ele „împăratul Ştefan”, cum e intitulat în manuscris, îşi reînnoieşte aşadar ruga pentru împlinirea ţelurilor dezvăluite de biserica din Pătrăuţi şi de frescele sale: restaurarea „împărăţiei creştine”, prin alungarea turcilor şi înălţarea Cinstitei Cruci în cetatea ei de scaun, dezrobită.
 
 

(Va urma.)

 



 
NOTE
 
[1] N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român, reeditare, Bucureşti, 1966 (ed. I, Bucureşti, 1904), p. 8 (Prefaţă).
[2] Vezi, în special, idem, Byzance après Byzance. Continuation de l’Histoire de la vie byzantine, reeditare, Bucureşti, 1971. Cu o Postfaţă de Virgil Cândea. Cf. analiza acestei concepţii a lui Iorga, la D. Nastase, L’idée impériale dans les pays roumains et „le crypto-empire chrétien” sous la domination ottomane. Etat et importance du problème, în „Σύμμεικτα”, 4, 1981, p. 201 sq.
[3] Asupra acestei probleme, cf. expunerea mea, loc. cit., p. 203-204.
[4] Primul releveu de titluri şi de alţi termeni imperiali referitori la domnii români a fost întocmit de Petre S. Năsturel, Considérations sur l’idée impériale chez les Roumains (comunicare prezentată la simpozionul internaţional „L’institution impériale à Byzance et au Moyen Age occidental et slave”, Salonic, 24-29 august 1969), în „BYZANTINA”, 5, 1973, p. 395-413 + 4 pl. Alte mărturii de acelaşi fel în lucrările mele: „Βοεβόδας, ΟÛγγροβλαχίας καì αÛτοκράτωρ Ρωμαίων”. Remarques sur une inscription insolite. în „Byzantinisch-neugriechische Jahrbücher”, 22, 1977-1984 (extras, 1976), p. 1-16; La survie de „l’Empire des Chrétiens” sous la domination ottomane. Aspects idéologiques du problème, în Popoli e spazio romano tra diritto e profezia. Da Roma alla Terza Roma, Studi III, 21 aprile 1983, Neapole, 1986, p. 459-471; Imperial Claims in the Romanian Principalities, from the Fourteenth to the Seventeenth Centuries. New Contributions, în volumul colectiv The Byzantine Legacy in Eastern Europe, Lowell Clucas Ed., New York, 1988, p. 185-224 şi passim; ş.a.
[5] P. S. Năsturel, Din legăturile dintre Moldova şi Crimeea în veacul al XV-lea, în Omagiu lui Petre Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 265; idem, Considérations sur l’idee imperiale..., p. 405-406 şi n. 36-38; cf. Eugen Stănescu, Cultura scrisă moldovenească în vremea lui Ştefan cel Mare, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare. Culegere de studii îngrijită de M. Berza, Bucureşti, 1964, p. 34.
[6] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 (în continuare Cronicile), p. 17, r. 9-10; orig. sl., p. 8, r. 16-17. Pentru tot ce priveşte acest pasaj, vezi, mai pe larg, D. Nastase, Καθημερινή ζωή, θεοσημ ίες καì πολιτικη ìδεολογία στ¬ μεσαιωνιθ¬N.A. Еυρωπη, în ‛H καθημεπιν¬ ζω¬ στò Bυζόντιο..., Atena, 1989, p. 623-625. Pentru carß tradus împăratul (şi nu ţarul, ca la P. P. Panaitescu, loc. cit.), vezi mai jos, p. 68 şi nr. 15, 16.
[7] Pentru Bizanţ, mai recent, S. Lampakis, ‛Yπερφυσικές δυνάμεις, φυσικ φαινόμενα καì δεισβαιμονίες στìν ‛Ιστορία τσØ Γεωργίου Παχυμέρη, în „Σύμμεικτα”, 7, 1987, ρ. 77-100 (cu rezumat francez, p. 423). Anume pentru cutremure în spaţiul bizantin există relativ numeroase lucrări. Vezi printre altele, G. Dagron, Quand la terre tremble..., în „Travaux et mémoires”, 8, 1981 (Mélanges Paul Lemerle), p. 87-103; idem, La romanité chrétienne en Orient. Heritages et mutations, Londra, Variorum Reprints, 1984, III; cf. A. Ducellier, Les seismes en Méditerranée orientale du XIe au XIIIe siècle. Problèmes de méthode et résultats provisoires, în Actes du XVe Congrès international d’études byzantines, Athènes – septembre 1976, IV Histoire, Communications, Atena, 1980, p. 103-113. Pentru perioada ce ne interesează, vezi, recent, Florentia Evanghelatu-Notara, Σεισμοì στò Βυζάντιο •πò ιòν 130 μέχρι καì τòν 150 •ιώνα. ‛Ιστοριꬦξέταση, Atena, 1993 (cu surse şi bibliografie). Listă amănunţită de cutremure, pentru toată istoria bizantină, la  V. Grumel, Traité d’études byzantines. I. La Chronologie, Paris, 1954, p. 476-487.
[8] Pentru zona românească, vezi Paul Cemovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, 1993. Cf. Damaschin Mioc, Vasile Mioc, Raportul fenomen astronomic – eveniment politic sau calamitate naturală în mentalitatea medievală românească, în volumul colectiv Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p. 195-203.
[9] P. Cernovodeanu, P. Binder, op. cit., p. 210-211, cu izvoare (citatul la  p. 210; sublinierea mea). După un martor care a trăit cutremurul, „trepidaţiile post-seismice – înregistrate de 5 ori – au continuat până la 1 septembrie 1471” (loc. cit.,  p. 211).
[10] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ed. a 2-a, revăzută, Bucureşti, 1958, p. 102; cf. N. Iorga, Histoire des Roumains et de la Romanité orientale, VI, Bucureşti, 1940,  p. 203. În privinţa autorului Letopiseţului, vezi recenta reatribuire propusă, cu o solidă argumentare, de N. A. Ursu, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă, opera lui Simion Dascălul, I, II, în ΑIIΑΧ, XXVI/I, 1989, p. 363-379 şi, respectiv, XXVII, 1990, p. 73-101.
[11] Cronicile, textul slavon, p. 9, r. 16-20; traducerea românească, p. 18, r. 11-15: la Panaitescu, „ţar”, „ţarul” (pentru echivalenţacarß= împărat, infra). Pentru pluralul „mitropoliţii’“, mă limitez să citez aici două acte ale lui Ştefan cel Mare: „mitropoliţii noştri moldoveni: chir Theoctist de Suceava şi chir Tarasie de Roman”, DRH, A, II, vol. întocmit de L. Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi  D. Agache, Bucureşti, 1976, nr. 141, din 1466, sept. 15; „credinţa şi sufletul mitropolitului nostru de Suceava, chir Teoctist şi credinţa şi sufletul mitropolitului domniei mele de tîrgul Roman, chir Tarasie”, ibidem, nr. 169, din 1470, aug. 10.
[12] Începând cu Constantin cel Mare şi în tot cursul istoriei bizantine, victoria împăratului creştin asupra vrăjmaşilor săi „barbari” (cf. M. Mc Cormick, Eternal Victory. Triumphal rulership in Late Antiquity, Byzantium and the Early Medieval West, Paris, 1986) a constituit un element fundamental al însăşi ideologiei imperiale, după cum o arată şi bogata şi expresiva ei iconografie. Vezi A. Grabar, L’empereur dans l’art byzantm. Recherches sur l’art officiel de l’Empire d’Orient, Paris, 1936  (= Londra, Variorum Reprints, 1971), cap. III, „La Victoire”, p. 131 sq. (în special  p. 139 sq.).
[13] Cronicile, p. 87, r. 30. Cf. infra, p. 94.
[14] Vezi infra, p. 69-70 şi n. 26.
[15] Cf. D. Nastase, La survie de ,, l’Empire des Chrétiens”..., p. 461 şi n. 14; idem, Imperial Claims..., p. 186.
[16] Nicolae Iorga, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanica în evul mediu, în AARMSI, s. II, XXXVIII/6, 1915, p. 120.
[17] Cronicile, p. 6, r. 3-12 (textul slavon).
[18] Şi nu „Ţarii Moldovei”, cum a tradus P. P. Panaitescu, op. cit., p. 14, r. 17.
[19] Pentru explicarea acestui titlu global şi a faptului că „împăraţii moldoveni” încep cu Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan cel Mare, vezi D. Nastase, Imperial Claims..., p. 195-196.
[20] Cf. P. P. Panaitescu, în Cronicile, p. 2: „din toţi domnii, numai el e alesul lui Dumnezeu. Expresia «cu voia lui Dumnezeu» se referă în cronică la întemeierea Moldovei, apoi nici un domn <în afară de Ştefan> nu se mai bucură de această favoare acordată de cronicar. ...Îndată ce începe domnia lui Ştefan, aflăm că înfrângerea lui Petru Aron a fost «din mila lui Dumnezeu», luarea Chiliei «cu voia lui Dumnezeu», la Baia «s-a împlinit gândul lui Dumnezeu prin Ştefan voievod», pe turci îi bate «cu ajutorul lui Hristos», iar pe poloni cu al sfântului Dimitrie. Singur Ştefan, excluzând pe toţi ceilalţi domni, împlineşte voia divină, este ales de Dumnezeu spre a stăpâni”.
[21] Mihai Costăchescu, Arderea Târgului Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu Muntenii, Iaşi, 1935, p. 118-134; D. Nastase, Ideea imperiala în Ţările Române. Geneza şi evoluţia ei în raport cu vechea artă românească (secolele XIV-XVI), Atena, 1972, Fondation Européenne Dragan 9, p. 10; cf. Ştefan S. Gorovei, 1473 – un an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare, în AIIAI, XVI, 1979, p. 145-149; idem, 1473: Ştefan, Moldova şi lumea catolică, în AIIX, XXIX, 1992, p. 75-83. Pentru războiul început astfel şi pentru fazele sale următoare, Şerban Papacostea, Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, în RdI, XXXV/5-6, 1982, p. 614 sq.
[22] Şt. S. Gorovei, 1473 – un an cheie..., p. 147.
[23] Leon Şimanschi, Începutul elaborării cronicii lui Ştefan cel Mare, în Profesorului Constantin Cihodaru la a 75-a aniversare, volum îngrijit de Ion Agrigoroaiei, Iaşi, 1983, p. 39-46.
[24] Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, redactat sub conducerea lui M. Berza, Bucureşti, 1958, p. 388. Cf. D. Nastase, op. cit., p. 10-11.
[25] DRH, A, II, nr. 201. Cf. infra, p. 95 şi n. 161-164. L. Şimanschi, Ştefan cel Mare – domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, în „Cronica” (Iaşi), nr. 7, 1-15 aprilie 1995, p. 7, vede în titlurile imperiale de mai sus posibilitatea unei intenţii a lui Ştefan cel Mare de a deveni rege.
[26] I. Iufu, Mănăstirea Moldoviţa, centru cultural important din perioada culturii române în limba slavonă, sec. XV-XVII, în MMS, 39/7-8, 1963, p. 435; G. Mihăilă, Cultură şi literatură română veche în context european – Studii şi texte, Bucureşti. 1979, p. 260-263. Cf. Repertoriul citat, p. 390, nr. 146. Panegiricul e cuprins într-un sbornic comandat de domn pentru mănăstirea Putna şi scris de ieromonahul Iacov. Întregul manuscris are 301 f. şi, conform colofonului de pe f. 298v, a fost terminat la 20 mai 1474 (vezi loc. cit.). Ceea ce înseamnă că fusese început în 1473! Cf. şi observaţiile lui A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 146, n. 17. Ediţie critică a panegiricului, de G. Mihăilă,  op. cit., p. 274-332.
[27] Dan Zamfirescu, Studiu introductiv, I, la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. Florica Moisil – Dan Zamfirescu – G. Mihăilă, Bucureşti, tiraje 1970, 1971, p. 36. Cf. infra, p. 74 şi n. 55. Pentru alte înfăptuiri din aceeaşi vreme ale lui Ştefan cel Mare, puse în legătură tot cu campania sa militară din 1473 şi cu înţelesurile ei mai adânci, Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 147-148.
[28] Nicoară Beldiceanu, La Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle, în REI, Paris, 2/1969, p. 244-245 (datare menţinută de autor şi ulterior); Ştefan S. Gorovei, Moldova în „casa păcii”. Pe marginea izvoarelor privind primul secol de relaţii româno-otomane, în AIIAI, XVII, 1980, p. 642-645, 666-667; idem, Pacea moldo-otomană din 1486. Observaţii pe marginea unor texte, în RdI, 35/7, 1982, p. 807-821; Tahsin Gemil, Quelques observations concernant la conclusion de la paix entre la Moldavie et l’Empire Oltoman (1486) el la délimitation de leur frontière, în RRH, XXII/3, 1983, p. 225-238; cf. idem, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991, p. 33.
[29] Ioan Bogdan, Manuscripte slavo-române în Kiev, în „Cv. L.”, XXV/6, 1891, p. 503-511. Retipărit în idem, Scrieri alese (culegere de studii îngrijită de G. Mihăilă), Bucureşti, 1968, p. 517-523, însemnarea la p. 520.
[30] Loc. cit.
[31] Ibidem, p. 522.
[32] Ibidem, p. 520-521.
[33] Piotr A. Lavrov, citat de G. Mihăilă în studiul introductiv la recenta sa ediţie facsimilată, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie..., Bucureşti, 1996, p. LII; cf. P. P. Panaitescu, în V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 505.
[34] Loc. cit.
[35] P. S. Năsturel, Considérations sur l’idée impériale..., p. 397-409;  D. Nastase, Ideea imperială în Ţările Române..., p. 12-14; idem, La survie de „l’Empire des Chrétiens”..., p. 462, 464, 467-468.
[36] Notiţa consemnează faptul că manuscrisul (proprietate a mănăstirii Bistriţa, din Oltenia) fusese împrumutat un an „împăratului Neagoe” (BÉ(s) pri cRi Nagoi, godina edinÿ lhto), care-l restituise. Vezi textul slavon la G. Mihăilă, Studiu introductiv, II, la Învăţăturile lui Neagoe Basarab..., ed. Fl. Moisil – D. Zamfirescu –  G. Mihăilă, p. 71.
[37] Vezi Hélène Ahrweiler, Byzance el la mer, Paris, 1966, passim, în special  p. 113 sq., 389-392. Pentru marile axe maritime legând Asia şi Africa de Europa, controlate de Constantinopol, loc. cit., p. 389. „Pour la prospérité et la sécurité de l’Empire, la mer devait être le centre même de l’Etat byzantin, et non pas une frontière, une limite de son vaste domaine”, loc. cit., p. 391-392.
[38] Op. cit., p. 190, citând, după Anna Comnena, cazul lui Alexis I Comnen, care îşi instalează statul major κάτα θάλαττον într-un punct unde putea să se opună tocmai turcilor, venind pe mare, dar şi pecenegilor ameninţând de pe uscat (situaţie nu fără corespondenţe cu aceea căreia va avea să-i facă faţă, aproape patru veacuri mai târziu, Ştefan cel Mare).
[39] Pe lângă porţiunile rămase bizantine din coasta balcanică, socotim ca atare şi litoralul imperiului de Trapezunt, precum şi Mangopul (pentru care, cf. infra, p. 81 şi n. 88, n. 92). Pentru stăpânirea bizantină a litoralului Mării Negre, vezi capitolele respective ale cărţii lui Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, I-II, trad. de Michaela Spinei, ediţie Victor Spinei, Bucureşti, 1988; cf. şi H. Ahrweiler, op. cit., p. 389-390.
[40] DRH, A, I, vol. întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu, L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, nr. 4 (1393).
[41] DRH, B, I, vol. întocmit de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966, actele nr. 28 (p. 63), 32 (p. 70), 34 (ρ. 73), 35 (ρ. 75), ş.a.
[42] ...i do VelÏkago Mÿrh. Vezi actele citate în nota precedentă.
[43] N. Iorga, Histoire des Etats balcaniques jusqu’à 1924,Paris, 1925, p. 47.
[44] Loc. cit.
[45] N. Iorga, Patrahirul lui Alexandru cel Bun. Cel dintâiu chip de domn român, în AARMSI, s. II, 35 (1913), p. 344, republicat în vol. idem, Studii asupra evului mediu românesc, ed. Şerban Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 159-160. Asupra epitrahilului, Maria Ana Musicescu, Date noi cu privire la epitrahilul lui Alexandru celBun, în SCIA, V/1, 1958, p. 75-114, il. şi pl. Inscripţiile au greşeli. Despre Parathalassia moldovenească, Ştefan S. Gorovei, La începuturile relaţiilor moldo-bizantine: contextul întemeierii mitropoliei Moldovei, în Românii în istoria universală, III, 1, coordonatori: I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, 1988, p. 872 sq.
[46] Episcop Melchisedec (ed.), Viaţa sf. Ioan cel Nou de la Suceava, în RIAF, an. II, vol. III, 1884, p. 173; cf. Şt. S. Gorovei, loc. cit., p. 873.
[47] Ibidem, p. 872 şi n. 140, cu bibliografie.
[48] Caracteristică în această privinţă e „Marea jalbă”, adresată de „publicistul” rus Ivan Peresvetov tânărului ţar moscovit Ivan IV. Prăbuşirea Imperiului bizantin e înfăţişată acolo drept consecinţa păcatelor de neiertat ale aristocraţiei sale, făcându-se, în schimb, elogiul lui Mahomed II, ca instrument al sancţiunii dumnezeieşti. Ivan Peresvetov, Jalba cea mare, în Călători străini despre Ţările Române, I, vol. îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 457 sq.
[49] Vezi D. Nastase, Unité et continuité dans le contenu de recueils manuscrits dits «miscellanées», în „Cyrillomethodianum”, 5, 1981, p. 32. Părerile de mai sus sunt chiar atribuite de Peresvetov lui Petru Rareş.
[50] Vezi, bunăoară, scrisoarea sa către Ivan III al Moscovei, la sfârşitul căreia, înşirând ţările balcanice cucerite de turci, domnul Moldovei afirmă că „pe toate pentru păcatele noastre Dumnezeu le-a supus păgânilor”. Apud A. Pippidi, op. cit., p. 96 şi n. 454.
[51] După cum se ştie, Ştefan cel Mare a cucerit Chilia în 1465: e izbitoare importanţa deosebită pe care o acordă acestui eveniment cronica sa de curte, Cronicile, p. 7, 16. Vezi şi aici, ADDENDUM.
[52] D. Nastase, Ideea imperială..., p. 7, 9-10; idem, L’héritage impérial byzantin dans l’art et l’histoire des pays roumains, Milano, 1976, p. 10.
[53] A. Grabar, Les croisades de l’Europe orientale dans l’art, în Mélanges Charles Diehl, II, Paris, 1931, p. 19-27. Reeditat în idem, L’art de la fin de l’Antiquité et du Moyen Age, I, Paris 1968, pasajul, p. 169-170. Cf. Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti (I), în SCIA, X/1 (1963),  p. 75, n. 1.
[54] Loc. cit.
[55] Astfel numit în pisania bisericii (vezi Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 61). În însemnarea copistului pe un Tetraevanghel din 1493, comandat de Doamna Maria a lui Ştefan cel Mare, se precizează însă că biserica din Pătrăuţi are hramul „Înălţării Cinstitei Cruci a lui Dumnezeu” (ibidem, p. 403). Să ne mai amintim şi că, în 1473, Ştefan alesese sărbătoarea arhanghelului Mihail, 8 noiembrie, pentru a începe războiul (supra,  p. 69).
[56] După a mea ştiinţă, primul care a sesizat-o a fost Dan Zamfirescu, loc. cit., (cf. supra, p. 69-70 şi n. 27). Pentru războiul antiotoman (văzut însă drept „lupta pentru independenţă”, „cruciada defensivă” [?]), al lui Ştefan cel Mare, relatat de cronicile moldoveneşti şi „paralelismele” dintre acestea şi Panegiric, precum şi pentru tema iconografică zisă „Cavalcada sfinţilor militari” (dar nu şi pentru interpretarea surselor), cf. şi A. Pippidi, op. cit., p. 67-69, 146-147. Pentru ideea imperială bizantină asociată Adevăratei Cruci şi pentru valoarea imperială a acesteia din urmă, A. Frolow, La relique de la Vraie Croix. Recherches sur le développement d’un culte, Paris, 1961, p. 77-79, 84-88 şi nr. 233 (το τίμιον ξύλον βασιλικόν [„Cinstitul lemn împărătesc”]), 381 (Ò βασιλικòς σταυρός [„Crucea împărătească”]); cf, anterior,  A. Grabar, L’empereur dans l’art byzantin..., p. 32 sq., 239-243.
[57] Cf. A. Grabar, Les croisades... (reeditarea), p. 170.
[58] Ibidem, p. 171. În tot ansamblul e implicată şi o „trimitere” la intrarea triumfală din 1475 în Suceava a lui Ştefan, „actualizând” în cronica sa, după cum ne amintim, pe aceea, din Panegiric, a lui Constantin în Roma (cf. supra, p. 68). În relatarea triumfului său, Ştefan e calificat „purtător de biruinţă”, epitet, aşa cum s-a mai spus, al Sfântului Gheorghe {cf. A. Pippidi, loc. cit. p. 67; cf. şi infra n. 64, 111). EI există şi în pasajul analog din Panegiric, unde se referă însă la cruce şi la împăratul Constantin (G. Mihăilă, Cultură şi literatură română veche..., p. 290, V, 6. Cf. şi „traducerea românească veche” a textului, p. 340-341).
[59] Vezi Titos Papamastorakis, ′Ενα εικαστικο εγώμιο του Μιχαίλ Η′ Παλαιλόγου: οϊ εξωτερικές τοιχογραφίες στο καθολικό της μονής της Μαυριώτισσας στην Καστοριά, în „Δελτίον της Χριστιανικής Αρχαιολογικής Εταιρείάς”, tom 15, 1989-1990. Atena, 1991, p. 237-238 (cu indicaţii de surse şi bibliografice).
[60] Cf. D. Nastase, L’héritage impérial byzantin..., p. 1-2, 13-14.
[61] I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1928, Texte, p. 143.
[62] A. Grabar, L’empereur dans l’art byzantin..., p. 248.
[63] În Grecia, această semnificaţie este adesea amintită şi acum, de Paşte, în articole şi alocuţiuni ocazionale, fiind eventual pusă în legătură şi cu situaţii actuale. Dau un singur exemplu: în 1989, sărbătorind Sfintele Paşti într-o unitate militară de la graniţa cu Turcia, preşedintele de atunci al Republicii Elene, Christos Sartzetakis, adresându-se soldaţilor, a spus, printre altele: „În anii sclaviei [turceşti, D N.], grecii vedeau în Înviere şi Învierea neamului. De aceea, Paştele este şi sărbătoare naţională... Pe vremuri, Paştele simboliza învierea [neamului], astăzi, fireşte, simbolizează învierea Ciprului” (după cum se cunoaşte, ocupat în parte de turci). Transmis de televiziunea elenă la 30 aprilie 1989.
[64] S-ar putea chiar ca acest fel de utilizare simbolică a Învierii să aibă o răspândire mai largă decât ne putem închipui. Cel puţin, asta pare a indica faptul că „pentru a se înfăţişa triumful lui Henric al III-lea în lupta cu Liga, după asasinarea fraţilor de Guise, se foloseşte în pictură de-a dreptul simbolul sacru al Învierii”. A. Pippidi, Mihai Viteazul în arta epocii sale, Cluj-Napoca, 1987, p. 63 şi n. 180 (cu trimitere la Jean Ehrmann, Le tableau de la Résurrection du Musée de Beauvais et la satire politique au XVIe siècle, în „Bulletin de la Société de l’Histoire de l’art français”, 1966, p. 49-50).
[65] Rezultă că ar trebui reexaminate toate scenele Anastasis din vechea artă românească şi nu numai – pasibile de a avea şi alte semnificaţii decât cea obişnuită. Pentru marile dimensiuni ale celei de la Pătrăuţi, cf. în pictura murală a bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău (zidite de Ştefan cel Mare; ctitor al picturii, Petru Rareş), scena Sfântului Gheorghe omorând balaurul (pronaos): după cum a remarcat Sorin Ulea, această imagine este de dimensiuni excesiv de mari faţă de celelalte scene ale vieţii sfântului, ieşind „vraiment du commun” (Sorin Ulea, La peinture extérieure moldave: où, quand et comment est-elle apparue, în RRH, XXIII/4, 1984, p. 289). Or pictura muralăde la Hârlău a fost realizată la porunca lui Petru Rareş (idem, Portretul funerar al lui Ion – un fiu necunoscut al lui Petru Rareş – şi datarea ansamblului de pictură de la Probota, în SCIA, VI/1, 1959, p. 67-90; idem, în Istoria artelor plastice în România, redactată de un colectiv sub îngrijirea acad. prof. G. Oprescu, I, Bucureşti, 1968, p. 362, 367), într-un context „purement militaire” (idem, La peinture exterieure moldave: où, quand et comment..., p. 288), (se înţelege) antiotoman (ibidem, passim), iar în ea e evocat simbolic şi Ştefan cel Mare (ibidem, p. 288-291; cf. infra, n. 111).
[66] G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVI, 1925, p. 22, 255, văzând însă în aceasta o indicaţie că pictura ar fi din veacul al XVII-lea. În realitate, ea a fost executată curând după terminarea construcţiei. Vezi Sorin Ulea, Gavril ieromonahul, autorul frescelor de la Bălineşti. Introducere la studiul picturii moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, p. 420-424; cf. idem, în Istoria artelor plastice..., I, p. 353-354. Primul care a atribuit (în 1931) pictura murală de la Pătrăuţi domniei lui Ştefan cel Mare a fost A. Grabar, Les croisades..., vezi reeditarea în L’art de la fin de l’Antiquité..., I, p. 169-172.
[67] Sorin Ulea, în Istoria artelor..., vol. cit., p. 351.
[68] Ibidem, p. 354-355; idem, La peinture extérieure moldave: où, quand et comment..., p. 294-295. În general, pentru tema Deisis în vechea pictură românească, Cornelia Pillat, Quelques notes sur le thème de la Déisis et son emplacement dans la peinture murale roumaine du Moyen Age, în RESEE, XIX/3, 1981, p. 517-529, 3 fig.
[69] Istoria artelor..., I, loc. cit., p. 355; La peinture exterieure moldave: où, quand..., loc. cit.
[70] Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 340-344 şi fig. 240, a, b.
[71] După cum a arătat, într-o foarte fină analiză privind hramul bisericii din Stăneşti – Vâlcea (construită în primele decenii ale secolului XVI; zugrăvită în 1536), Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Ţara Românească în veacul al XVI-lea, Bucureşti, 1978, p. 54-55.
[72] Vezi T. Papamastorakis, loc. cit., p. 237 (cu extrase din izvoare). Cf. supra, p. 75.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog